ICCJ. Decizia nr. 7609/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7609/2011
Dosar nr.2615/2/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1628 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, având ca obiect soluţionarea notificării formulate de reclamant în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului preluat abuziv de la autorul reclamantului, situat în Bucureşti, şi a obligat unitatea deţinătoare să emită o dispoziţie de soluţionarea a notificării.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că din materialul probator administrat în cauză rezultă că reclamantul a depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată de către pârâtă, deşi reclamantul a făcut dovezile necesare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, calea de atac fiind admisă prin Decizia civilă nr. 427 din 25 iunie 2009, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a desfiinţat hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, pentru necercetarea fondului cauzei deduse judecăţii, faţă de cele statuate de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 20/2007, prin care se recunoştea competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona nu numai contestaţia formulată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci şi însăşi fondul cererii de acordarea de măsuri reparatorii adresată unităţii deţinătoare sau entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în condiţiile refuzului nejustificat al acestora de a le soluţiona în cadrul procedurii administrative.
În rejudecare, prin Sentinţa nr. 1278 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondată acţiunea reclamantului, reţinându-se în considerente faptul că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, în condiţiile în care nu se poate identifica imobilul, deoarece contractul de vânzare-cumpărare care reprezintă titlul de proprietate nu individualizează complet imobilul, iar prin notificare, reclamantul a solicitat retrocedarea imobilului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, prin care a solicitat, admiterea căii de atac exercitate, schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii şi restituirii în natură a imobilului notificat.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat în esenţă faptul că unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea formulată în termenul legal, acest refuz intrând sub incidenţa Decizia civile nr. 20/2007 a instanţei supreme, prin care, pe calea unui recurs în interesul legii, s-a statuat asupra competenţei instanţelor de judecată de a soluţiona nu numai contestaţia formulată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci şi însăşi fondul cererii de acordarea de măsuri reparatorii adresată unităţii deţinătoare sau entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în condiţiile refuzului nejustificat al acestora de a le soluţiona în cadrul procedurii administrative.
Prin cel de-al doilea motiv de apel reclamantul a criticat nerespectarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul că tribunalul nu a avut rol activ pentru a clarifica aspectele de fapt ale cauzei. Cu privire la identitatea imobilului notificat cu cel din titlul de proprietate înfăţişat de reclamant, acesta a invocat existenţa unei adrese emise de SC R. SA prin care se elucida acest aspect, în sensul că după 1964, artera str. B. poartă denumirea de str. L.
De asemenea, reclamantul a susţinut că din adresele emise de SC R. SA rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 224/1951, prin Decizia nr. 56/1952, apelantul apreciind că acest aspect nu este concludent pentru soluţionarea cauzei deoarece Legea nr. 10/2001, permite retrocedarea imobilelor preluate cu titlu (valabil sau nevalabil) cât şi cele preluate fără titlu, iar decretul de preluare este neconstituţional.
Prin ultimul motiv de apel, reclamantul critică inconsecvenţa primei instanţe, care în primul ciclu procesual admite acţiunea, iar rejudecând cauza după desfiinţarea cu trimitere din apel, în al doilea ciclu procesual, o respinge ca nefondată.
În faţa instanţei de apel a fost completat probatoriul cu relaţii de la Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Nomenclatură Urbană şi Direcţia de taxe şi Impozite Locale sector 1, Administraţia Financiară, SC R. SA şi o expertiză tehnică topometrică pentru identificarea imobilului.
Prin Decizia nr. 200 A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reţinând următoarele:
În ceea ce priveşte prima critică referitoare la nesoluţionarea notificării de către pârâtă în termenul legal, curtea de apel a constatat că susţinerile reclamantului sunt juste, în sensul că unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea cu respectarea termenului legal, Decizia nr. XX/2007 pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii recunoscând competenţa instanţelor de judecată de a se pronunţa asupra fondului cererii de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 formulate de persoanele îndreptăţite şi nu numai asupra contestaţiilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul are posibilitatea să obţină rezolvarea pretenţiilor sale direct în procedura judiciară.
Cu privire la cea de-a doua critică referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., care consacră în alineatul al cincilea principiul rolului activ al judecătorului, curtea a constatat că, luând în considerare şi probele administrate în completare în faza procesuală a apelului, aspectul legat de identitatea dintre imobilul notificat şi cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, a fost clarificat. Curtea a avut în vedere faptul că reclamantul a depus în faţa acestei instanţe o adresă emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, din care rezultă că anterior anului 1964, actuala str. L. a purtat denumirea de str. B. şi str. B.
Instanţa de apel a constatat că modul în care reclamantul interpretează prevederile Legii nr. 10/2001 sub aspectul, domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, este corect, însă acest lucru nu este de natură să susţină punctul de vedere al apelantului cu privire la nerelevanţa în cauză a preluării imobilului notificat în baza Decretului nr. 224/1951.
În ceea ce priveşte dovada temeiului juridic al preluării imobilului a cărui restituire în natură o solicită reclamantul, aceasta rezultă din foaia matricolă a imobilului respectiv (care atestă faptul că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza acestui decret şi a încuviinţării instanţei nr. 849/1952, predarea imobilului către Sfatul Popular realizându-se conform Procesului-verbal din 22 martie 1952), coroborat cu relaţiile furnizate de SC R. SA, din care reiese că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în baza Decretului nr. 224/1951, potrivit Deciziei nr. 56/1952.
Decretul nr. 224/1951 reglementează procedură de realizare a creanţelor statului, prin aceasta înţelegându-se aşa cum definesc prevederile art. 1 din decret sfera de aplicabilitate a acestui act normativ, urmărirea restanţelor şi majorărilor din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, datorate de populaţie. Decretul stabileşte că modalitatea de satisfacere a creanţelor bugetare constă în scoaterea la vânzare a bunurilor imobiliare aparţinând restanţierului.
Trecerea imobilului în proprietatea statului în această manieră poate constitui o preluare abuzivă a imobilului, care dădea dreptul la acordarea măsurilor reparatorii, în condiţiile în care se încadrează în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, stabilesc că fac parte din categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate. Pe cale de consecinţă, esenţial în concepţia legiuitorului, pentru a fi în prezenţa unei preluări abuzive, este ca neplata impozitelor să se fi datorat unor măsuri abuzive impuse de stat, care l-au pus pe proprietar în imposibilitatea de a-şi îndeplini aceste obligaţii fiscale în termenele legale. În acelaşi sens, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, statuează că prin formularea "neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate" sunt avute în vedere situaţiile de genul: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forţată în unităţi sanitare, fuga din ţară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziţiei faţă de regimul comunist, incidenţa unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Curtea a constatat că deşi a pus în discuţia părţilor şi a dat posibilitatea reclamantului să propună şi să administreze probe pe aspectul preluării imobilului de către stat, acesta a arătat că nu mai are alte probe, actele dosarului fiind suficiente din acest punct de vedere.
Dând eficienţă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin normele metodologice de aplicare, curtea a constatat că nu s-a făcut dovada unei preluări abuzive a imobilului pentru care reclamantul a formulat notificare în temeiul legii speciale de reparaţie. Simplul fapt al trecerii imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 nu constituie prin ea însăşi o preluare abuzivă, decât dacă neplata impozitelor se datorează măsurilor abuzive luate de stat împotriva titularului dreptului de proprietate asupra imobilului, punându-l astfel în imposibilitatea achitării acestor obligaţii fiscale la timp. Reclamantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens şi nici nu a probat existenţa unei alte împrejurări care să justifice nelegala aplicare a Decretului nr. 224/1951, cum ar fi cerinţele impuse de dispoziţiile art. 4 din decret, care interzic realizarea creanţelor statului prin vânzarea imobilelor, cu destinaţia de locuinţă şi care sunt locuite efectiv de către debitor şi familia sa.
De asemenea, simpla afirmaţie a reclamantului în sensul caracterului neconstituţional al decretului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, nefiind susţinută de argumente concrete care să releve neconcordanţa acestui act normativ cu legea fundamentală la acel moment în vigoare. Curtea a apreciat că existenţa unei reglementări a procedurii de realizare a creanţelor statului rezultate din neplata obligaţiilor fiscale nu conduce automat la ideea că trecerea unui imobil în proprietatea statului în temeiul acesteia, reprezintă o preluarea abuzivă care să îndreptăţească fostul proprietar sau succesorii săi în drepturi la măsuri reparatorii, decât dacă neplata impozitelor s-a datorat unei intervenţii abuzive a statului care a făcut imposibilă executarea obligaţiilor fiscale aferente imobilului în termen legal.
Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului notificat în condiţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel că, nefiind îndeplinită această cerinţă, cererea sa de retrocedare a imobilului apare ca nefondată.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., şi în dezvoltarea cărora a susţinut că nelegal, cu încălcarea principiului stipulat de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi fără a pune în discuţie contradictorie a părţilor, instanţa de apel a reţinut că nu a făcut dovada caracterului abuziv al bunului pretins în prezenta procedură.
În acest sens a învederat că în interpretarea şi aplicarea corectă a art. 2 pct. d din Legea nr. 10/2001 revine instanţei obligativitatea verificării respectării condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 224/1951 la preluarea imobilului de către stat.
Dispoziţiile art. 13 şi 8 din acest act normativ impune drept o condiţie de legalitate a preluării existenţa unei hotărâri judecătoreşti, care în contradictoriu cu debitorul citat la domiciliul său real, să fi dispus încuviinţarea vânzării imobilului de către organele fiscale; hotărârea astfel pronunţată se impune a fi comunicată pentru existenţa posibilităţii de a fi atacată cu recurs. Numai în condiţiile respectării acestor prevederi legale, procedurale stabilite de art. 16 şi în condiţiile în care nu existau cumpărători, imobilul putea fi predat fără plată sfatului popular.
Or, cu referire la acest aspect, nu s-au cerut relaţii şi nu s-au administrat probe, considerentele deciziei relativ pe acest aspect neputând constitui verificarea respectării legii cu privire la aplicarea Decretului nr. 224/1951.
În realitate, soluţia pronunţată, în contextul în care nu s-au făcut verificările menţionate, echivalează cu o nouă expropriere a bunului, în temeiul unei judecăţi formale şi incorecte.
A solicitat admiterea recursului şi în rejudecare, modificarea deciziei atacate, cu schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii introductive şi în aplicarea Deciziei XX/2007 a Î.C.C.J., restituirea imobilului în natură.
Recursul este fondat.
Imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, a fost dobândit în baza actului autentificat sub nr. 20903 din 28 august 1922 de Căpitan G.C., persoană ce apare înscrisă în evidenţele privind imobilul de la adresa menţionată privind impozitul pe clădiri până la nivelul anului 1951 când apare menţiunea „în baza Decretului nr. 224/1995 şi încuviinţării Judecătoriei Populare cu nr. 849/1952 s-a predat întreg imobilul Statului Popular cu Procesul-verbal din 22 iulie 1952,". La acel moment, proprietarul bunului figura cu un impozit de 24.220 RON.
Iar cu Adresa din 8 februarie 2011, SC R. S.A. confirmă faptul că imobilul situat în Bucureşti, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 224/1951, însă în baza Deciziei nr. 56/1952 pe care aceeaşi instituţie face menţiune că nu o deţine.
Deşi a reţinut existenţa acestor neconcordanţe cât priveşte modalitatea de preluare de către stat a bunului litigios - prin hotărâre judecătorească ori act administrativ - instanţa de apel a refuzat pretenţia reclamantului justificat de faptul că nu a fost făcută dovada preluării abuzive a imobilului notificat în condiţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 astfel încât, în condiţiile neîndeplinirii acestei cerinţe, cererea sa de retrocedare a imobilului a fost reţinută a nu fi fondată.
În acest sens, se reţine că potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, republicată „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate".
Iar norma interpretativă a textului legal menţionat - art. 2.3 - din HG nr. 250/2007 de aplicare şi interpretare unitară a legii speciale de reparaţie include în noţiunea de „măsuri abuzive", ce dă caracterul abuziv al preluării bunului, cu titlu exemplificativ după termenii textului, „arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acestuia pentru aceleaşi motive, internarea forţată în unităţi sanitare (...), incidenţa unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate".
Ca urmare, în aplicarea şi interpretarea corectă a textului legal enunţat, invocat ca ipoteză de aplicare a legii, este necesară atât analiza cauzelor (ca elemente de fapt) imposibilităţii îndeplinirii obligaţiei legale de plată a impozitelor datorate, dar şi a legalităţii măsurilor impuse de stat în îndeplinirea acestei obligaţii, elemente de natură a permite verificarea modalităţii de preluare a bunului de către stat, cu consecinţe asupra determinării caracterului abuziv sau nu al acestei măsuri.
Este de menţionat că Decretul nr. 224/1951 publicat în M. Of. nr. 117/12.12.1951 privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară în scopul încasării creanţelor constând, potrivit art. 1 din actul normativ menţionat, din restanţe şi majorări din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, datorate de populaţie.
Urmărirea încasării veniturilor menţionate era posibilă, potrivit aceluiaşi text, „şi prin scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparţinând restanţierului".
Actul normativ menţionat prevedea o procedură administrativă prealabilă încuviinţării vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului, constând în întocmirea unui proces-verbal de sechestru în care era consemnată suma datorată şi natura debitului (art. 5 alin. (1) din decret), odată cu a cărui aplicare fiindu-i dat debitorului un avertisment scris prin care i se punea în vedere îndeplinirea obligaţiei legale de plată şi a măsurii ce urma a fi dispusă în cazul nerespectării acestei cerinţe.
Această etapă era urmată, potrivit art. 2, art. 7 şi 15 din Decretul nr. 224/1951 de una judiciară, de verificare a legalităţii formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să iniţieze această procedură şi anume de către „organele Ministerului Finanţelor".
Conform aceleiaşi prerogative, instanţa putea pronunţa o hotărâre de încuviinţare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului.
Hotărârea judecătorească astfel pronunţată crea premizele pentru această modalitate de preluare a bunului de către stat în condiţiile continuării formelor de urmărire silită.
Prin urmare, pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condiţiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai în situaţiile prevăzute de art. 17 şi 18 din decret, adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitaţie, fie în subsidiar prin „predarea" respectivului bun „fără plată Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare" Locale, în ambele situaţii fiind obligatorie întocmirea unui proces-verbal, ca act final de epuizare a formalităţilor prevăzute de actul normativ menţionat, înscris necesar potrivit alin. (2) al art. 18 pentru a se scade debitul urmărit cu suma reprezentând evaluarea, ori în limita debitului, dacă evaluarea este mai mare.
În speţă, menţiunile efectuate în evidenţele statului nu sunt edificatoare pentru determinarea modalităţii în care a operat preluarea bunului, cel puţin până în prezenta etapă procesuală.
Se impune a se verifica existenţa procesului-verbal de finalizare a procedurii în una din cele două modalităţi reglementate de lege pentru a se verifica concordanţa datelor menţionate şi implicit îndeplinirea cerinţei art. 18 alin. (2) din decret, lipsa acestuia fiind de natură a demonstra neepuizarea formalităţilor pretinse de lege pentru valabila preluare a bunului în temeiul actului de expropriere şi prin urmare caracterul său abuziv.
Prin urmare, în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., în scopul lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt, cu consecinţa aplicării corecte a legii incidente raportului juridic dedus judecăţii şi constatând existenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată Decizia iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva Deciziei nr. 200/A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7613/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7608/2011. Civil → |
|---|
