ICCJ. Decizia nr. 7857/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7857/2011
Dosar nr.130/102/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1240 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mureş, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamanta D.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în cauză de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, a constatat caracterul politic al măsurii deportării în URSS în perioada ianuarie 1945 - 31 octombrie 1949 a numitei T.R. (decedată), mama reclamantei, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la momentul plăţii, cu titlu de daune morale şi a respins în rest pretenţiile formulate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei este întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale, motiv pentru care a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârât.
S-au mai reţinut prevederile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, apreciindu-se că reclamanta justifică un interes procesual pentru pretenţia formulată, măsura deportării fiind o măsură administrativă cu caracter politic, care justifică acordarea unei reparaţii morale. Realităţile istorice din perioada 1944 - 1950 cu privire la persoanele de etnie germană nu pot fi ignorate, fiind cunoscute condiţiile de deportare precum şi condiţiile efective de care au dispus persoanele deportate. Persoanele deportate erau supuse unui regim zilnic de muncă grea, fără hrană suficientă şi fără condiţii de locuit, erau izolate, marginalizate, rupte de relaţiile cu familia.
Având în vedere perioada mare de timp scursă de la momentul luării acelei măsuri administrative (mai mult de 60 de ani), ceea ce conduce la o imposibilitate de administrare a probei cu martori, instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 1199 C. civ. şi art. 1203 C. civ. S-a mai avut în vedere încălcarea adusă valorilor fundamentale ale fiinţei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituţia României. Mamei reclamantei i s-a încălcat însuşi dreptul la onoare, la libertate fizică şi psihică, aceste încălcări justificând în temeiul prevederilor art. 998 şi 999 C. civ., o reparaţie morală.
Aceste despăgubiri reprezintă o recunoaştere a încălcării drepturilor fundamentale ale omului, sub forma unei reparaţii pecuniare. Reclamanta, în calitate de descendent de gradul I (fiică), este îndreptăţită la acordarea unei forme de reparaţie, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în numele Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 153/A din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantei de la 20.000 euro la 5.000 euro, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă prin raportare la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. Este evident că cererea formulată şi precizată de reclamantă are ca obiect obţinerea unei reparaţii morale pentru încălcarea unor drepturi fundamentale, fiind astfel o cerere în realizarea dreptului şi nu în constatare, cum eronat se susţine de către apelantă.
Pe de altă parte, prin însăşi legea specială, care în cazul de faţă este Legea nr. 221/2009, s-a dat posibilitatea anumitor categorii de persoane să solicite instanţei de judecată să constate caracterul politic al anumitor măsuri. Este o condiţie sine-qua-non pentru a se putea solicita acordarea de daune morale ca o consecinţă a constatării sus-menţionate, astfel că în cauză nici nu ar fi putut fi vorba de reţinerea prevederilor art. 111 C. proc. civ., normele speciale fiind prioritare faţă de cele generale.
Prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Proba concludentă şi elocventă în prezenta cauză este adeverinţa emisă de MAI, nr. 078029/1959, din care rezultă că mama reclamantei, numita T.R., a fost deportată în fosta URSS, la muncă de reconstrucţie, în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, coroborată cu realităţile istorice din acea perioadă, fiind bine ştiut că deportările din acea perioadă vizau persoanele de etnie germană, că erau obligatorii iar condiţiile de viaţă din acea perioadă erau inumane, de marginalizare şi izolare de restul familiei. Faţă de această stare de fapt, este evident că măsura administrativă a deportării mamei reclamantei a avut un caracter politic.
Contrar celor susţinute în cererea de apel, prima instanţă a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale care se cuvin reclamantei, în calitate de descendentă a persoanei faţă de care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic, mai multe criterii, respectiv importanţa valorilor morale lezate - respectiv dreptul la onoare, la libertate fizică şi psihică - durata de timp a încălcării drepturilor consfinţite prin Constituţia României şi întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 998, 999 C. civ.
S-a apreciat că singura schimbare care se poate aduce hotărârii pronunţate de prima instanţă este sub aspectul diminuării cuantumului daunelor morale acordate şi aceasta deoarece prin OUG nr. 62/2010 s-a modificat şi completat Legea nr. 221/2009 iar la art. 5 alin. (1) lit. a) se prevede că se acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de până la 5.000 euro pentru descendenţii de gradul I.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, care a formulat următoarele critici:
În mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., întrucât partea care are interes în constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept poate formula o cerere în acest sens, care devine inadmisibilă, dacă poate fi intentată o cerere în realizarea dreptului pretins.
Art. 111 C. proc. civ. impune, pentru admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.
Raportat la acest din urmă aspect, Legea nr. 221/2009, prin dispoziţiile art. 5, conferă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic posibilitatea de a solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din actul normativ menţionat, caracterul politic al condamnărilor se constată de către instanţa de judecată.
În opinia recurentului, solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative apare ca fiind o cerere subsidiară realizării dreptului de acordare a despăgubirilor, motiv pentru care acţiunea pendinte nu poate fi catalogată decât ca inadmisibilă.
Art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevede limitativ o serie de acte normative în temeiul cărora au fost dispuse măsuri administrative, apreciate de legiuitor prin edictarea Legii nr. 221/2009 ca fiind măsuri administrative cu caracter politic.
Legiuitorul a apreciat că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, cu condiţia aplicării prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
În speţă, reclamanta nu a făcut dovada faptului că măsura administrativă luată a fost dispusă urmare a săvârşirii unor infracţiuni din motive politice prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999.
De altfel din cuprinsul acţiunii nu rezultă în ce condiţii au fost stabilite restricţiile domiciliare din motive politice, simple afirmaţii făcute de reclamantă nefiind suficiente şi concludente pentru a putea fi reţinută încadrarea în situaţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Faţă de aceste aspecte, recurentul susţine că cererea reclamantei apare ca fiind inadmisibilă, prima instanţă şi instanţa de apel în mod netemeinic dispunând respingerea acesteia.
În ce priveşte solicitarea de acordare a despăgubirilor morale, recurentul susţine că acţiunea nu este dovedită.
Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Pe de altă parte, deşi este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare însă necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate şi pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Având în vedere faptul că, atât reclamanta, cât şi instanţa de fond şi de apel, în motivarea sentinţei, respectiv deciziei, se prevalează de prevederile art. 5 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, recurentul susţine că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României din data de 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa ar trebui să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă „erga omnes" inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000, Curtea Constituţională a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Având în vedere cele arătate, dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispoziţiile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situaţia în care în termen de 45 zile, Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea să îşi înceteze efectele juridice.
Prin urmare, recurentul solicită instanţei să constate că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, neputând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menţionate la literele a) - f).
În afară de aceste măsuri administrative cu caracter politic, legea face trimitere şi la alte măsuri administrative, al căror caracter politic se constată de către instanţa de judecată (art. 4 alin. (2)).
În raport de acest text de lege, în mod corect a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar în recurs critica nu poate fi primită.
Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul din actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de mama reclamantei i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Mama reclamantei a fost deportată pentru simplul fapt al naşterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ordinul nr. 1761/16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acelaşi act, dispoziţii de care reclamanta a şi beneficiat.
Actul de mobilizare anterior menţionat, precum şi Decizia din 16 ianuarie 1945 invocată de reclamantă în acţiunea introdusă de instanţă exced însă condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Faţă de considerentele expuse, potrivit cărora Legea nr. 221/2009 nu este incidentă în speţă, nu se mai impune analizarea motivului de recurs privind aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, întrucât aceasta este subsidiară solicitării privind stabilirea caracterului politic al măsurii administrative, deci incidenţei Legii nr. 221/2009.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va modifica Decizia recurată în sensul că se va admite apelul pârâtului Statul Român împotriva Sentinţei civile nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, se va schimba în parte sentinţa, în sensul că se va respinge acţiunea ca neîntemeiată, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş împotriva Deciziei nr. 153/A din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român împotriva Sentinţei civile nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7861/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7853/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
