ICCJ. Decizia nr. 7733/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7733/2011
Dosar nr.50185/3/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 18 decembrie 2009, D.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit urmare a măsurii administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, măsură dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 şi următ. din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 459 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 3.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea reclamantului din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Regiunea Galaţi, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură ridicată prin Decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită la acordarea daunelor morale, iar la stabilirea cuantumului acestora a ţinut seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999.
În ceea ce priveşte paguba suferită, prima instanţă a constatat că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.
Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conţinut economic şi poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnităţii, restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de plăcerile fireşti ale vieţii, etc.
Tribunalul a avut în vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.
În acest sens, tribunalul a ţinut seama şi de faptul că perioada petrecută în comuna ... l-a împiedicat pe reclamant să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral, să se bucure de plăcerile fireşti ale vieţii.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt menţionată, tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 euro, considerate ca necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că reclamantul nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenţie, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale, iar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat reclamantul.
Este adevărat că legea sau jurisprudenţa nu oferă critici clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile, de a găsi anumite satisfacţii de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată.
Totodată, tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, or, în speţa dedusă judecăţii, reclamantul beneficiază din anul 1991 de o indemnizaţie acordată potrivit respectivului decret, care în momentul de faţă este de 849 RON, adică o sumă considerabilă acordată de Statul Român reclamantului numai în considerarea reparării prejudiciului pentru măsura stabilirii domiciliului obligatoriu (distinctă de suma primită ca pensie pentru limita de vârstă).
Tribunalul nu a primit susţinerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro, întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 3.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă şi rezonabilă.
A arătat că daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul solicitat de către reclamant, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obţine un cetăţean român mediu pe tot timpul vieţii sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare faţă de posibilităţile economice concrete ale ţării.
Mai mult decât atât, pe lângă indemnizaţia de 849 RON lunar pe care reclamantul o primeşte în baza Decretului-lege nr. 118/1990, acesta beneficiază în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ de scutire de la plata impozitelor şi a taxelor locale, precum şi de alte drepturi.
În consecinţă, pentru măsura administrativă constând în stabilirea domiciliului obligatoriu, reclamantul beneficiază deja de o indemnizaţie rezonabilă dar şi de alte drepturi, ceea ce în opinia tribunalului a reprezentat un efort financiar deosebit al statului, suficient pentru a acoperi prejudiciul cauzat reclamantului.
Susţinerile pârâtului în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic nu au fost luate în considerare, având în vedere că respectivul text de lege dă posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral inclusiv pentru măsurile administrative cu caracter politic, iar interpretarea contrară ar lipsi legea de orice finalitate, cu atât mai mult cu cât la stabilirea cuantumului legiuitorul se face trimitere la indemnizaţia încasată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 652 din 3 noiembrie 2010, prin care s-au respins ca nefondate apelurile declarate de părţi împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată susţinerea că persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic nu beneficiază de plata unor despăgubiri morale, întrucât prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin OUG nr. 62/2010 se statuează expres asupra dreptului acestei categorii de persoane la acordarea daunelor morale.
Asupra cuantumului despăgubirilor, critică ce se regăseşte în ambele apeluri, curtea, în raport de probele aflate la dosar, a apreciat că tribunalul a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, raportată la durata şi circumstanţele măsurii administrative luate împotriva reclamantului.
Curtea a avut în vedere faptul că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, împiedicându-l să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral şi i-a creat un sentiment accentuat de frustrare, determinat de traiul în izolare. Toate acestea conduc la reţinerea unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale, într-un cuantum suficient şi rezonabil.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, curtea a avut în vedere atât limitările prevăzute prin OUG nr. 62/2010, cât şi împrejurarea că reclamantul a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 1262 din 28 februarie 1991, aflată în dosarul de fond.
De asemenea, curtea a constatat că suma de 3000 euro stabilită de tribunal, a avut în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, astfel cum au fost acestea dovedite prin actele depuse la dosar.
În materia daunelor morale, principiul refacerii integrale şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu are decât un caracter aproximativ, iar acordarea de daune morale, nu se poate transforma într-un mod de îmbogăţire pentru cel care le solicită.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri părţile.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamantul D.M. a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate (respectiv doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale) şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
A arătat că se impune acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus, daunele morale suferite fiind imense, chiar şi numai sub aspectul că pentru o perioadă de 4 ani, libertatea de mişcare şi dreptul de liberă circulaţie i-au fost abuziv încălcate, fără celelalte repercusiuni colaterale.
A precizat astfel că, deşi indubitabil nu există un echivalent pecuniar al suferinţei morale, instanţa de apel trebuia însă să ţină seama de toate cele expuse prin acţiune, de realităţile crude ale vremurilor respective, fiind incontestabil şi mai presus de orice probatorii, faptul că supunerea la un astfel de tratament i-a cauzat suferinţe psihice imense, şocul resimţit fiind extrem, nicio persoană neputând fi ferită de repercusiunile negative aferente.
Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, nume, încrederea acordată în societate, libertatea de mişcare, dreptul la liberă circulaţie, motiv pentru care deşi repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei, aceasta trebuie să ţină cont de importanţa valorilor morale lezate.
A considerat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supus şi nu a se limita a-şi motiva respingerea apelului pentru faptul că nu s-a făcut dovada suferinţelor şi bolilor dobândite sau că fiecare este subiectiv în raport cu realitatea înconjurătoare.
A invocat în susţinere jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele Niţă contra României, Bursuc contra României, Barbu Anghelescu contra României.
În raport de modificările suferite prin deciziile Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte declararea ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după învestirea tribunalului cu o acţiune întemeiată pe prevederile respectivei legi, a arătat că înţelege să-şi precizeze acţiunea, în sensul de a se avea în vedere la soluţionarea cauzei, temeiurile de drept cuprinse la art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A solicitat astfel majorarea cuantumului daunelor morale acordate, arătând că au fost probate consecinţele dăunătoare, instanţa urmând a avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti a solicitat, prin motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale.
A invocat prevederile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009, considerând astfel că trimiterile la respectivele norme au rămas fără obiect.
A înţeles a se prevala şi de practica curţilor de apel, menţionând o serie de decizii pronunţate în 17 şi 18 noiembrie 2010, prin care s-au admis apelurile Statului Român, motivat de faptul că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional.
A concluzionat că dispoziţia legală declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, în prezent nemaiexistând un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii.
În subsidiar, a solicitat a se observa că suma acordată este exagerat de mare, instanţa de apel neavând în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă în primul rând în dezdăunarea celor nevinovaţi, iar în al doilea rând realizând o funcţie preventivă.
Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de reclamant, a solicitat a se cenzura cuantumul daunelor morale, prin aprecierea corectă a probelor şi nu prin întemeierea doar pe prezumţii.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Referitor la criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri.
Astfel, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamantul a fost supus măsurii administrative cu caracter politic de strămutare şi de stabilire a domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Se constată că în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ţinut seama că în operaţiunea jurisdicţională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârşirea faptei.
Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate bănesc, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească, dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
În raport de acestea, de perioada aplicării măsurii administrative cu caracter politic, de suferinţele fizice şi psihice încercate, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior, pe plan social şi profesional, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de instanţele fondului respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
Acelaşi principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenţie se desprinde şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Este adevărat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, critică ce se constituie ca motiv de recurs al pârâtului, însă la data pronunţării deciziei de către instanţa de apel, Decizia Curţii Constituţionale nu fusese publicată în M. Of. al României, pentru a deveni obligatorie şi a-şi produce efectele erga omnes.
Pentru aceste considerente, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 652 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7736/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7732/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
