ICCJ. Decizia nr. 7732/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7732/2011
Dosar nr.30064/3/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 16 iulie 2009, reclamantul H.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, art. 504 şi următoarele C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună obligarea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, la plata sumei de 2.000.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare condamnării pe nedrept la pedeapsa închisorii, executată în regim de detenţie pe durata de 1 an şi 3 luni, în perioada 24 februarie 1976 - 23 mai 1977, a sumei de 50.000 euro pentru prejudiciul suferit ca urmare a reţinerii nelegale de organele de miliţie în perioada 20 - 25 iunie 1973, a sumei reprezentând contravaloarea salariului ce l-ar fi putut realiza în perioada executării pedepsei, a sumei reprezentând contravaloarea bunurilor preluate abuziv de statul român, constând în 5 dolari SUA, 230 mărci RFG, 2 lire sterline engleze, 40.000 lire italiene şi 13.542 lei, confiscate la data de 19 iunie 1973, să constate caracterul politic al condamnării şi al măsurilor administrative la care a fost supus reclamantul, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 624 din 07 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 1612 din 07 iunie 1974 reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere a mijloacelor de plată străine şi a unor obiecte din metale preţioase, precum şi la pedeapsa închisorii de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni cu mijloace de plată străine şi metale preţioase, pedepsele fiind graţiate; cu acea ocazie s-au confiscat obiecte din metale preţioase şi mijloace de plată străine. Din fişa matricolă penală a reclamantului rezultă că acesta a fost arestat în perioada 24 februarie 1976 - 23 mai 1977, perioada de detenţie petrecând-o în mai multe penitenciare.
În ce priveşte cererea reclamantului de a se constata caracterul politic al condamnării, instanţa a reţinut că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, act normativ care excede categoriilor de condamnări avute în vedere de art. 1 din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant fiind aplicată pentru infracţiuni de drept comun, astfel cum erau reglementate la momentul aplicării pedepsei.
Întrucât hotărârea de condamnare nu a fost desfiinţată, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantului, în sensul de a i se plăti contravaloarea bunurilor confiscate, nu are temei legal, bunurile intrând în patrimoniul statului prin aplicarea art. 118 C. pen. S-a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii în plan delictual, astfel că cererea reclamantului a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul H.D., solicitând admiterea apelului şi casarea sentinţei apelate.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că cererea sa de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanţă prin raportare la conţinutul adresei nr. 679 din 29 martie 2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, înscris întocmit în baza unui material contrar situaţiei reale comunicată de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc prin adresa nr. 460 din 05 martie 2010.
Din relaţiile înaintate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc reiese că încarcerarea reclamantului în perioada 24 februarie 1976 - 23 mai 1977 a fost o eroare judiciară, care ar putea fi interpretată ca un abuz al instituţiilor statului de la acea vreme, deoarece sentinţa penală nr. 931/1976, în baza căreia acesta a fost încarcerat, nu se referea la persoana de faţă.
Apelantul reclamant a susţinut că a solicitat, în baza art. 504 C. proc. pen., obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la repararea prejudiciului moral suferit prin reţinerea nelegală de organele securităţii şi miliţiei în perioada 20 - 25 iunie 1973, prin condamnarea pe nedrept la pedeapsa închisorii executată în regim de detenţie de 1 an şi 3 luni, în perioada 24 februarie 1976 - 23 mai 1977, la plata despăgubirilor civile, reprezentând salariul nerealizat pe perioada executării pedepsei, precum şi valoarea bunurilor confiscate la data de 19 iunie 1973, în baza Decretului nr. 210/1960.
În acest sens, apelantul a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la art. 5 din Convenţie, arătând că s-a adus o atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prin Decizia civilă nr. 656 A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a analizat cererile reclamantului doar prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, cât priveşte obligaţia pârâtului la plata prejudiciului moral suferit de reclamant, la plata contravalorii bunurilor confiscate şi constatarea caracterului politic al condamnării şi măsurii administrative luate împotriva acestuia, şi prin raportare la prevederile art. 998 şi urm. C. civ., cu referire la obligaţia aceluiaşi pârât la suportarea contravalorii salariului nerealizat pe perioada de detenţie.
Ca atare, fără a exista o cerere de renunţare la judecată, instanţa de fond a omis să analizeze pretenţiile reclamantului H.D. prin raportare la prevederile art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut o cercetare în tot a fondului dedus judecăţii, hotărârea nefiind motivată în fapt şi în drept faţă de aceste temeiuri de drept invocate de reclamant, astfel cum dispune art. 261 pct. 5 C. proc. civ., caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, pentru a se analiza cererea şi din perspectiva dispoziţiilor juridice arătate, s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, instanţa de rejudecare urmând a cerceta cererile deduse judecăţii şi în condiţiile art. 504 C. proc. pen., precum şi ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că în mod greşit s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. În speţă nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a soluţionat cauza pe excepţie, ci s-a pronunţat pe fondul cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, prima instanţă a examinat cererea de chemare în judecată şi din perspectiva art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinând că hotărârea de condamnare nu a fost desfiinţată, aceasta fiind una dintre condiţiile de acordare a despăgubirilor, atât în temeiul art. 504 C. proc. pen. cât şi în raport de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Temeiurile de drept invocate de reclamant prin acţiune impuneau aceeaşi condiţie de bază, respectiv existenţa unei culpe a statului, culpă confirmată printr-o hotărâre definitivă de achitare sau printr-o hotărâre de constatare a nelegalităţii măsurii restrângerii libertăţii. Or, prima instanţă a reţinut că reclamantul a suferit o condamnare de drept comun, condamnare care nu a fost desfiinţată, motiv pentru care s-a apreciat că acesta nu poate pretinde daune morale şi materiale.
Recurentul mai susţine că, în măsura în care aprecia că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra acestor temeiuri, se impunea să analizeze ea însăşi motivele de apel şi să aprecieze dacă, în raport de prevederile art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pretenţiile reclamantului sunt întemeiate.
Prin întâmpinare, intimatul reclamant H.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât, într-adevăr, prima instanţă nu a analizat acţiunea din perspectiva tuturor temeiurilor de drept invocate şi nu a verificat susţinerea sa în sensul că sentinţa în baza căreia a fost condamnat şi încarcerat este rezultatul unei erori judiciare.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, privind încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la soluţia de desfiinţare cu trimitere dispusă de instanţa de apel (criticile încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine următoarele:
Ca regulă generală, necercetarea fondului este determinată de soluţionarea cauzei prin admiterea unor excepţii peremptorii, de natură a închide posibilitatea analizei aspectelor de fapt şi de drept ce ţin de fondul pricinii, adică posibilitatea unei cercetări judecătoreşti propriu-zise, cu referire la întregul cadru procesual stabilit prin obiectul litigiului.
Există însă şi situaţii în care se poate ajunge la necercetarea fondului, chiar dacă prima instanţă nu soluţionează cauza pe o excepţie. Stabilirea împrejurării dacă prima instanţă a intrat sau nu în soluţionarea fondului nu trebuie să se bazeze exclusiv pe examinarea dispozitivului hotărârii. Este posibil ca în dispozitiv să se menţioneze că acţiunea se respinge ca nefondată sau ca neîntemeiată, însă din considerente să rezulte o cercetare aparentă sau incompletă a aspectelor de fapt şi de drept ce ţin de fondul pricinii.
Este adevărat că, în speţa analizată, prima instanţă nu a respins acţiunea ca urmare a admiterii unei excepţii peremptorii. De asemenea, este reală împrejurarea că în considerentele sentinţei s-au reţinut anumite argumente de fapt şi de drept bazate pe interpretarea şi aplicarea exclusivă a Legii nr. 221/2009 şi a art. 998 - 999 C. civ., argumente care au fundamentat concluzia instanţei în sensul că reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la plata de daune. Deşi această concluzie este rezultatul interpretării unor dispoziţii legale, nu constituie o analiză propriu-zisă şi completă a fondului cauzei, fiind omise elementele de fapt şi de drept care formau "fondul" din perspectiva celorlalte temeiuri de drept invocate prin acţiune.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamantul a învestit prima instanţă cu acţiunea vând ca obiect plata de daune morale şi materiale, invocând ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 221/2009, art. 504 C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanţă a examinat cauza din perspectiva Legii nr. 221/2009 şi a dispoziţiilor în materia răspunderii civile delictuale, fără a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii statului în temeiul art. 504 C. proc. pen. şi fără a stabili dacă sunt incidente prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materia privării de libertate.
Susţinerea recurentului în sensul că prima instanţă s-ar fi pronunţat şi asupra acestor temeiuri de drept, nu poate fi primită. Recurentul deduce din interpretarea considerentelor sentinţei de fond că prima instanţă, constatând caracterul de drept comun al condamnării, lipsa culpei statului şi faptul că hotărârea de condamnare nu a fost desfiinţată, s-ar fi pronunţat implicit asupra tuturor temeiurilor de drept invocate. În realitate, în motivarea recursului se aduc argumente în susţinerea punctului de vedere privind caracterul nefondat al cererii din perspectiva art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţie, încercându-se pe această cale a se completa considerentele sentinţei, în condiţiile în care aceste dispoziţii legale nu au fost avute în vedere de prima instanţă la pronunţarea soluţiei.
Pe de altă parte, examinarea de către instanţa de apel, în cadrul controlului judiciar, a temeiniciei pretenţiilor reclamantului prin raportare la dispoziţiile legale şi convenţionale menţionate, aşa cum pretinde recurentul, ar fi echivalat cu încălcarea accesului reclamantului la dublul grad de jurisdicţie.
În concluzia acestor considerente, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., situaţie în care urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 656-A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7733/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7730/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
