ICCJ. Decizia nr. 7853/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7853/2011
Dosar nr.9843/2/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta G.I. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formulând contestaţie împotriva Deciziei nr. 109 din 08 aprilie 2009 emisă de intimată, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a contravalorii părţilor sociale cu care soţul său a contribuit la capitalul social al Cooperativei „T." cu sediul în localitatea Bistriţa.
În motivarea contestaţiei, reclamanta a arătat că numitul G.E.E., în prezent decedat, a fost membru al acestei cooperative meşteşugăreşti la al cărei capital social a contribuit cu părţi sociale în valoare de 21.130 RON şi că începând cu luna ianuarie 1961 Cooperativa „T." a trecut în proprietatea statului cu întreg patrimoniul, iar ulterior respectiva cooperativă a fost preluată de SC M. SA Bistriţa, societate aflată în prezent în lichidare judiciară.
A susţinut reclamanta că a solicitat printr-o cerere, ca societatea deţinătoare SC M. SA Bistriţa, cât şi autoritatea locală - Prefectura Bistriţa-Năsăud să-i restituie părţile sociale ce reprezintă contribuţia lui G.E., iar pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a refuzat în mod nejustificat să dea curs solicitărilor sale legitime.
Prin Sentinţa civilă nr. 1190 din 05 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin cererea înregistrată la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la data de 20 februarie 2009, petenta a solicitat să i se restituie în natură sau în echivalent, părţile sociale cu care G.E. a contribuit la constituirea capitalului social al Cooperativei „T." Bistriţa.
Legea nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială cu caracter reparatoriu, instituie prin dispoziţiile sale o procedură administrativă prealabilă pe care trebuie să o urmeze persoanele îndreptăţite ori moştenitorii acestora în vederea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în regimul anterior sau în vederea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest sens în art. 21 alin. (1) din lege se prevede că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (termen ce a fost prelungit succesiv), persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar la alin. (5) se arată că nerespectarea acestui termen pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În cauza de faţă, reclamanta nu a probat faptul că a formulat această notificare prin executorul judecătoresc, în termenul stabilit de lege, adresată unităţii deţinătoare, situaţie în care, în raport de dispoziţia legală menţionată, tribunalul a procedat la respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel contestatoarea G.I.
Prin Decizia nr. 740/A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de contestatoare.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii sale că, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanta putea formula notificare, prin care să solicite restituirea echivalentului bunurilor în raport de care susţine că autorul său a fost privat de statul român.
În calitate de moştenitor al soţului său, reclamanta pretinde măsuri reparatorii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, susţinând că autorul său avea calitatea de deţinător al unor părţi sociale din fosta Cooperativă „T." aşadar, de asociat al acestei persoane juridice, pretenţiile acesteia fiind în mod corect analizate de prima instanţă.
Din această perspectivă, Curtea de Apel a constatat ca fiind nefondată susţinerea contestatoarei, în sensul că prima instanţa ar fi reţinut în mod greşit natura cererii sale, referindu-se inclusiv la solicitarea acesteia de a i se acorda, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent.
Potrivit art. 31 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptăţite sau în termenul prelungit conform art. 28, instituţia publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată valoarea recalculată a acţiunilor.
Totodată, potrivit art. 36 alin. (2) şi art. 40 din Legea nr. 10/2001 - forma iniţială, "notificările prin care persoana îndreptăţită solicită acordarea de despăgubiri băneşti sau optează pentru despăgubiri băneşti se adresează prefecturii în a cărei rază se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul şi în condiţiile reglementate de art. 21 (actual art. 22 din lege)" respectiv, pe baza evaluării despăgubirilor băneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonate".
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 31 alin. final din Legea nr. 10/2001 şi art. III şi IV din Legea nr. 302/2009, care menţionează expres necesitatea învestirii intimatei cu notificarea prevăzută de lege, stabilind că, în termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptăţite sau în termenul prelungit conform art. 28, instituţia publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată valoarea recalculată a acţiunilor" respectiv că, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Finanţelor Publice va proceda la predarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pe bază de opis, a fiecărei notificări, însoţită de toată documentaţia depusă de către persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv şi care nu a fost soluţionată până la data intrării în vigoare a prezentei legi"; în termen de 120 de zile de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale art. III, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului va soluţiona toate notificările care sunt însoţite de documentaţie completă ale persoanelor fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobile şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi."
De asemenea, art. 12 din HG nr. 614/2001, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aplicabile conform art. 22.1 din HG nr. 250/2001, stabileşte expres că, "pentru declanşarea procedurii de restituire persoana îndreptăţită trebuie să trimită persoanei juridice deţinătoare o notificare prin executorul judecătoresc, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii", iar potrivit art. 14 din acelaşi act normativ, în cazurile în care legea prevede posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti, iar persoana îndreptăţită optează pentru această măsură reparatorie, notificarea se depune la prefectura în a cărei rază teritorială se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul şi în condiţiile reglementate de art. 21 din lege".
În consecinţă, câtă vreme reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale de restituire - Legea nr. 10/2001, ca efect al interpretării sistematice a acestor dispoziţii legale, avea obligaţia de a proceda la formularea notificării în condiţiile prevăzute de prevederile art. 22, pentru toate măsurile reparatorii solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, inclusiv pentru măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, apare ca nefondată susţinerea reclamantei în sensul că pentru măsurile reparatorii în echivalent, nu era necesară depunerea unei notificări în condiţiile, de termen şi formă, stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestea ar fi de strictă interpretare şi s-ar aplica doar pentru imobile, prevederile legale speciale anterior citate, menţionând neechivoc necesitatea depunerii unei astfel de notificări şi în acest caz.
Or, în cauză reclamanta nu a probat îndeplinirea acestei condiţii.
Deşi reclamanta susţine expedierea unei asemenea notificări către SC M. SA Bistriţa, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit adresei din 11 februarie 2010, emisă de SC M. SA, o atare notificare nu se regăseşte în arhiva acestei societăţi.
În plus, aşa cum arată reclamanta în cererea adresată Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, aceasta nu deţine nicio o dovadă din care să rezulte expedierea unei astfel de notificări în termenul legal, către SC M. SA, iar notiţele vizând înregistrarea unei cereri cu nr. X sunt simple menţiuni olografe, care nu sunt certificate de respectiva societate şi în plus nici nu fac vreo referire la cuprinsul acestei cereri sau titularul ei, deşi sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ.
Deşi reclamanta susţine că o astfel de dovadă rezultă din adresa Prefecturii Bistriţa-Năsăud, verificând cuprinsul acestui înscris, Curtea a constatat că nu poate valida o atare susţinere.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că aceasta adresă nu menţionează faptul că reclamanta ar fi expediat notificarea nr. X şi către Prefectura Bistriţa şi nici că această din urmă autoritate avea cunoştinţă de conţinutul concret al acesteia, adresa nefăcând altceva decât să concretizeze demersurile la care aceasta era obligată potrivit art. 28 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, sesizată fiind de către reclamantă cu o petiţie, în care se invoca nesoluţionarea cererii în raport de care petiţionara menţiona că are nr. X şi a fost adresată SC M. SA.
Aşa fiind, instanţa a concluzionat că prin această adresă, prefectura a confirmat cuprinsul şi conţinutul concret al cererii la care a făcut referire reclamanta în cuprinsul petiţiei sau existenţa ei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs G.I. care a formulat următoarele critici:
În aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, recurenta arată că a formulat notificare, înregistrată la SC M. SA, în patrimoniul căreia a ajuns averea cooperativei la care soţul său a deţinut părţi sociale.
Întrucât societatea deţinătoare nu a răspuns notificării, recurenta-reclamantă s-a adresat prefecturii Bistriţa-Năsăud, care a intervenit pentru a grăbi soluţionarea notificării, fapt dovedit prin adresa din 05 martie 2003.
Mai susţine recurenta că, din adresa din 18 martie 2002 a Prefecturii judeţului Bistriţa-Năsăud, rezultă că notificarea a fost depusă şi la această instituţie, care a păstrat originalul.
În concluzie, recurenta consideră că, întrucât şi-a îndeplinit obligaţia de a formula notificare, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în mod greşit s-au pronunţat cele două instanţe.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, a se casa Decizia recurată şi a se trimite cauza spre rejudecarea apelului, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut că, întrucât reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale de restituire - Legea nr. 10/2001, aceasta avea obligaţia de a proceda la formularea notificării în condiţiile prevăzute de prevederile art. 22 din acest act normativ.
În acest sens, Curtea de Apel a reţinut că, deşi reclamanta susţine expedierea unei notificări către SC M. SA Bistriţa, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit adresei din 11 februarie 2010, emisă de această societate, o atare notificare nu se regăseşte în arhiva sa şi, în plus, reclamanta nu deţine nicio o dovadă din care să rezulte expedierea unei astfel de notificări în termenul legal, iar notiţele vizând înregistrarea unei cereri cu nr. X sunt simple menţiuni olografe, care nu sunt certificate de respectiva societate şi în plus nici nu fac vreo referire la cuprinsul acestei cereri sau titularul ei.
Având în vedere că şi în dispoziţia contestată în prezenta cauză s-a reţinut că petenta nu a formulat notificare, problema care se pune este dacă instanţele de fond au lămurit pe deplin situaţia de fapt în ce priveşte dovedirea formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fără de care nu se poate pune în discuţie dreptul reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Instanţa de apel a motivat soluţia sa făcând trimitere la adresa SC M. SA din 11 februarie 2010 adresată Tribunalului Bucureşti, în care se arată că „referitor la notificarea din 10 ianuarie 2002 având ca obiect restituirea părţilor sociale cuvenite defunctului G.E., părţi sociale cu care a contribuit la capitalul social al Cooperativei „T."Bistriţa, vă facem cunoscut că, în urma verificărilor făcute în arhiva societăţii, nu s-a găsit acest document."
Adresa SC M. SA nu lămureşte pe deplin împrejurarea dacă reclamanta a înregistrat la sediul acestei societăţi o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât din conţinutul acesteia rezultă numai că notificarea nu se găseşte în arhiva societăţii, însă nu clarifică aspectul dacă o atare notificare a fost înregistrată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Întrucât reclamanta susţine că notificarea sa a fost înregistrată în 10 ianuarie 2002, se impune ca în rejudecare, instanţa să lămurească, prin orice mijloc de probă, ce apare înregistrat în registrele de evidenţă ale SC M. SA, la numărul pretins de reclamantă ca fiind cel acordat notificării sale.
Este esenţial a se lămuri acest aspect, faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiaşi text, sancţiunea nerespectării termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, fiind pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparaţie.
Aşa fiind, reţinând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta G.I. împotriva Deciziei nr. 740/A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7857/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7845/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
