ICCJ. Decizia nr. 7845/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7845/2011
Dosar nr.404/115/2010
Şedinţa din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, reclamantul R.O. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, noaptea la ora 24.00, au venit organele de grăniceri, miliţie şi securitate şi le-au ordonat ca în timp de două ore să împacheteze şi să părăsească de îndată locuinţa, nelăsându-i să meargă să anunţe vecinii şi nici chiar neamurile, neştiind unde vor pleca părăsind casa cu toate bunurile în ea. Au apucat să pună în căruţa lor nişte alimente, lenjerie de pat, un sac de făină şi câteva haine de schimb.
Familia reclamantului era compusă din bunicii R.V. şi R.I., părinţii reclamantului R.C. şi R.M., fratele reclamantului R.M., în vârstă de 13 ani şi reclamantul R.O., în vârstă de 11 ani.
Cu toată familia, escortaţi de miliţie, au ajuns la Orşova. Acolo au fost urcaţi în tren de marfă şi după un drum greu care a durat câteva zile, în vagoane de tren destinate transportului de marfă, au fost debarcaţi în Câmpia Bărăganului, în localitatea Feteştii Noi.
Au locuit în Câmpia Bărăganului în localitatea Feteştii Noi înfruntând frigul, mizeria sau arşiţa dogoritoare, din data de 18 iunie 1951 până la data de 27 ianuarie 1956.
La data de 20 decembrie 1955 li s-a ridicat restricţia de domiciliu obligatoriu şi la data de 01 ianuarie 1956, s-au îmbarcat într-un tren şi timp de 6 zile şi 6 nopţi au călătorit până acasă, îndurând frigul zi şi noapte, în acea iarnă geroasă.
La întoarcere, în anul 1956, nu au mai găsit nimic din bunurile rămase, nu au primit nicio brazdă de pământ ca să aibă din ce trăi şi nu li s-a dat voie să intre în locuinţa lor.
Prin Sentinţa civilă nr. 686 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin (2) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, la lit. e) fiind menţionată Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Conform art. 5 din acelaşi act normativ, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din analiza actelor aflate la dosar rezultă că, la data de 18 iunie 1951, reclamantul a fost deportat din localitatea Câmpia, jud. Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi în Câmpia Bărăganului.
La data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, fiind cunoscută în localitate.
Obligat să lase în urmă tot ce a avut, reclamantul, deportat în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsat în câmp, sub cerul liber.
Conform adresei din 14 octombrie 2000, Direcţia Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Justiţiei, reclamantul R.O. a făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 prin care i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Feteştii Noi, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, reclamantului i s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Prin Hotărârea nr. 1673, Comisia Judeţeană Caraş-Severin de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, a acordat reclamantului, în baza adeverinţei din 07 decembrie 1990, o indemnizaţie lunară de 914 RON, cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supus în perioada comunistă.
Din probele administrate, rezultă că reclamantul este îndreptăţit să solicite obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Astfel, s-a considerat că antecesorii reclamantului şi chiar reclamantul personal au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor.
Privarea de libertate pe nedrept a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989 viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, s-a reţinut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare şi inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea, precum şi împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, aceştia erau cunoscuţi ca persoane deosebite, iar prin îndepărtarea fizică a reclamantului şi familiei acestuia ca măsură administrativă abuzivă, că a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activităţile ulterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată, considerând că 150.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 395/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul pârâtului şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 4.500 euro, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe următoarele considerente:
Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor la viaţă, la integritate corporală şi la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţă personală, la sensibilitate, la afecţiuni şi la dragoste, dreptul la viaţa de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu şi la reputaţie - cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât şi prejudicii morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice şi psihice încercate de victime în restrângerea posibilităţilor de viaţă provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferinţele psihice determinate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de cauzarea morţii unei persoane apropiate, în suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor, defăimărilor, precum şi în orice alte prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului.
Probleme reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurare, cât şi faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe om timp îndelungat şi câteodată chiar şi până la sfârşitul vieţii sale.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În speţa de faţă, raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată reclamantului, de 150.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condiţiile în care acesta a beneficiat de dispoziţiile reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi toate celelalte facilităţi acordate de acest act normativ, considerând că o despăgubire echitabilă pentru acesta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 4.500 euro.
Totodată, Curtea a avut în vedere dispoziţiile OUG nr. 62/2010, care au modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul stabilirii unui plafon maxim al despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de ambele părţi.
I. Reclamantul a formulat următoarele critici:
Acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 4.500 euro este nejustificată, în raport cu prejudiciul moral suferit.
Motivarea instanţei de apel în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate este superficială şi subiectivă, deoarece nu se poate cuantifica suferinţa unui adolescent care nu a avut copilărie.
Mai susţine recurentul-reclamant că, întrucât la data de 25 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile OUG nr. 62/2010, motivarea instanţei de apel ţinând seama de dispoziţiile acestui act normativ, este lipsită de temei juridic.
Totodată, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, care să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime
Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului, cu consecinţa menţinerii sentinţei tribunalului.
II. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a criticat Decizia recurată sub următoarele aspecte:
Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentinţă penală, nu şi celor faţă de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul în speţă.
Prin măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în perioada 18 iunie 1951 - 20 aprilie 1956, reclamantul a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, întrucât Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de despăgubiri numai persoanelor care au suferit o condamnare.
Pe de altă parte, susţine recurentul-pârât că nu se justifică acordarea de daune morale având în vedere că drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Se mai susţine că în cuantificarea prejudiciului moral, instanţa trebuie să ţină seama de principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât suma acordată să fie rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate în ambele recursuri, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului, pentru următoarele considerente:
Analizând motivele de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că se impune a fi analizată cu prioritate critica din recursul pârâtului prin care se contestă dreptul reclamanţilor la daune morale pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, pe care o constată a fi nefondată.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ci şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Faptul că la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic.
Aceasta deoarece, alin. (1) al art. 5 deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: …".
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale - enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Interpretarea susţinută de recurentul-pârât, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu şi pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul dispoziţiilor de la alin. (1) al art. 5 şi însăşi raţiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamanţilor dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
Aşa fiind, faţă de cele arătate, urmează a se reţine că dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi în perioada comunistă este stabilit în mod irevocabil.
Pe aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, au fost formulate critici prin ambele recursuri, susţinându-se valoarea insuficientă a acestora de către recurentul-reclamant şi respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune de către recurentul-pârât.
Astfel, prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că s-a stabilit o limitare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, iar prin art. II din aceeaşi ordonanţă s-a prevăzut că dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate prin OUG nr. 62/2010, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă.
Dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost, însă, declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, iar potrivit art. 147 alin. (1), dispoziţiile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.
În consecinţă, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, nu mai există bază legală pentru limitarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că soluţia Curţii de Apel, aceea de cuantificare a daunelor morale în funcţie de plafonul maxim impus de OUG nr. 62/2010, şi-a pierdut fundamentul juridic.
Aşa fiind, faţă de incidenţa în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, se impune admiterea recursurilor ambelor părţi şi casarea deciziei recurate cu trimitere la aceeaşi Curte de Apel, pentru ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor morale, ţinându-se seama că nu mai există un plafon maxim legal pentru daunele morale ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
La cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantului, instanţa de trimitere va avea în vedere, prin raportare la circumstanţele particulare ale speţei, criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie, respectiv natura măsurii aplicate reclamantului, durata acestei măsuri, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic, psihic şi social, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată reclamantului situaţia profesională sau socială, măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 sau OUG nr. 214/1999. Totodată, instanţa de trimitere va avea în vedere, sub formă de apărări, şi criticile din recursul pârâtului relative la relevanţa în cauză a măsurilor reparatorii deja acordate reclamantului în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, urmând a aprecia asupra acestui aspect din perspectiva dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi alin. (11) din Legea nr. 221/2009.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite recursurile, se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul R.O. şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei nr. 395/A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7853/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7843/2011. Civil → |
|---|
