ICCJ. Decizia nr. 7616/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7616/2011
Dosar nr.1073/101/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2010, reclamanta D.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acestuia să-i acorde o despăgubire în valoare de 1 milion euro, echivalent în RON, pentru prejudiciul moral suferit de părinţii săi prin strămutare şi domiciliul forţat.
În motivarea acţiunii, a arătat că de la data de 11 iunie 1951 şi până în mai 1956 părinţii săi au fost deportaţi şi li s-a stabilit domiciliu forţat de către organele de securitate ale Statului Român în localitatea Iezeru, raionul Călăraşi.
A arătat că totul a început în ziua de 11 iunie 1951 când reclamanta şi părinţii săi aflându-se la domiciliul lor din comuna Gogoşu, sat Ostrovu, judeţ Mehedinţi, fără nici o atenţionare sau explicaţie prealabilă, au fost luaţi de către organele de securitate împreună cu cele din conducerea locală a comunei şi ridicaţi din gospodăria proprie. Au fost obligaţi toţi trei să părăsească locuinţa proprie aşa cum erau îmbrăcaţi în acel moment fără a li se permite să ia ceva cu ei, iar toate bunurile care se aflau în gospodărie şi anexele aflate în aceasta au rămas la domiciliu fără nici o pază. Au fost aduşi la Călăraşi, iar de aici au fost îmbarcaţi în care trase de animale şi au fost lăsaţi în plin câmp. Locaţia era o suprafaţă de teren ce fusese împărţită în parcele iar pe fiecare parcelă se găsea bătut un ţăruş pe care se afla pusă o tăbliţă ce purta un număr, repartizându-li-se fiecărei familii câte o parcelă şi spunându-li-se că acesta este domiciliul lor şi că nu aveau voie să depăşească limita de 5 km de acesta, pe buletinul părinţilor aplicându-se ştampila DO.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi a formulat întâmpinare şi completare la întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 lit. a), se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar reclamanta solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a luării unei măsuri cu caracter politic.
La termenul din 19 aprilie 2010 a fost precizată acţiunea în sensul că din suma de 1.000.000.000 euro solicitată, 100.000 euro reprezintă contravaloarea bunurilor distruse şi sustrase respectiv despăgubiri materiale.
Prin Sentinţa civilă nr. 304 din 14 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul cu nr. 1073, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta D.N. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de daune morale este inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanta sau părinţii ei au suferit o condamnare.
Petitul privind acordarea de despăgubiri materiale s-a apreciat a fi neîntemeiat, întrucât deşi instanţa a solicitat relaţii de la Arhivele Naţionale şi de la Primăria Gogoşu pentru a fi comunicate procesele-verbale de preluare şi inventariere a bunurilor confiscate cu ocazia deportării, autorităţile menţionate au răspuns că nu deţin asemenea acte.
Prin Decizia nr. 325 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
Reclamanta a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Deşi la data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituţiei dispoziţiile invocate de reclamantă, s-a apreciat a fi neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea pronunţată, este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
A susţinut că tocmai în considerarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie invocate de instanţa de apel, instanţa ar fi trebuit să dispună suspendarea judecării apelului până la expirarea celor 45 de zile, moment de la care se poate vorbi de caracterul obligatoriu opozabil tuturor deciziilor Curţii Constituţionale.
În soluţionarea cauzei şi în absenţa unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile constatate a fi neconstituţionale, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, înlăturând, practic, în temeiul principiului preeminenţei dreptului comunitar de la aplicare prevederile interne contrare. Alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că, între alte instituţii, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din alin. (2) al articolului menţionat.
În jurisprudenţa Curţii europene de justiţie s-a stabilit că judecătorul naţional este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aştepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituţionale.
S-a arătat totodată că trebuie să se ţină seama de Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1481/2006 intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist", acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993, potrivit cărora, măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să beneficieze de reparaţii ce nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime.
Cel mai recent document oficial ce se ocupă de aceeaşi problematică, Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptată în 2009, cuprinde o rezoluţie care are în centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile. Documentul aminteşte importanţa aplicării măsurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre angajamentul luat de acestea în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga „de a condamna clar şi fără echivoc totalitarismul".
Modificările legislative ce au avut loc în decursul unui an de la adoptarea legii-cadru şi care au fost aplicate şi proceselor în curs de soluţionare fac ca legea română să nu fie accesibilă, previzibilă şi nici de calitate în această materie, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare ori, în urma rejudecării, admiterea cererii deduse judecăţii.
Condamnarea comunismului trebuie susţinută de efecte legislative cu adevărat reparatorii pentru a nu rămâne doar o condamnare simbolică.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reţinând, în esenţă, că norma criticată creează situaţii de incoerenţă şi instabilitate, că în domeniul acordării despăgubirilor pentru prejudiciile morale există reglementări paralele şi că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, „conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanţele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă". Este vorba aşadar de un control a posteriori de constituţionalitate realizat de instanţa de contencios constituţional.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, „deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Aceleaşi prevederi se regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată s-a pronunţat de altfel instanţa supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 350/19.05.2011), prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi prin urmare „instanţele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Or, o consecvenţă de interpretare impune mutatis mutandis acelaşi raţionament şi aceeaşi soluţie pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională.
Dispoziţiile instanţei constituţionale nu sunt de natură a aduce atingere nici dreptului la un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană a arătat, într-o jurisprudenţă constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii: 1) să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acţiunii în justiţie; 2) contestaţia să fie reală şi serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct şi determinant cu privire la existenţa dreptului.
De asemenea, instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuând că art. 6 parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză".
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Intervenţia Curţii Constituţionale în concepţia Curţii nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenţia legislativului într-o procedură jurisdicţională aflată în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale, ipoteză inexistentă în cauză.
De aceea, până la o eventuală readaptare a normei legale declarată a fi neconstituţională, prin intervenţia legiuitorului intern, actelor internaţionale ce condamnă comunismul şi măsurile sale abuzive, inclusiv cel invocat în recurs, pretenţia părţii, dedusă judecăţii în cauza de faţă, este lipsită de fundament legal, context în care corect instanţa de apel a procedat în sensul respingerii sale.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.N. împotriva Deciziei nr. 425 din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7621/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7613/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
