ICCJ. Decizia nr. 7861/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7861/2011
Dosar nr.7375/62/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 279/S din 25 octombrie 2010, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii C.C. şi C.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pe pârât să plătească câte 2.000 euro - echivalent în lei la data plăţii - pentru fiecare reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a respins celelalte pretenţii ale reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că tatăl reclamanţilor, C.I., a fost dislocat din localitatea Purcăreni, în baza Decretului M.A.I. nr. 239/1952, împreună cu familia şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în oraşul Blaj.
Reclamanţii erau minori la data luării acestei măsuri, însă suficient de mari pentru a realiza ce se întâmplă cu familia lor.
Deşi nu s-au dovedit condiţiile în care aceştia au locuit după dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu, este de notorietate că persoanele supuse unei astfel de măsuri locuiau în condiţii mizere.
Măsura administrativă luată împotriva autorului reclamanţilor are caracter politic de drept, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr. 62/2010, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum şi, după decesul acesteia, soţul sau descendenţii săi, pot solicita instanţei de judecată acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea sau care a fost obiectul măsurii administrative cu caracter politic, 5.000 euro pentru soţul, soţia şi descendenţii de gradul I şi 2.500 euro pentru descendenţii de gradul II.
Acest text de lege îndreptăţeşte şi pe descendenţii persoanelor care au fost obiect al măsurilor administrative cu caracter politic, la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Reclamanţii au solicitat despăgubiri în cuantum de 150.000 euro, atât pentru prejudiciul material cât şi pentru cel moral. Deşi s-a solicitat reclamanţilor să-şi precizeze acţiunea, aceştia nu au răspuns acestei solicitări, astfel că instanţa, faţă de suferinţele la care a fost supusă familia, a apreciat că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral în cuantum de 2.000 euro fiecare, respingând daunele materiale, constând în contravaloarea bunurilor abandonate, ca nedovedite.
Împotriva hotărârii au declarat apel reclamanţii C.C. şi C.I., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 189/Ap din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea şi a respins apelul reclamanţilor.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut că la momentul pronunţării hotărârii de către tribunal, instanţa s-a raportat la obiectul dedus judecăţii, încadrat în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, recunoscând reclamanţilor dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii politice de deportare a autorului lor în anul 1952, cuantumul despăgubirilor fiind evaluat la câte 2.000 euro pentru fiecare reclamant.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale. Dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale vizează aşadar tocmai teza recunoaşterii despăgubirilor pentru daune morale, de natura celor solicitate de titularii acţiunii, care formează obiectul reglementării textului de lege considerat ca fiind contrar legii fundamentale.
Caracterul definitiv şi general obligatoriu al deciziei instanţei de contencios constituţional are efect hotărâtor asupra dezlegării litigiului, în condiţiile în care nu se poate pronunţa o hotărâre de către instanţa de judecată întemeiată pe o dispoziţie legală constatată ca fiind neconstituţională.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanţi, care au formulat următoarele critici:
Din cauza deportării pe care au suferit-o împreună cu părinţii lor, reclamanţii au întâmpinat numeroase greutăţi în timpul regimului comunist. Întrucât tatăl lor a decedat în anul 1980, nu au putut beneficia de nicio despăgubire.
Recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a pronunţat soluţia ţinând seama de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât aceasta se aplică doar cauzelor introduse pe rolul instanţelor după data publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, pentru următoarele considerente:
Singurul motiv de recurs ce vizează nelegalitatea deciziei recurate constă în aplicarea în speţă a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Această decizie nu produce însă niciun efect în privinţa dreptului reclamanţilor la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei şi după ce o instanţă a verificat şi constatat dreptul părţii la reparaţia menţionată.
Chiar dacă legea naţională determină în mod clar efectele unei decizii a Curţii Constituţionale (avem în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) - art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 - circumstanţele cauzei pendinte şi natura dreptului dedus judecăţii cer ca soluţionarea recursului să nu ignore prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi principiile enunţate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai exact prevederile art. 1 din Primul Protocol, art. 6 alin. (1) şi art. 14 combinat cu art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Noţiunea de „bunuri" din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate" şi, deci, „bunuri" în sensul acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamanţii au formulat acţiunea la 14 iulie 2010, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
Au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic (art. 3 lit. e) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei şi, anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, instanţa de fond verificase şi confirmase îndeplinirea cerinţelor legale, de către reclamanţi, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea pronunţată în cauză reprezentând, ea însăşi, o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a părţilor menţionate de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamanţilor de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual.
Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că „Dispoziţiile precedente [din art. 1 alin. (1) teza I] nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general".
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de „atingerea substanţei" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii sus-enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca şi reclamanţii, sunt beneficiarii unei hotărâri prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în apel, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.
În concluzie, aplicând Decizia Curţii Constituţionale faţă de o persoană căreia i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina şi încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, din perspectiva „dreptului de acces la o instanţă".
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Dacă s-ar aplica Decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţa de fond, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acţiunii.
Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a apelului sau a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi pe reclamanţi şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamanţilor, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei sus-menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul respingerii acţiunii.
Aşa fiind, se impune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu trimitere la aceeaşi curte de apel, pentru ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor morale, prin raportare la circumstanţele particulare ale speţei, criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie, respectiv natura măsurii aplicate reclamanţilor şi părinţilor lor, durata acestei măsuri, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative suferite de reclamanţi în plan fizic, psihic şi social, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată reclamanţilor situaţia profesională sau socială.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza la Curtea de Apel Braşov pentru rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.C. şi C.I. împotriva Deciziei nr. 189/Ap din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7868/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 7857/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
