ICCJ. Decizia nr. 7736/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7736/2011
Dosar nr.1372/101/2010
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 02 martie 2010, pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale şi 50.000 euro cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a strămutării sale, împreună cu părinţii şi bunicii, din localitatea G., în localitatea E., judeţul Călăraşi.
Prin Sentinţa civilă nr. 345 din 28 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale.
Instanţa a apreciat că reclamatul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de întreaga familie în urma dislocării, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A fost înlăturată apărarea pârâtului, care a susţinut că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost condamnaţi prin hotărâre penală. Prima instanţă a apreciat că exprimarea folosită de legiuitor în textul legal menţionat se referă în mod generic la ambele categorii care au avut de suferit în urma luării măsurilor abuzive.
Apreciind în raport de criteriile de stabilire a daunelor morale identificate în jurisprudenţă, prima instanţă a considerat că suma solicitată de reclamant este exagerată şi a apreciat că echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro este suficient pentru acoperirea consecinţelor negative pe care le-a produs măsura abuzivă a dislocării.
Cât priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, privind despăgubirile materiale, instanţa a constatat că singura probă depusă în dovedirea acestuia este adresa de la Arhivele Naţionale din care reiese că reclamantul C.N.D. a posedat, la dislocare, o casă care i-a fost restituită, pentru celelalte bunuri pretins confiscate neexistând nicio dovada a existenţei sau preluării de către stat, motiv pentru care această cerere a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea apelului s-a arătat că daunele morale acordate de către instanţa de fond sunt neîntemeiate şi nedovedite. Reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, având în vedere criterii precum: consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În subsidiar, s-a arătat că daunele morale pretinse sunt exagerate faţă de situaţia de fapt în speţă. Pârâtul a imputat instanţei de fond şi faptul că nu a cerut reclamantului să facă dovada calităţii procesuale active unice, pentru a se evita situaţia promovării mai multor acţiuni de acest fel.
Prin Decizia nr. 341 din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul ca nefondat.
În ceea ce priveşte cuantumului despăgubirilor şi dovedirea acestora, instanţa de apel a reţinut că, prin măsura administrativă a strămutării dispusă împotriva reclamantului şi familiei acestuia, s-au lezat valori esenţiale ale personalităţii umane, precum dreptul la liberă circulaţie, la domiciliu, la sănătate, la învăţătură şi dreptul la muncă liberă.
În raport de criteriile de cuantificare a daunelor pentru prejudiciul moral, dezvoltate în practica jurisdicţională internă, precum şi a celor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind justificată suma de 20.000 euro, în echivalent în lei, reclamantul nefiind nevoit să facă dovada concretă a despăgubirilor şi, implicit, a prejudiciului suferit, aşa după cum se susţine în apel.
S-a mai reţinut, în motivarea deciziei, raportat la critica privind dovada calităţii procesuale active unice, faptul că despăgubirile se solicită personal de către cel care a fost victima abuzurilor regimului comunist.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Pârâtul a solicitat în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece judecata în fond şi în apel s-a făcut fără participarea procurorului, cu încălcarea art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
Acelaşi apelant a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale.
Decizia instanţei de apel a fost criticată de acelaşi recurent sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, recurentul susţinând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de prima instanţă.
S-a mai imputat instanţei de apel că nu a motivat înlăturarea criticii privind dovada unicităţii cererii şi nici nu a dat dovadă de rol activ pentru evitarea situaţiei în care s-ar formula mai multe acţiuni având ca obiect solicitarea aceluiaşi drept.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurentului pârât, în cadrul căreia se invocă nulitatea hotărârii datorată încălcării unei norme de ordine publică privind participarea la judecată a procurorului, este neîntemeiată, deoarece dispoziţia legală invocată de recurent, respectiv art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, este aplicabilă exclusiv în cadrul cererilor având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării suferite pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), sau în cadrul cererilor privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, altele decât cele de la art. 3.
În speţă, reclamantul a solicitat acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, această măsură administrativă fiind recunoscută de drept ca având caracter politic, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Întrucât instanţa nu a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului politic al măsurii administrative (o asemenea cerere fiind lipsită de interes faţă de prevederile art. 3 lit. e)), participarea procurorului nu era obligatorie, astfel încât motivul de nulitate a hotărârii invocat de recurent nu este fondat.
Subsecvent motivului de recurs privind nulitatea hotărârii, examinat anterior, se impune analiza motivului invocat de acelaşi recurent, referitor la "dovada unicităţii cererii". Din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă că recurentul critică lipsa de rol activ a instanţelor, care nu au verificat dacă reclamantul este unicul moştenitor al părinţilor şi, respectiv, al bunicilor săi, deoarece există posibilitatea ca, de pe urma acestora, să existe şi alţi moştenitori care au solicitat sau ar putea solicita daune morale.
Nici această critică nu poate fi primită, deoarece acelaşi aspect a fost invocat ca motiv de apel, ceea ce presupunea administrarea de către apelant a probelor relevante în dovedirea existenţei eventualelor litigii având ca obiect acordarea de daune morale altor moştenitori ai aceloraşi autori. Împrejurarea că reclamantul nu este unicul moştenitor al autorilor săi nu este relevantă în soluţionarea litigiului, ci dovada existenţei unor cereri de despăgubiri formulate de alţi moştenitori ar fi fost de natură să pună în discuţie necesitatea recuantificării sumei acordate reclamantului în prezenta cauză.
Referitor la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile legale menţionate mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, decizie publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza fiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii. Decizia definitivă a instanţei de apel constituie un "bun" susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar eventuala respingere a acţiunii, prin reţinerea direct în recurs a lipsei temeiului de drept, ca efect al declarării neconstituţionalităţii, ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului de a beneficia de protecţia acestui bun.
În privinţa cuantumului despăgubirilor morale, critica este de asemenea, neîntemeiată. Prin sentinţa instanţei de fond, menţinută în apel s-a stabilit, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant şi familia sa, cauzat de strămutarea în Bărăgan pentru o perioadă de 4 ani şi 7 luni, o reparaţie în sumă totală de 20.000 euro, sumă care nu este exagerată şi nu se îndepărtează de criteriile echităţii şi rezonabilităţii, aşa cum se susţine în motivarea recursului declarat de pârât. Dimpotrivă, aprecierea în echitate făcută, în absenţa unor criterii ferme de cuantificare, păstrează raportul de proporţionalitate între interesul particular şi cel general, asigurând o satisfacţie de natură morală pentru atingerea adusă unor valori, de asemenea, nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalităţii umane.
În consecinţă, se constată nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurent în partea introductivă a cererii de recurs, se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura Decizia instanţei de apel din această perspectivă.
Având în vedere argumentele expuse şi faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 341 din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7737/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7733/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
