ICCJ. Decizia nr. 7767/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7767/2011
Dosar nr.658/101/2010
Şedinţa publică din 03 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 februarie 2010, reclamantul I.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să îl oblige pe acesta la plata sumei de 300.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de el şi părinţii săi.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 26 martie 1956 familia sa a fost ridicată de la domiciliul lor din comuna G., judeţul Mehedinţi şi li s-a stabilit domiciliul forţat în localitatea M. G., judeţul Ialomiţa.
La data de 17 martie 2010 reclamantul şi-a precizat acţiunea arătând că solicită daune morale doar pentru prejudiciul suferit de el.
Prin Sentinţa civilă nr. 468 din 14 septembrie 2010 a Tribunalului Mehedinţi s-a respins acţiunea.
Tribunalul a reţinut că, din înscrisurile depuse, rezultă că familia reclamantului a avut restricţii domiciliare care au fost ridicate, dar reclamantul nu a dovedit temeiul legal în baza căruia s-a făcut strămutarea şi nici nu a propus probe pentru a dovedi caracterul politic al strămutării, pentru a putea fi incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, făcând o descriere a situaţiei de fapt şi motivând că prin măsura luată faţă de familia sa de Statul Român i s-a adus o gravă atingere drepturilor morale, fiindu-i ştirbită demnitatea umană.
S-a apreciat ca nelegală şi netemeinică sentinţa deoarece nu s-au aplicat corect prev. art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar actele depuse la dosar fac dovada susţinerilor sale.
Apelul a fost respins ca nefondat, reţinând următoarele.
Reclamantul a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. El nu a solicitat a se constata caracterul politic al măsurii administrative ce a fost luată faţă de familia sa.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Asupra caracterului şi obligativităţii unor astfel de decizii, s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of., nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României. Mai mult, în situaţia în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăşi termenul de 45 zile, Decizia Curţii Constituţionale nu şi-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
Curtea a analizat că, dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituţională continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituţiei, dispoziţiile invocate de reclamant în promovarea acţiunii, instanţa de apel a apreciat că, acţiunea este neîntemeiată.
Faţă de aceste considerente, nu are relevanţă dacă reclamantul a dovedit sau nu temeiul legal al măsurii ce a fost luată faţă de familia sa, mai ales că acesta nu a învestit instanţa cu o cerere separată privind constatarea caracterului politic al măsurii, caz în care instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva Deciziei civile nr. 436 din 02 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 658/101/2010, de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul I.G. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.
Hotărârea instanţei este nelegală, aceasta interpretând în mod greşit norma juridică invocată.
Instanţa a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Se apreciază că hotărârea instanţei este nelegală, aceasta interpretând în mod greşit norma juridică invocată, deoarece deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).
Se mai susţine că, Curtea Constituţională nu poate abroga acte normative, ea neavând prin Constituţie o astfel de atribuţie, tot aşa cum nu poate nici să le adopte; ea este autoritate decizională cu competenţa de a stabili normele contrare Constituţiei şi de a împiedica prelungirea unei stări de neconstituţionalitate în cadrul ordinii juridice naţionale. Prin urmare, singura sancţiune pe care ea o poate aplica vizează doar efectele actelor normative controlate şi constă în stabilirea inoperabilităţii celor contrare normei sale de referinţă (Constituţia), fără ca prin aceasta să fie afectată însăşi existenţa respectivelor acte normative.
Se apreciază că instanţa nu trebuia să respingă apelul declarat, ca neîntemeiat, ci să dispună suspendarea soluţionării cauzei, până la expirarea termenului de 45 de zile, soluţia dispusă de instanţă echivalând cu denegarea de dreptate.
Se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs declarate de reclamantul I.G., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legi sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente, reţinând că obiectul acţiunii îl constituie obligarea Statului Român la plata daunelor morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nesolicitându-se de către reclamant constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Nu pot fi astfel primite criticile recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel trebuie să dispună suspendarea soluţionării cauzei, deoarece, prin soluţionarea apelului nu s-a produs o "denegare de dreptate" aşa cum susţine recurentul.
Nici motivul de recurs invocat de recurent, cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale, nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Împrejurarea că la data formulării cererii de chemare în judecată - dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care permiteau acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare politică sau printr-o măsură administrativă cu caracter politic nu fuseseră declarate neconstituţionale de instanţa de control constituţional, nu atrage nelegalitatea deciziei recurate.
Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of., nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Nu se poare spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare. La momentul la care instanţa de apel s-a pronunţat asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Cum în cauză, hotărârea recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel, la data 2 decembrie 2010, după data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010 în M. Of. al României - 15.11.2010 -, Înalta Curte apreciază, faţă de considerentele expuse că, în mod legal instanţa de apel a considerat că reclamantul nu mai poate beneficia, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, de plata de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral încercat.
Pentru aceste considerente se va respinge recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul I.G. împotriva Deciziei civile nr. 436 din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7765/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7764/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
