ICCJ. Decizia nr. 7881/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7881/2011
Dosar nr.2799/30/2009
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 mai 2009 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2799/30/2009, reclamanta V.A.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile Timişoara, anularea Dispoziţiei nr. 796/31 martie 2009 emisă de Primarul Municipiului Timişoara privind respingerea notificării referitoare la imobilul situat în Timişoara, str. E.T.
În motivare, a arătat că la data de 8 februarie 2001, prin B.E.J. J.C. şi D.D., a transmis către Prefectura Judeţului Timiş notificarea nr. 107, înregistrată ulterior la Primăria Municipiului Timişoara sub nr. D72005-001380/08 martie 2005, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti privind imobilul situat în Timişoara, str. E.T., judeţ Timiş, înscris în C.F. Timişoara, compus din casă şi curte, în suprafaţă de 718 mp.
La data de 31 martie 2009, a fost emisă dispoziţia contestată, prin care s-a dispus respingerea notificării, motivat de faptul că petenta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi nici a dreptului de proprietate invocat.
Reclamanta a arătat că imobilul mai sus evidenţiat a aparţinut numitelor P.M. în cotă de ½, cu titlu de moştenire şi P.I.E. în cotă de ½, cu titlu de donaţie şi a fost expropriat, conform Decretului nr. 83/1988, fiind demolat, iar pentru această expropriere foştii proprietari ai acestuia au primit suma de 67.423 RON, conform Procesului-verbal de evaluare nr. X.
La data de 08 februarie 2002, dată la care a formulat notificarea, reclamanta era singura moştenitoare a celor două persoane, foste proprietare ale imobilului în litigiul, fiind fiica numitei P.M. şi nepoata numitei P.I.E.
P.M. a fost căsătorită cu D.A., iar reclamanta, până la căsătoria cu V.N., a purtat numele de D.A.G.
Reclamanta a arătat că, ulterior înregistrării notificării, a aflat că mătuşa sa, P.I.E., sora mamei, a lăsat prin testament întreaga sa avere mobilă şi imobilă fiicei sale, V.N.A., în prezent căsătorită N., testament autentificat la 18 martie 1998 la B.N.P. B. - D. - C. din Timişoara, împrejurare faţă de care, fiica reclamantei a devenit şi ea moştenitoarea unei părţi din imobilul la care s-a făcut referire.
Prin întâmpinarea formulată, Primarul Municipiului Timişoara a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile nu are capacitate procesuală pasivă, întrucât aceasta nu are personalitate juridică, neputând fi chemată în justiţie, în cadrul contestaţiei formulate împotriva unei dispoziţii a Primarului emise în baza Legii nr. 10/2001.
A mai arătat pârâtul că notificatoarea nu a depus la dosarul administrativ documentele solicitate şi faptul că sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu art. 23.2 din HG nr. 250/2007, conform cărora se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor.
În opinia pârâtului, cererea reclamantei apare ca inadmisibilă, deoarece aceasta nu poate depune direct în faţa instanţei înscrisurile necesare în vederea soluţionării dosarului administrativ şi solicitate de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, înscrisuri pe care reclamanta nu a înţeles să le depună, în etapa administrativă.
Pârâtul a mai arătat că în speţa de faţă cel mult instanţa poate dispune obligarea sa la emiterea unei dispoziţii în care să se menţioneze faptul că se propune acordarea de despăgubiri, iar nu obligarea la despăgubiri.
Evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este de competenţa evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
N.N.A. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând ca Direcţia Patrimoniu -Serviciul Administrarea Imobilelor din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara să procedeze la emiterea unei dispoziţii în care să se menţioneze faptul că acesteia i se acordă despăgubiri pentru casa de locuit demolată de Statul Român ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/1988 pentru proprietatea ce a aparţinut autoarei sale.
În motivare, a arătat că este singura moştenitoare a numitei P.I.E., persoană care l-a moştenit pe un alt coproprietar al imobilului la care se face referire, şi anume P.G.A. Acest lucru rezultă din certificatul de moştenitor suplimentar, întocmit de B.N.P. D.A.A. din Timişoara.
A arătat intervenienta că, prin moştenirea la care face referire, este coproprietară împreună cu mama sa, V.A.G., asupra terenului în suprafaţă de 718 mp, înscris în C.F. nr. X Timişoara, teren ce a aparţinut numitei P.M.E. şi pe care a fost construită casa de pe strada E.T., judeţ Timiş.
La termenul din data de 02 februarie 2010, reclamanta V.A.G. a depus note de şedinţă prin care a precizat acţiunea, solicitând ca pârâta să procedeze la emiterea unei dispoziţii în care să se menţioneze acordarea de despăgubiri pentru casa de locuit demolată de Statul Român ca urmare a Decretului nr. 83/1988. A arătat că prin Sentinţa civilă nr. 428 din 18 mai 1995 pronunţată de Tribunalul Timiş s-a admis acţiunea formulată de autorii săi şi s-a restituit terenul, dreptul de proprietate fiind reînscris în cartea funciară. De asemenea, mama reclamantei, P.M., a înapoiat către SC U. SA suma primită pentru imobilul expropriat şi demolat în valoare de 67.423 RON, operaţiune efectuată cu chitanţa din 31 octombrie 1994.
La termenul din 08 decembrie 2009, prima instanţă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile, iar la termenul din 16 martie 2010, a admis în principiu cererea de intervenţie principală formulată de N.N.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 698 din 16 martie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei capacităţii procesuale a pârâtei Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile Timişoara, invocate de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, ca neîntemeiate; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile, invocată din oficiu; a respins acţiunea şi cererea de intervenţie formulată în contradictoriu cu această pârâtă; a admis în parte cererea formulată de reclamanta V.A.G. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului; a anulat în parte Dispoziţia nr. 796/31 martie 2009 emisă de pârât, în sensul că a admis în parte notificarea din 08 februarie 2002 depusă la B.E.J. J.C. şi D.D. şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru cota de ¼ din imobilul situat în Timişoara str. E.T., înscris în C.F. Timişoara, compus din casă, sens în care a dispus trimiterea dosarului administrativ la Comisia Centrală conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins acţiunea pentru cota de ¾ din casă, precum şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta N.N.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că inadmisibilitatea acţiunii a fost motivată de faptul că reclamanta nu poate depune direct în faţa instanţei înscrisurile necesare în vederea soluţionării dosarului administrativ, solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, însă nicio dispoziţie legală nu este în acest sens, iar Decizia nr. XX pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care permite instanţei să dispună în mod direct modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului în perioada comunistă, este un argument în plus care conduce la concluzia netemeiniciei excepţiei.
Nici lipsa capacităţii procesuale a pârâtei Direcţia Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile nu poate fi reţinută, pentru că se opun dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. care statuează în sensul posibilităţii de a sta în judecată a unei persoane dacă are organe proprii de conducere. Deşi nu are personalitate juridică, instituţia menţionată este condusă de un director, motiv pentru care excepţia invocată a fost respinsă.
Cu toate acestea, prima instanţă a apreciat că Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile nu are calitate procesuală pasivă, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că obiectul acţiunii constă în contestarea dispoziţiei emise de Primarul Municipiului Timişoara. Din raporturile juridice create între părţi şi dispoziţiile legale aplicabile situaţiei deduse judecăţii, rezultă că pârâtei menţionate nu îi revine nicio obligaţie în cazul admiterii acţiunii.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că prin notificarea din 08 februarie 2002 depusă la Biroul Executori Judecătoreşti J.C. şi D.D., reclamanta V.A.G. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti privind imobilul situat în Timişoara, str. E.T., jud. Timiş, înscris în C.F. Timişoara, compus din casă şi curte în suprafaţă de 718 mp.
Prin Dispoziţia nr. 796 din 31 martie 2009, Primarul Municipiului Timişoara a respins notificarea cu motivarea că notificatoarea nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
Din cartea funciară, rezultă că imobilul revendicat, la momentul preluării imobilului de către stat a fost proprietatea numitelor P.M. şi P.I.E., iar din cartea funciară, tribunalul a mai reţinut că, urmare a Sentinţei civile nr. 428 din 18 mai 1995, prin care terenul s-a restituit lui P.G.A., P.M. şi P.I.E., în prezent, proprietatea este înscrisă în favoarea reclamantei, în cotă de ¼ şi a intervenientei principale, N. (fostă) V.N.A., cu titlu de moştenire.
Din actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor, rezultă că reclamanta este moştenitoarea proprietarei P.M., care a decedat, iar intervenienta este moştenitoarea lui P.I., la rândul ei, moştenitoare a lui P.A.G.
De asemenea, intervenienta N.N.A. nu a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001. Faptul că nu a cunoscut despre întocmirea testamentului de către P.I.E., nu poate reprezenta un motiv pentru admiterea cererii de intervenţie, pentru că repunerea în termen nu poate avea loc decât în condiţiile de procedură stabilite de art. 103 C. proc. civ.
Existenţa casei şi demolarea acesteia rezultă din Sentinţa civilă nr. 428/1995 amintită anterior, motiv pentru care tribunalul a concluzionat că, în mod greşit notificarea a fost respinsă. S-a apreciat că ea trebuie admisă pentru cota de ¼, întrucât aceasta este partea care îi revine reclamantei, în timp ce intervenienta nu poate obţine recunoaşterea dreptului, întrucât se opun dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Mai trebuie menţionat faptul că cele două cote au fost stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă care a dispus restituirea terenului pe care se afla casa în litigiu către autorii reclamantei şi intervenientei.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanta V.A.G., pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi intervenienta principală N.N.A.
Intervenienta N.N.A. a solicitat repunerea sa în termen şi admiterea cererii sale de intervenţie principală, cu motivarea că mama sa, reclamanta V.A.G. a solicitat, prin notificarea din 8 februarie 2002, acordarea de despăgubiri băneşti pentru întregul imobil şi nu doar pentru cota-parte care îi revine potrivit certificatului suplimentar de moştenitor emis de B.N.P. D. - G. - C. la data de 24 martie 2006. Notificarea a fost formulată doar în nume propriu de mama sa pentru că la data depunerii notificării (8 februarie 2002), nu avea cunoştinţă de existenţa testamentului întocmit de mătuşa acesteia, P.I.E. în favoarea intervenientei. Doar la momentul dezbaterii succesiunii acesteia (în anul 2006), s-a aflat despre persoana moştenitoare. În acel an, intervenienta a avut probleme personale, aşa că a împuternicit-o pe mama sa să urmeze formalităţile cerute de lege şi în numele său.
Mama sa, reclamanta, a încercat să depună aceste înscrisuri la Primărie, însă aceştia au îndrumat-o la instanţa de judecată. Ca atare, în mod eronat prima instanţă a respins cererea sa de intervenţie, pe considerentul că nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru că nu a avut cunoştinţă de existenţa testamentului decât ulterior împlinirii termenului legal (14 august 2002), iar pe de altă parte, procedura prealabilă a fost urmată de mama sa pentru întregul imobil, întrucât aceasta a avut reprezentarea faptului că dreptul îi aparţine în întregul său.
Se arată că prima instanţă nu a pus în discuţie inadmisibilitatea cererii de intervenţie principală pe considerentul neurmării procedurii prealabile, astfel că, nu s-a putut apăra printr-o eventuală cerere de repunere în termen.
Primarul Municipiului Timişoara a reiterat argumentele invocate în faţa primei instanţe, expuse anterior, privind lipsa capacităţii procesuale a Direcţiei Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile din cadrul Primăriei, inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, decurgând din faptul că dosarul administrativ nu poate fi completat sub aspect probatoriu în faţa instanţei de judecată, imposibilitatea obligării sale la acordarea despăgubirilor băneşti aferente imobilului faţă de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin dispoziţia contestată nu s-a respins notificarea pentru inexistenţa casei, care a fost demolată, ci pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită.
Reclamanta V.A.G. a arătat că, la data exproprierii imobilului în litigiu, coproprietare asupra acestuia erau P.M. şi P.I.E. P.A.G. nu mai avea calitatea de coproprietar, pentru că şi-a donat cota de ½ din imobil surorii sale, P.I. Ca atare, din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei P.I.E. făcea parte doar cota de ½ din imobil.
Instanţa de apel a administrat probe cu înscrisuri (extras C.F.), a luat interogatoriu reclamantei V.A.G. şi a administrat proba testimonială, în dovedirea mandatului acordat de intervenientă reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 454 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi de intervenienta N.N.A.; a admis apelul declarat de reclamanta V.A.G. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, urmare a anulării parţiale a dispoziţiei atacate şi a admiterii în parte a notificării din 8 februarie 2002 a B.E.J. J. şi D., s-a dispus trimiterea dosarului administrativ la Secretariatul Comisiei Centrale, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 1/2 din imobilul - construcţie înscris în C.F. Timişoara, situat în Timişoara pe str. E.T.; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Referitor la apelul declarat de reclamanta V.A.G., instanţa de apel a reţinut că acesta vizează exclusiv cota de proprietate moştenită de la mama sa şi cu privire la care justifică calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, din conţinutul C.F. Timişoara, imobilul constând în casă şi curte în suprafaţă de 718 mp în str. E.T., aparţinea în proprietate la momentul preluării de către Statul Român, numiţilor P.M. şi P.I.E., în cote egale, de ½ fiecare, prima cu titlu de moştenire, iar cea de-a doua, prin donaţie de la numitul P.G.
Ca atare, reclamantei, în calitate de unică moştenitoare a numitei P.M. (căsătorită D.M.A.A.) îi revine calitatea de persoană îndreptăţită, conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, cu privire la cota de ½ din imobilul construcţie, şi nu ¼ cum în mod eronat a reţinut prima instanţă.
Antecesoarea reclamantei avea în patrimoniu la momentul preluării imobilului de către Stat, cota de ½, pentru această parte cuvenindu-i-se reclamantei măsuri reparatorii, nu pentru cota de ¼. În mod eronat a reţinut tribunalul puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 428 din 18 mai 1995, faţă de conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, care atestă limitele drepturilor părţilor.
În ceea ce priveşte cealaltă cotă de ½ din imobil, aparţinând antecesoarei intervenientei, numita P.I.E., în mod just a fost respinsă notificarea formulată de către reclamantă, care nu avea calitatea de persoană îndreptăţită cu privire la această parte din imobil.
Referitor la apelul intervenientei N.N.A., instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi intervenienta afirmă că au aflat de calitatea acesteia de persoană îndreptăţită, respectiv de moştenitoare a defunctei P.I.E., doar la momentul dezbaterii succesiunii acesteia, când a apărut testamentul lăsat de defunctă, respectiv, la data de 24 martie 2006. În răspunsul la interogatoriul luat de instanţă şi în declaraţia martorei C.S., momentul la care s-a conştientizat de către părţi calitatea de persoană îndreptăţită cu privire la cota de ½ din imobil este plasat în data de 22 decembrie 2005, moment la care intervenienta ar fi mandatat-o pe mama sa să se ocupe şi în numele ei de dosarul administrativ.
Martorul P.V. a confirmat declaraţia reclamantei V.A.G. că în luna martie a anului 2006 ar fi încercat să depună la Primăria Timişoara acte din care rezultă această situaţie, care nu au fost însă primite.
Chiar dacă s-ar aprecia că există un mandat acordat de fiica-intervenientă, mamei sale, reclamanta cauzei, pentru urmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, mandat acordat verbal, faţă de relaţia de rudenie dintre cele două, soluţia tribunalului cu privire la cererea de intervenţie este corectă.
Intervenienta trebuia să acţioneze conform procedurii prevăzute de Legea reparatorie în termen de 15 zile de la data la care şi-a conştientizat calitatea de persoană îndreptăţită, conform art. 103 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că instanţa de apel a apreciat că este tardiv formulată cererea de repunere în termen.
De asemenea, în sprijinul acestei soluţii s-a mai constatat că în cuprinsul contestaţiei formulate de către reclamantă în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, la data de 7 mai 2009, reclamanta vorbeşte despre dreptul dobândit de fiica sa prin moştenire, dar contestaţia, deşi este formulată prin avocat, este doar în nume propriu, contrar art. 68 C. proc. civ., care pentru declanşarea unei acţiuni civile, prevede procură prin înscris sub semnătură legalizată.
Cererea de intervenţie, care ar putea fi calificată drept o contestaţie împotriva dispoziţiei prin care nu i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită, trebuia formulată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că, atât timp cât a fost depusă la data de 2 februarie 2010, la mai mult de 6 luni de la declanşarea prezentului litigiu, ea apare a fi tardiv formulată, întrucât a fost depăşit şi sub acest aspect termenul de 15 zile prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa de apel a mai apreciat că prin proba testimonială se poate dovedi existenţa unui mandat în faza administrativă, dar, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 68 C. proc. civ., nu şi în faţa instanţei de judecată, ce trebuia învestită cu o cerere care să îndeplinească cerinţele art. 28, 112 şi 68 din acelaşi Cod, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, motiv pentru care s-a apreciat a fi corectă soluţia primei instanţe cu privire la cererea de intervenţie, astfel că, apelul intervenientei N.N.A. a fost respins ca nefondat.
Referitor la apelul pârâtului Primarul Municipiului Timişoara, instanţa a constatat că Tribunalul Timiş în mod corect a stabilit că Direcţia Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile, are organe proprii de conducere astfel că, deşi nu are personalitate juridică, poate figura în proces, ca titular de drepturi şi obligaţii procesuale, pârât faţă de care de altfel, acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
De asemenea, este justă soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii motivată de imposibilitatea completării dosarului administrativ în faţa instanţei.
Au fost înlăturate ca neîntemeiate susţinerile intimatului în sensul că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma sa iniţială, este un termen de decădere şi că din acest motiv nu ar fi posibilă completarea dosarului administrativ în faţa instanţei. A considera în acest sens, ar reprezenta încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin nerespectarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, lucru care nu poate fi admis. Alin. 2 al art. unic al OUG nr. 10/2003, nu poate fi incident în speţă, faţă de prioritatea Convenţiei, consacrată de Constituţia României. În plus, această dispoziţie a fost înlăturată din textul actual al legii, art. 23 în actuala numerotare, prevăzând că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării, fără a face distincţie între soluţionarea în procedura administrativă sau soluţionarea în faţa instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă fiind, deci, posibilă completarea dosarului cu noi înscrisuri şi în faţa instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de repunere în termen ca o cerere nouă în apel, instanţa de apel a constatat că excepţia invocată de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara nu este întemeiată, întrucât art. 294 C. proc. civ. priveşte imposibilitatea formulării unor petite noi în calea de atac, şi nu a unor cereri procesuale în raport de care se impune verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 103 din acelaşi cod.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză, cu privire la notificarea reclamantei, de anulare în parte a dispoziţiei contestate, aceasta este urmarea unei juste aplicări a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, Titlul VII, raportat la starea de fapt corect reţinută (cu excepţia cotei din dreptul de proprietate - ½, iar nu ¼) pe baza probatoriului administrat, care a fost corect apreciat.
Instanţa de apel a reţinut că nu Primarul Municipiului Timişoara a fost obligat la plata de despăgubiri, ci s-a dispus trimiterea dosarului administrativ la Comisia Centrală, soluţie conformă cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că şi acest motiv de apel s-a apreciat a fi neîntemeiat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi intervenienta N.N.A.
Recurentul pârât, prin motivele sale de recurs, se prevalează de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.; motivele dezvoltate însă prin memoriul de recurs nu fac posibilă încadrarea decât în ipoteza de nelegalitate descrisă de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul învederează că invocă lipsa capacităţii procesuale pasive a Direcţiei Patrimoniu - Serviciu Administrare Imobile din cadrul Primăriei, având în vedere că aceasta este doar o unitate funcţională din structura aparatului propriu al instituţiei recurente, Direcţia neputând fi chemată în judecată în cadrul contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei emise în soluţionarea notificării reclamantei.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă în aceste cauze o are exclusiv Primarul Municipiului Timişoara.
În continuarea motivelor de recurs, recurentul reia prezentarea situaţiei de fapt a cauzei, învederând că reclamanta nu a răspuns solicitărilor sale formulate prin numeroase adrese ce i-au fost înaintate, de a depune înscrisuri în completarea dosarului administrativ pentru dovedirea pretenţiilor sale.
Or, sarcina probei proprietăţii revine, a deţinerii legale la momentul deposedării ca şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 23.2 din HG nr. 250/2007, se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor. Pentru absenţa acestora, recurentul învederează că a procedat la respingerea notificării reclamantei.
Mai mult decât atât, reclamanta nu a depus nici în cadrul procedurii judiciare înscrisuri autentice, doveditoare pentru pretenţiile formulate prin notificare.
Recurenta a mai învederat că reclamanta solicită în mod eronat instanţei de judecată să oblige entitatea notificată la acordarea de despăgubiri băneşti aferente imobilului.
Dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd modalitatea de centralizare în vederea acordării despăgubirilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată şi care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) din art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respectiv, prin consemnarea sumei ce urmează a se acorda cu titlu de despăgubire, se predau pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentaţia ataşată acestora.
În consecinţă, instanţa de judecată, poate cel mult să dispună obligarea instituţiei recurente la emiterea unei dispoziţii în care să se menţioneze faptul că se propune acordarea de despăgubiri, iar nu să fie obligată la acordarea de despăgubiri.
Totodată, recurentul mai arată că instanţa de apel a dispus în mod nelegal ca măsurile reparatorii să fie acordate pentru cota de ½ din imobil fără a ţine cont de faptul că dreptul de proprietate cu privire la această cotă nu a fost dovedit şi fără a se lua în considerare că se contestă veridicitatea unui înscris autentic, respectiv, certificatul de moştenitor din 24 martie 2006 ce nu a fost anulat şi care în prezent este în vigoare, producând efecte juridice.
Recurenta intervenientă, prin motivele sale de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică greşita aplicare a dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. la circumstanţele de fapt ale cauzei.
Se arată că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că recurenta ar fi putut proceda conform procedurii prevăzute de legea reparatorie în termen de 15 zile de la data la care a conştientizat calitatea sa de persoană îndreptăţită. Or, termenul până la care putea fi demarată procedura legii speciale a expirat la 14 august 2002, dată până la care nu putea iniţia procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neavând cunoştinţă de calitatea sa de moştenitoare, drept ce izvora din testamentul de a cărui existenţa a aflat în luna decembrie 2005.
Pe de altă parte, aşa cum a rezultat din probele cauzei, recurenta a încercat să uzeze de procedura administrativă în termen de 15 zile de la data la care a aflat de temeiul chemării sale la moştenire, încercând să depună prin mama sa, reclamanta cauzei, testamentul care justifica vocaţia sa la despăgubiri, însă, reprezentanţii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Timişoara nu au primit actele, învederând că notificarea ar fi tardivă, iar o repunere în termen nu ar putea fi acordată decât de instanţa de judecată, iar nu în cadrul procedurii administrative. Aşadar, instanţa de apel în mod greşit a stabilit că cererea sa de repunere în termen nu este întemeiată, reţinându-se că nu sunt întrunite condiţiile art. 103 C. proc. civ.
În plus, instanţa de judecată nu i-a pus în vedere inadmisibilitatea cererii sale de intervenţie pentru considerentul că nu ar fi urmat procedura administrativă, astfel că a fost pusă în imposibilitatea de a-şi face apărarea din acest punct de vedere şi să solicite repunerea în termen; acest lucru l-a aflat la momentul comunicării sentinţei primei instanţe. Or, în termenul de 15 zile de la data la care a aflat că cererea sa de intervenţie a fost respinsă ca tardivă, a formulat solicitarea de repunere în termen prin intermediul cererii de apel, prevalându-se de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
În ce priveşte mandatul acordat apărătorului, recurenta învederează că a semnat contractul de asistenţă juridică tot prin intermediul mamei sale, iar apărătorul este cel care a decis ca valorificarea drepturilor sale să se realizeze pe calea intervenţiei principale, în condiţiile art. 50 C. proc. civ.
În recurs nu s-au administrat alte probe dintre cele permise de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ.; nu s-au formulat întâmpinări la recursurile promovate.
Ambele recursuri formulate sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.
În ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a Direcţiei Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile din cadrul Primăriei, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a invocat această excepţie procesuală, de procedură, absolută, încă de la prima instanţă, excepţie care a fost respinsă ca neîntemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
Ca atare, recurentul pârât atât în faţa instanţei de apel, şi cu atât mai mult în faţa instanţei de recurs, era ţinut să formuleze critici prin care să combată argumentele pe care s-a fundamentat soluţia primei instanţe asupra acestei excepţii şi, în plus, pentru etapa recursului, aceste critici fiind necesar a fi susceptibile de încadrare în ipotezele reglementate de art. 304 C. proc. civ., întrucât în această etapă procesuală nu sunt admisibile motive de netemeinicie.
Or, aşa cum rezultă din expozeul prezentei decizii, recurentul pârât nu a avut o atare conduită, iar la acest moment nu se află în ipostaza de a putea invoca pentru prima dată această excepţie, respectiv, direct în recurs, ci doar de a critica nelegala soluţionare a motivelor de apel cu un astfel de conţinut, de vreme ce excepţia a fost invocată şi soluţionată încă de la prima instanţă.
Pe de altă parte, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a aceleiaşi entităţi juridice (Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile), ceea ce, în plan procesual are efectul excluderii acestei părţi din cadrul procesual, astfel că, finalitatea urmărită prin invocarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale este deja atinsă prin admiterea unei excepţii procesuale de fond, excepţie absolută şi ea.
Deşi este real că în ordinea de soluţionare a celor două excepţii indicate, cea a lipsei capacităţii procesuale este prioritară, demersul reiterării acesteia după admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive (sau al criticării modalităţii de soluţionare a acesteia, cum era corect), este lipsită de orice folos practic şi deci, fără un interes actual; eventual, se poate admite că reiterarea ei presupune un interes teoretic, ceea ce nu o califică pentru o critică de nelegalitate valabilă în cadrul acestui recurs.
În ce priveşte actele doveditoare depuse de intimata reclamantă în cursul judecăţii cu privire la care recurentul pârât susţine, pe de o parte, că nu era admisibil a fi completate direct în instanţă, iar pe de altă parte, că cele depuse nu respectă anumite rigori de formă, Înalta Curte constată, din nou, că pârâtul nu se raportează la dezlegarea dată acestor susţineri de instanţa de apel, întrucât ele au fost invocate şi cu titlu de motive de apel.
Aşadar, nefiind combătute cele arătate de instanţa de apel cu privire la aceste motive, iar pe de altă parte, recurentul nu invocă argumente suplimentare în susţinerea acestei critici, Înalta Curte va constata că acestea au fost legal dezlegate de Curtea de Apel prin referire la efectele Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, dar şi la actuala formulare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, care permit depunerea actelor doveditoare „până la soluţionarea notificării", sintagmă care presupune inclusiv etapa judiciară a soluţionării notificării, subsidiară şi ulterioară procedurii administrative în cadrul căreia reclamanta a procedat la completarea probatoriilor; această din urmă accepţiune implică şi respectarea dreptului la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, întrucât dacă s-ar refuza acest înţeles al sintagmei menţionate, etapa judiciară ar fi una formală, ineficientă şi neefectivă.
Pe de altă parte, în ce priveşte necesitatea depunerii unor înscrisuri autentice, se constată că actele doveditoare depuse de acestea sunt apte să producă efectele legale, iar mijloacele de probă prin intermediul cărora ele au fost administrate în cauză îndeplinesc cerinţele legale, fiind certificate în condiţiile art. 112 pct. 5 alin. (1) C. proc. civ., iar altele chiar legalizate la un notar public.
Acelaşi recurent pârât susţine că instanţa de judecată, în cadrul acestei contestaţii, cel mult, poate dispune obligarea sa la emiterea unei noi dispoziţii prin care să propună acordarea de despăgubiri, iar nu obligarea sa la despăgubiri, date fiind prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Susţinerea nu poate fi calificată drept o critică de nelegalitate, de vreme ce instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului şi din acest punct de vedere, întrucât prin sentinţa fondului s-a dispus tocmai în sensul celor afirmate de recurent, anume emiterea unei dispoziţii prin care să să propună acordarea de despăgubiri (băneşti) pentru cota din casa demolată (modificată în apel de la ¼ la ½), dispoziţie a instanţei însoţită de cea privind obligaţia de înaintare a acesteia împreună cu actele doveditoare, Comisiei Centrale în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; indicarea sintagmei „despăgubiri băneşti" în cuprinsul dispozitivului sentinţei reprezintă un excedent care nu poate fi producător de consecinţe juridice, în contextul unei interpretări sistematice a tuturor dispoziţiilor dispozitivului şi date fiind şi cele reţinute de instanţa de apel în considerentele hotărârii.
Referitor la recunoaşterea unei cote de ½ în favoarea reclamantei cu titlu de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată în baza Decretului de expropriere nr. 83/1988 ce a aparţinut în coproprietate autoarei sale P.M., Înalta Curte constată că aceasta a fost corect determinată de instanţa de apel prin aplicarea regulilor din legea specială [art. 4 alin. (2)], dar şi a normelor de drept succesoral incidente.
Se constată că în cauză nu s-a contestat certificatul de moştenitor suplimentar din 24 martie 2006 emis de B.N.P. D. - G. - C. din Timişoara în favoarea intervenientei N.N.A. de pe urma defunctei P.I.E. (coproprietară a construcţiei la data exproprierii), astfel încât să permită concluzia unei greşite aplicări a legii din acest punct de vedere, imputabilă instanţei de apel.
În plus, simpla contestare neurmată de anularea acestuia este lipsită de orice semnificaţie juridică; dimpotrivă, atât reclamanta cât şi intervenienta s-au prevalat în prezenta cauză de efectele valabile generate de acest certificat de moştenitor suplimentar, apărare pe care instanţele în mod legal au înlăturat-o, date fiind dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care instituie un termen de decădere pentru nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ şi consecutiv respingerii cererii de repunere în termenul de formulare a notificării de către intervenienta N.
Recursul intervenientei este, de asemenea, nefondat.
Cererea de intervenţie formulată de recurenta N.A.N. a fost respinsă ca neîntemeiată de prima instanţă, iar nu pe calea excepţiei inadmisibilităţii ori tardivităţii.
Pentru analiza temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii pe calea cererii de intervenţie, ca formă de procedură prin intermediul căreia intervenienta tinde la valorificarea pretenţiilor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut împrejurarea neformulării notificării în termen legal, raportându-se şi la posibilităţile legale pentru ca intervenienta să obţină repunerea în termen, cu trimitere la incidenţa art. 103 C. proc. civ.
În consecinţă, referirea la nerespectarea termenului de formulare a notificării nu reprezintă un argument pentru reţinerea tardivităţii formulării cererii de intervenţie, ci pentru evaluarea fondului pretenţiilor formulate prin această cerere, consecinţa neformulării notificării fiind aceea a stingerii sau decăderii din însuşi dreptul subiectiv de a obţine măsuri reparatorii în justiţie, în natură sau prin echivalent.
Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării, însă nu pentru considerentul calificării acesteia ca cerere nouă formulată direct în apel, în realitate, aceasta fiind o apărare nouă a intervenientei, ineficient invocată însă faţă de dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ. şi depăşirea termenului pe care acest text îl prescrie.
Aşa cum s-a arătat, invocarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu se justifică pentru argumentarea unei excepţii procesuale, ci constituie o cerinţă de verificare a temeiniciei fondului raportului juridic dedus judecăţii de către intervenientă (dreptul său la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de proprietate din construcţie, ce a aparţinut autoarei sale, P.I.E.).
Din acest motiv, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia instanţa de fond doar prin intermediul considerentelor sentinţei a invocat şi valorificat o excepţie fără a o supune dezbaterii contradictorii a părţilor.
Deşi termenul de decădere (forcluziune), ca sancţiune de drept material, nu este susceptibil de suspendare, ci numai de întrerupere (prin formularea unei cereri de chemare în judecată), se admite aplicarea prin analogie a instituţiei repunerii în termen reglementate de art. 103 C. proc. civ., text pe temeiul căruia instanţa de apel a evaluat cererea intervenientei.
Cum termenul de decădere în discuţie priveşte actul notificării, notificare care în mod necesar declanşează procedura administrativă, şi cum contestaţia formulată, fie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării, fie împotriva refuzului nejustificat al entităţii notificate reprezintă o cale de atac, în mod evident, cererea de repunere în termenul de notificare trebuia adresată entităţii căreia potrivit dispoziţiilor legii speciale îi revine competenţa soluţionării cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
Împrejurările refuzului pârâtului de a primi notificarea intervenientei în cadrul procedurii administrative (până la emiterea dispoziţiei contestate) ca şi motivarea dată acestui refuz, sunt chestiuni ce privesc aprecierea materialului probator al cauzei şi care nu pot fi reevaluate în recurs.
În plus, atare susţinere era susceptibilă de dovedire prin înscrisuri, iar nu prin proba testimonială, faţă de împrejurările ce tindeau a fi probate; acestui pretins refuz, intervenienta îi putea opune o trimitere cu scrisoare recomandată ori prin intermediul unui executor judecătoresc pentru a se păstra o simetrie a formelor cu cele prescrise de lege pentru notificarea formulată în condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, cererea de repunere în termenul de notificare trebuia formulată, cum corect a reţinut instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. proc. civ., în termen de 15 zile de la data încetării motivelor care au împiedicat-o pe recurentă să se conformeze dispoziţiilor legii, anume, de la data luării la cunoştinţă a temeiului chemării sale la moştenirea lui P.I.E. (data descoperirii testamentului - finele anului 2005, astfel cum susţine aceasta).
Cum recurenta nu a procedat astfel, în mod corect s-a respins cererea sa de intervenţie ca neîntemeiată, aceasta fiind decăzută şi din termenul de formulare a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. (de repunere în termenul de formulare a notificării), întrucât cererea de intervenţie însăşi a fost adresată primei instanţe la 2 februarie 2010 (în preambulul căreia oricum intervenienta nu a formulat cerere de repunere în termenul de notificare, ci a adresat-o ulterior instanţei de apel).
Existenţa unui mandat acordat mamei sale în cadrul procedurii administrative nu poate fi reţinută în absenţa unui înscris constatator sau a unui act juridic efectuat de prezumtiva mandatară cu privire la care să se pună problema unei eventuale ratificări (adresarea vreunei cereri la Primărie în numele mandantei, N.N.A.).
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nefiind incidente cerinţele de modificare a deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi de intervenienta N.N.A., împotriva Deciziei nr. 454 din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7882/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7880/2011. Civil → |
|---|
