ICCJ. Decizia nr. 7729/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7729/2011
Dosar nr.5223/99/2007*
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 martie 2007 pe rolul Judecătoriei Paşcani, reclamantul M.N., în calitate de moştenitor al defuncţilor M.D. şi M.E., a revendicat, în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului, următoarele suprafeţe de teren: 318 ha - teren arabil, 5,70 ha - fânaţ, 30 ha - izlaz fânaţ, 5 ha - grădini ce au aparţinut def. M.D.; 275 ha - teren arabil, 6 ha - fânaţ, 51 ha - izlaz fânaţ, 10 ha - grădini, ce au aparţinut defunctului M.E..
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, în anul 1945, terenurile autorilor săi au fost preluate abuziv şi fără titlu valabil de către statul comunist, printr-un act arbitrar, în dispreţul absolut al reglementărilor legale în vigoare şi că legile speciale privind retrocedarea terenurilor agricole limitează (contrar Constituţiei României şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) dreptul la restituire în ceea ce priveşte întinderea suprafeţelor de teren retrocedate.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 2035 din 31 octombrie 2007 a Tribunalului Iaşi (pronunţată ca urmare a declinării competenţei în favoarea acestei instanţe de către Judecătoria Paşcani) s-a respins acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa a reţinut că reclamantul nu poate beneficia de restituire în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ., deoarece pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă există legi speciale aplicabile prioritar (Legea nr. 18/1990, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005).
Apelul formulat de reclamantul M.N. împotriva Sentinţei civile nr. 2035 din 31 octombrie 2007 a Tribunalului Iaşi a fost admis prin Decizia civilă nr. 155 din 10 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, care a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în revendicare, pe calea dreptului comun. Aceasta înseamnă că reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.
În prezenta cauză, reclamantul a dovedit că este moştenitor testamentar al defunctului M.D., conform certificatului de moştenitor nr. 850/1974 eliberat de notariatul de Stat Local al Sectorului 3 Bucureşti şi moştenitor legal al defuncţilor M.M. şi M.O., conform certificatului de moştenitor nr. 104/1997.
Din examinarea înscrisurilor prezentate de reclamant (certificatul nr. 2196 din 24 aprilie 1993 eliberat de Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, extrasele legalizate din "Tabelul cuprinzând proprietarii din judeţul Roman care au avut, la data exproprierii, peste 50 ha - Camera Agricolă Roman - Birou Reformă Agrară" din anul 1946, adresa nr. 2821 din 19 octombrie 2007 a Primăriei Comunei Strunga, judeţul Iaşi), instanţa a reţinut că reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra terenurilor revendicate.
Susţinerea apelantului referitoare la faptul că modalitatea de probare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist este reglementată prin art. 6 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 18/1991 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, instanţa de apel reţinând că prevederile legale menţionate se aplică în cadrul procedurilor speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de Statul român şi nu în cadrul procedurilor angajate pe calea dreptului comun. Instanţa de apel a mai constatat că, în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991, s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 95 ha teren pe teritoriul comunei Strunga, judeţul Iaşi, însă aceasta nu însemnă că pârâta-intimată din prezenta cauză i-ar fi recunoscut dreptul de proprietate şi pentru terenul revendicat, pe calea dreptului comun, câtă vreme terenul ce formează obiectul revendicării nu a putut fi individualizat şi nu s-a stabilit modalitatea de dobândire.
Nu a fost primită nici susţinerea apelantului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, instanţa de apel reţinând că legiuitorul naţional are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, conform art. 125 alin. (3) din Constituţia României, astfel că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legislaţia naţională, cu respectarea anumitor exigente, între care şi obligaţia reclamantului de a-şi proba pretenţiile.
În ceea ce priveşte invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, instanţa a reţinut că aplicarea acestui text presupune ca bunul să fie actual, iar calitatea de titular al dreptului să fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, de natură a concretiza în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa, ceea ce nu este cazul în speţă.
Împotriva Deciziei civile nr. 155 din 10 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi a declarat recurs reclamantul M.N., iar prin Decizia civilă nr. 7916 din 05 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul şi s-a casat Decizia recurată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a constatat că, instanţa de fond, respingând acţiunea în revendicare ca nefondată, a analizat anterior aspectele legate de calitatea procesuală activă şi pasivă a părţilor, reţinând că reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă în cadrul procesului de faţă. Deşi reclamantul M.N. a fost cel care a declarat apelul, calea de atac a fost admisă, iar hotărârea instanţei de fond s-a schimbat în tot, în sensul că acţiunea în revendicare respinsă iniţial ca nefondată, a fost respinsă de această dată pentru lipsa calităţii procesuale active.
Procedând astfel, instanţa de apel a îngreunat situaţia reclamantului în propria sa cale de atac, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a declarat apel, astfel încât, instanţa a îndeplinit un act de procedură cu nerespectarea normelor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta cauzează o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii recurate.
S-a stabilit prin Decizia de casare ca, în rejudecare, instanţa să aibă în vedere în primul rând soluţionarea eventualelor excepţii incidente în cauză şi să administreze probe prin care să fie tranşată problema titlului de proprietate, în raport de imobilul revendicat.
În rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 48 din 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.N. împotriva Sentinţei civile nr. 2035 din 18 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi.
S-a reţinut, în raport de natura acţiunii şi faţă de probele administrate (înscrisuri, raportul de expertiză tehnică de specialitate) că imobilul, fosta proprietate a autorilor reclamantului, menţionat în Cartea de hotărnicie, intitulată "Moşia Strunga-Criveşti", are o suprafaţă totală de 3.283,21 ha şi se întinde în cea mai mare parte pe teritoriul administrativ al Comunei Strunga, precum şi pe teritoriile administrative ale Comunelor Heleşteni, Costeşti şi Ion Neculce, din judeţul Iaşi.
Terenurile aflate în posesia Agenţiei Domeniilor Statului, care fac parte din terenul revendicat de reclamant, au fost în cea mai mare parte predate, prin protocoale de predare-primire, comisiilor locale din comunele Strunga, Costeşti, Ion Neculce, Al. I. Cuza şi Heleşteni, pentru a se pune în posesie titularii înscrişi în anexele 32 şi 36, precum şi alte categorii de proprietari îndreptăţiţi să primească teren în baza legilor fondului funciar.
În cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 18/1991 s-a reconstituit reclamantului M.N. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 95 ha teren pe teritoriul Comunei Strunga, judeţul Iaşi.
Susţinerile apelantului referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, nu au fost primite. Instanţa a reţinut că "dreptul la un tribunal" nu este absolut, ci este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
S-a mai reţinut că, pentru reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor cu destinaţie agricolă există legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1990, în baza căreia de altfel, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o parte din suprafeţele de teren revendicate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul M.N., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul susţine următoarele:
- Instanţa a ignorat dispoziţiile legale care garantează şi ocrotesc dreptul de proprietate: art. 44, art. 53, art. 136 alin. (5) din Constituţia României, art. 480, art. 481 C. civ., art. 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi nu s-a pronunţat "la speţă" asupra încălcării dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În cadrul acestei critici recurentul susţine că a făcut dovada existenţei unui drept de proprietate valabil şi viabil în patrimoniul său (invocând în acest sens considerentele Deciziei nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că în toate cazurile în care titlul statului nu este valabil, statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nu s-a stins niciodată). Pârâta deţine terenurile revendicate, identificate în raportul de expertiză topografică, fără a putea justifica un mod valabil de dobândire, situaţie în care sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea acţiunii în revendicare, atât cele din dreptul intern (acţiunea a fost formulată de reclamantul-proprietar neposesor împotriva pârâtei-posesor neproprietar), dar şi din perspectiva art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, care consacră principiul respectării proprietăţii.
- Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de acces la instanţe şi a nesocotit prevederile art. 1 alin. (5), art. 11, art. 15, art. 20 şi art. 21 din Constituţia României şi art. 3 C. civ.
În susţinerea acestei critici se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, recurentul susţinând că, în lipsa unei analize concrete a dreptului de proprietate reclamant, i-a fost afectată însăşi substanţa dreptului de acces la justiţie. Instanţa a refuzat să se pronunţe asupra temeiniciei acţiunii în revendicare motivând că există o lege specială cu privire la terenurile agricole. Procedura în faţa celor două instanţe nu a implicat o apreciere directă şi completă asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, ceea ce a afectat chiar substanţa dreptului de proprietate, nefiind respectat un raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijlocul procedural ales.
- Instanţa a încălcat garanţiile instituite de art. 6 din Convenţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece instanţa de apel s-a pronunţat pe considerente de inadmisibilitate, deşi prin încheierea din 03 octombrie 2007 Tribunalul Iaşi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, această soluţie devenind irevocabilă ca urmare a faptului că pârâta nu a declarat apel, iar excepţia nu a mai fost ridicată şi discutată în rejudecare după casarea cu trimitere.
- Instanţa a interpretat greşit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare, astfel cum s-a statuat prin această decizie în interesul legii, deoarece prin acţiunea formulată reclamantul a revendicat doar terenurile libere, care au fost identificate prin raportul de expertiză, fără a se aduce atingere vreunui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor civile.
- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece se bazează pe considerente de inadmisibilitate, deşi instanţa de apel nu a fost învestită cu analiza unei asemenea excepţii.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul susţine că preluarea de către stat a suprafeţelor de teren revendicate a fost abuzivă, titlul statului nefiind valabil, astfel încât dreptul de proprietate al autorilor săi nu s-a stins niciodată, fiind transmis pe cale succesorală în patrimoniul său.
Această susţinere nu poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condiţiile şi limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispoziţiile de drept comun C. civ.
Prin legislaţia reparatorie menţionată, Statul român a optat pentru restituirea parţială a terenurilor agricole şi forestiere, prevăzând posibilitatea restituirii unei suprafeţe de până la 50 ha de proprietar deposedat pentru terenurile arabile şi de până la 100 ha de proprietar deposedat pentru terenurile cu destinaţie de păşuni şi fâneţe (art. 3 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legile nr. 247/2005 şi nr. 193/2007).
Pe cale succesorală, reclamantul a dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispoziţiile legale speciale, drept pe care l-a valorificat, obţinând reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa totală de 95 ha teren.
Opţiunea legiuitorului român în ceea ce priveşte limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicţie nici cu legea fundamentală a Statului român şi nici cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei). Numai atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei).
Reclamantul nu deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât în limita suprafeţei de teren pe care a putut să o redobândească prin efectul legilor speciale de reparaţie.
Aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în cauza Atanasiu împotriva României, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării de către stat este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept de a i se restitui terenurile revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra întregului imobil nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, aşa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.
În consecinţă, Înalta Curte constată că reclamantul nu dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu privire la terenurile revendicate, aşa încât instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, a pronunţat Decizia recurată cu respectarea dispoziţiilor din dreptul intern şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.
Înalta Curte găseşte neîntemeiată şi critica referitoare la încălcarea dreptului de acces efectiv la justiţie, prin neanalizarea în mod concret şi complet a dreptului de proprietate invocat prin acţiune.
Menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, cu motivarea că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele stabilite prin legile speciale de reparaţie şi că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte întinderea măsurilor reparatorii, instanţa de apel a analizat pretinsul drept de proprietate invocat cu privire la diferenţa de suprafaţă de teren solicitată pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, stabilind că acest drept nu există în patrimoniul reclamantului.
Art. 1 din Protocolul 1 conţine trei norme distincte: prima are caracter general şi enunţă principiul respectării proprietăţii, a doua se referă la privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii, iar a treia recunoaşte statelor competenţa de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă reclamantul deţine un "bun" care să poată fi supus protecţiei, dacă există o privare de proprietate şi dacă această ingerinţă este sau nu în acord cu condiţiile impuse de cea de-a doua normă (între aceste condiţii fiind şi necesitatea existenţei unui raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, respectiv neafectarea a însăşi substanţei dreptului de proprietate, condiţii pe care recurentul susţine că instanţa de apel nu le-a examinat).
În speţă se constată însă inexistenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului, în sensul primei norme conţinute de art. 1 din Protocolul 1, situaţie în care devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare de proprietate şi respectarea condiţiilor în care ingerinţa asupra dreptul de proprietate este permisă de norma europeană.
În ceea ce priveşte criticile raportate la considerentele deciziei, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut argumente de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, deşi excepţia inadmisibilităţii fusese respinsă de prima instanţă şi nu mai făcuse obiectul dezbaterilor în apel, Înalta Curte constată că în realitate instanţa de apel a analizat pe fond criticile din apel şi a menţinut sentinţa primei instanţe reţinând că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar, acestea reprezentând argumente de fond şi nu de inadmisibilitate.
Pentru aceleaşi considerente este nefondată şi ultima critică a recurentului referitoare la motivarea străină de natura pricinii (critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
În privinţa criticii modului de interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine că această decizie pronunţată în interesul legii a dezlegat o problemă de drept care nu are legătură cu prezenta cauză, respectiv s-a tranşat problema acţiunilor în revendicare formulate cu privire la imobile supuse prevederilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, terenurile revendicate, nu au format obiectul Legii nr. 10/2001, ci au fost supuse dispoziţiilor legilor în materia fondului funciar. În consecinţă, Decizia în interesul legii invocată de recurent nu este aplicabilă în cauză. Împrejurarea că în considerentele deciziei recurate instanţa de apel face referire la dispozitivul acestei decizii în interesul legii nu este de natură să atragă modificarea deciziei recurate, aceasta fiind corectă prin prisma celorlalte argumente reţinute de instanţă.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva Deciziei nr. 48 din 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7730/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7725/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
