ICCJ. Decizia nr. 7613/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7613/2011
Dosar nr.5923/101/2009
Şedinţa publică din 28 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 250 din 25 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Z.V. şi s-a obligat pârâtul sa plătească reclamantei echivalentul în RON a sumei de 100.000 euro la data plăţii, din care 40.000 euro daune morale pentru reclamantă şi câte 30.000 euro daune morale pentru fiecare dintre părinţii reclamantei.
S-au respins petitele privind despăgubirile materiale şi respectiv pe cel privind daunele morale pentru necomunicarea deciziei dată în baza OUG nr. 214/1999.
Prima instanţă a reţinut că familia reclamantei a fost deportată în baza Deciziei nr. 2300/1952 a MAI în localitatea Măzăreni, judeţul Brăila, din localitatea Cujmir, judeţul Mehedinţi, pe o perioadă de 5 ani şi au fost deposedaţi de mai multe bunuri printre care o batoză de treierat cu locomotivă cu abur, dărac de lână, bunuri ce au fost folosite de regimul comunist.
A mai reţinut instanţa că prin Decizia nr. 1519 din 27 martie 2003, reclamanta a primit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În baza dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, instanţa a reţinut că măsura administrativă luată împotriva reclamantei şi familiei sale este o măsură cu caracter politic iar în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege a motivat că reclamanta este persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare, în mod direct.
Referitor la daunele materiale solicitate de reclamantă, cererea s-a respins întrucât reclamanta nu a făcut dovada deţinerii bunurilor de către familia sa şi pentru că a solicitat restituirea lor şi în baza Legii nr. 10/3001, iar prin Decizia nr. 290 din 4 aprilie 2005 sa-a respins notificarea întrucât nu a dovedit preluarea abuzivă.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentant al Statului Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Reclamanta a criticat sentinţa sub aspectul respingerii petitului prin care a solicitat despăgubiri pentru daunele materiale, considerând că erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor.
Pârâtul, prin motivele de apel a susţinut că daunele morale acordate sunt neîntemeiate şi nedovedite iar stabilirea lor nu s-a făcut în funcţie de criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, de importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate aceste valori, de intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, de măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
A mai arătat că reclamanta a beneficiat de asemenea măsuri reparatorii dar instanţa nu a verificat dacă drepturile obţinute acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acestea ca urmare a măsurii administrative luate faţă de acestea.
Curtea de Apel Craiova, secţia l civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 460 din 8 decembrie 2010 a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului schimbând în parte sentinţa, în sensul respingerii capătului de cerere privitor la despăgubirile pentru prejudicial moral şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerente s-a reţinut că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în soluţionarea capătului de cerere privind despăgubirile cerute pentru bunurile preluate de la autorul reclamantei.
În cauză nu s-a făcut dovada că bunurile indicate în cererea reclamantei au fost confiscate ca efect al măsurii deportării dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a MAI potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
Nu este fondat motivul de apel privitor la nedovedirea prejudiciului moral întrucât la stabilirea despăgubirilor se au în vedere valorile umane lezate şi măsura în care au fost afectate, consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic, psihic, profesional, familial, social.
Instanţa a apreciat că schimbarea sentinţei se impune însă din alte considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai aplică, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 403 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că declararea neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009 a intervenit ulterior introducerii acţiunii, iar completul de judecată care a soluţionat apelul avea obligaţia să pună în dezbaterea părţilor temeiul juridic al acţiunii. De asemenea, în mod greşit s-a concluzionat că preluarea bunurilor nu a avut un caracter politic, lucru dovedit cu actele depuse şi declaraţiile martorilor audiaţi.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea hotărârii atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În ceea ce interesează efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în controlul de constituţionalitate, art. 147 alin. (4) din Constituţie arată că de la data publicării lor în M. Of., deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Art. 147 alin. (1) din Constituţie şi 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerinţă, sancţiunea declarării neconstituţionale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Trebuie precizat că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că ele nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor deja constituite.
În speţă, Decizia Curţii Constituţionale putea fi înlăturată de la aplicare în ipoteza în care ar fi existat un drept definitiv câştigat, însă reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat existenţa unui bun în patrimoniul său în sensul Convenţiei Europene.
Noţiunea de speranţă legitimă, privită ca şi interes patrimonial, nu este susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în situaţia în care existenţa sa este confirmată de jurisprudenţa constantă a instanţelor interne, or o asemenea jurisprudenţa nu se conturase până la data adoptării deciziei Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte pretenţiile formulate în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ., nedovedirea preluării bunurilor ca efect al măsurii deportării. Totodată, cenzurarea nepronunţării asupra unei probe administrate nu mai este permisă de art. 304 C. proc. civ. în urma abrogării pct. 10 prin Legea nr. 219/2005.
Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva Deciziei nr. 460 din 8 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7616/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7609/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
