ICCJ. Decizia nr. 7884/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7884/2011
Dosar nr.817/54/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 13 februarie 2007, astfel cum a fost modificată la data de 16 aprilie 2007 şi la 17 septembrie 2007, reclamanta B.I. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 59/C din 05 martie 2007 emisă de Universitatea din Craiova, solicitând anularea acestei decizii şi restituirea în natură a imobilului, clădire şi teren aferent, situat în incinta Staţiunii Didactice B.M.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia contestată i-a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul menţionat, motivându-se că nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului şi nici dovada preluării abuzive a acestuia.
A susţinut reclamanta că imobilul notificat, compus din teren în suprafaţă de 5 ha şi din clădire, cunoscută anterior sub denumirea de Vila A., a aparţinut autorului L.P., că preluarea abuzivă de către stat a imobilului este clară şi neechivocă, atât timp cât actuala deţinătoare a acestuia, Universitatea din Craiova, nu are titlu de proprietate, iar calitatea de proprietar al autorului rezultă din procesele-verbale din 19 martie 1953 şi din 20 mai 1959, primul cuprinzând menţiunea că pe terenul aparţinând lui L.P. se află o clădire, ceea ce naşte prezumţia dreptului de proprietate al autorului asupra acestei construcţii, în virtutea accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 484 C. civ.
A menţionat că în temeiul legii fondului funciar i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5 ha, prin acordarea de acţiuni la SC A. SA Craiova, iar pentru clădire a solicitat restituirea în natură sau plata de despăgubiri prin notificarea formulată după apariţia Legii nr. 10/2001 şi adresată Primăriei Municipiului Craiova, notificare a cărei soluţionare a fost declinată ulterior de aceasta instituţie în favoarea Universităţii din Craiova, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului.
Pârâta Universitatea din Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, motivând că nu s-a dovedit faptul că imobilul ar fi aparţinut autorului reclamantei.
În acest sens, pârâta a susţinut că în procesul-verbal din 19 martie 1953, încheiat de reprezentanţii fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al comunei Bariera Vîlcii, prin care s-a trecut în proprietatea statului suprafaţa de 1,75 ha teren, se face numai o simplă constatare cu privire la imobilul clădire, menţionându-se că "la această vie există o casă unde locuieşte administratorul viei, deci este, ca şi curte", fără a se face vreo referire la situaţia juridică a respectivului imobil, în sensul constatării existenţei dreptului de proprietate în favoarea unei anumite persoane sau realizării unui transfer din proprietatea lui L.P. în domeniul statului.
Prin Sentinţa civilă nr. 221 din 1 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3474/63/2007, s-a admis în parte contestaţia, astfel cum a fost precizată; a fost anulată Decizia nr. 59/C din 05 martie 2007, emisă de pârâta Universitatea Craiova; a fost stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie situat în incinta Staţiunii Didactice B.M., imobil notificat sub numărul X/2001, şi obligată pârâta Universitatea din Craiova să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru acest imobil; s-a respins cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren, notificat sub acelaşi număr.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitoare a autorului L.P., prin retransmitere de pe urma tatălui său, L.A.T., succesor în drepturi al autorului conform certificatului de moştenitor.
Dovada proprietăţii asupra imobilului notificat a fost făcută cu procesul-verbal din 19 martie 1953, prin care se atestă faptul că autorul L.P. avea în proprietate pe raza fostei comune Bariera Vîlcii suprafaţa de 4,75 ha, situată în Plaiul Vulcăneşti şi că la terenul cu vie „există o casă unde locuieşte administratorul viei."
S-a apreciat de prima instanţă că această menţiune creează prezumţia că L.P., ca proprietar al terenului, era proprietar al construcţiei, în virtutea accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 492 C. civ.
În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a construcţiei, existenţa acesteia în patrimoniul pârâtei Universitatea Craiova, fără ca aceasta să prezinte un titlu în baza căruia a fost dobândită construcţia, dă naştere unei prezumţii de preluare abuzivă, chiar şi în lipsa oricărui titlu asupra construcţiei în favoarea statului.
Capătul de cerere privind restituirea terenului a fost respins, cu motivarea că reclamanta nu mai este îndreptăţită la reparaţie în condiţiile Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât pentru suprafaţa de 5 ha s-a emis iniţial o decizie de acţionar, care s-a convertit ulterior în titlul definitiv de proprietate emis pentru aceeaşi suprafaţă de teren pe numele moştenitorului L.M.D., succesor al defunctului L.P.
Nu s-a primit susţinerea reclamantei în sensul că dreptul de proprietate a fost anterior recunoscut pentru o altă suprafaţă de teren, decât cea notificată conform Legii nr. 10/2001, din moment ce singurele înscrisuri depuse la dosar atestă existenţa în patrimoniul autorului L.P. a unei suprafeţe de 5 ha, exact cât s-a reconstituit prin titlul definitiv de proprietat.
Faţă de aceste împrejurări şi în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a conchis că reclamanta nu mai poate obţine măsuri reparatorii pentru teren în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta şi pârâta Universitatea Craiova.
Reclamanta a susţinut în esenţă că instanţa de fond nu a aplicat principiul „restitutio in integrum", care stă la baza Legii nr. 10/2001, cu respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în convenţie şi protocoalele adiţionale, principiu în baza căruia imobilul construcţie trebuia restituit.
S-a susţinut că greşit a fost analizat conţinutul procesului-verbal din 19 martie 1953, consecinţa fiind greşita respingere a cererii de restituire a terenului aferent construcţiei preluate abuziv, ce se află în administrarea Universităţii Craiova, ca unitate deţinătoare.
Pârâta Universitatea Craiova, a susţinut că sentinţa este criticabilă, deoarece s-a argumentat greşit existenţa dreptului de proprietate în anul 1953 în favoarea autorului L.P., pe baza procesului-verbal din 19 martie 1953, prezumându-se eronat că L.P., ca proprietar al terenului era şi proprietar al construcţiei în baza accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 492 C. civ.
S-a susţinut că nu s-a dovedit preluarea abuzivă a construcţiei, instanţa de fond apelând greşit la prezumţia deposedării prin simpla existenţă a casei în patrimoniul Universităţii din Craiova la Staţiunii Didactice B.M, mai ales că prin compararea fotografiilor prezentate de reclamantă şi pârâtă nu există nicio asemănare.
Prin Decizia civilă 40 din 11 februarie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei, fiind schimbată sentinţa, în sensul respingerii acţiunii.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta B.C.I., a înaintat la 14 februarie 2002 notificarea înregistrată sub nr. X/2002 către Prefectura Judeţului Dolj şi a solicitat despăgubiri băneşti pentru casa unchiului său L.P., situată pe terenul cu vie cedat statului prin Decretul nr. 308/1953, estimate la suma 20.000 RON.
A precizat în notificare reclamanta că terenul aferent şi casa se află pe teritoriul Staţiunii Didactice B.M. Această notificare a fost înaintată către Primăria Municipiului Craiova, care a emis Dispoziţia din 21 septembrie 2006, necontestată de reclamantă.
La pct. 1 din acest act s-a respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a terenului, cu motivarea că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, pentru care a fost emis autorului petentei titlul definitiv de proprietate.
La pct. 2 al dispoziţiei s-a precizat că pentru imobilul construcţie solicitat şi preluat conform procesului-verbal din data de 19 martie 1953, se înaintează notificarea nr. X către Staţiunea Didactică B.M., ca fiind persoană juridică deţinătoare.
Dispoziţia din 21 septembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova nu a fost contestată, aşa că menţiunile de la pct. 1 referitoare la respingerea cererii privind restituirea terenului, au intrat în puterea lucrului judecat.
Pârâta Universitatea din Craiova, învestită de Primăria Municipiului Craiova, a emis Decizia nr. 59/C din 05 martie 2007 prin care a respins cererea de retrocedare a construcţiei şi a terenului aferent acesteia, situate la Staţiunea Didactică B.M., cu motivarea că nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate a defunctului L.P. sau a altor moştenitori ai acestuia şi că nu se face dovada trecerii din proprietatea privată în proprietatea statului prin modalităţi abuzive conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta B.I.C. a fost considerată de instanţă persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece a făcut dovada că este fiica defunctului L.A.T., frate cu L.P., decedat la 2 decembrie 1969.
S-a apreciat că prima instanţă a interpretat greşit înscrisul depus în cauză, respectiv procesul-verbal din 19 martie 1953, exhibat de reclamantă, pentru a face dovada proprietăţii autorului L.P. asupra construcţiei.
Dacă în ceea ce priveşte preluarea terenului de 4,75 ha situat în Plaiul Vulcăneşti nu au existat obiecţiuni, dovadă fiind titlul definitiv existent la dosar, emis în procedura specială a legii fondului funciar, în privinţa construcţiei, instanţa de fond şi-a argumentat opinia pe prezumţii.
Argumentele tribunalului au fost considerate greşite, în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, în sensul că prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" se înţeleg: acte juridice translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [art. 2 alin. (1) din lege], orice acte juridice care atestă dovedirea proprietăţii (extras carte funciară), istoric de rol fiscal orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea proprietăţii sale, etc.
S-a apreciat că sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, în accepţiunea legii reparatorii un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie în spiritul şi finalitatea acestei legii.
S-a stabilit că procesul-verbal încheiat în 1953, exhibat de reclamantă, nu întruneşte condiţiile legale pentru a fi apreciat drept titlu, neîncadrându-se în niciuna din categoria actelor juridice explicitate prin norme, instanţa de fond apelând eronat doar la prezumţii, coroborate cu declaraţia pe propria răspundere a reclamantei, precum şi cu declaraţia notarială a numitului B.A.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 8630 din 23 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul, s-a casat Decizia şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, urmând a se stabili dacă există probe contrare care să răstoarne prezumţia conform căreia persoana de la care a fost preluată construcţia era proprietarul acesteia. S-a dispus a se stabili pe deplin şi situaţia terenului în litigiu, pentru că este teren aferent unei construcţii şi nu rezultă dacă acesta se suprapune în tot sau în parte cu terenul ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
În rejudecarea apelului, s-au înaintat adrese către primărie, oficiul de cadastru, pentru a se stabili regimul juridic al construcţiei şi terenului, inclusiv dacă acest teren figura la data preluării şi la data apariţiei Legii nr. 10/2001 ca teren intravilan sau extravilan.
Prin Decizia civilă nr. 443 din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a respins ambele apeluri ca nefondate, reţinând că procesul-verbal încheiat la 19 martie 1953 de Sfatul Popular al comunei Bariera Vâlcii (actual Craiova) face dovada că autorul reclamantei, L.P., a avut în proprietate o suprafaţă de 4,75 ha teren situat în Plaiul Vulcăneşti, din care suprafaţa de 1,75 ha constituia teren arabil neproductiv (fiind anterior plantat cu viţă de vie, între timp, desfiinţată) iar suprafaţa de 3 ha era teren cu vie, pe acest teren fiind construită o casă folosită de administratorul viei. Întregul teren era împrejmuit şi avea o singură intrare. În acest act se precizează că datorită amplasamentului terenului, acesta nu poate fi trecut în proprietatea statului, fiind greu de lucrat.
De asemenea, procesul-verbal din 20 mai 1959 al Sfatului Popular Craiova face dovada că autorul a cedat statului întreaga suprafaţă de teren ce o avea în proprietate, adică 5 ha teren. Conţinutul acestui proces-verbal este recunoscut şi prin adresa nr. 34550/1996 a Consiliului Local al Mun. Craiova, care atestă trecerea în proprietatea statului a suprafeţei de 5 ha teren. Pentru această suprafaţă moştenitorii autorului au primit dreptul la acţiuni în condiţiile Legii nr. 18/1991, aşa încât se constată că pentru întreaga suprafaţă deţinută de autor s-au stabilit deja măsurile reparatorii, fiind reconstituită proprietatea.
Reclamanta nu a făcut dovada că în afara terenului în suprafaţă de 5 ha autorul său ar mai fi avut şi alte terenuri, precizând în apel că nu deţine alte înscrisuri în dovedirea întinderii dreptului de proprietate, aşa încât cererea de acordare de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 tinde la obţinerea unei duble reparaţii, ceea ce este inadmisibil.
Mai mult, obiectul contestaţiei de faţă îl constituie dispoziţia emisă de pârâtă privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia preluată abuziv de stat. Cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru teren a fost definitiv respinsă prin Dispoziţia nr. 13538/21 septembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, care nu a fost contestată, aşa că reclamanta nu poate obţine recunoaşterea unui drept asupra terenului, altfel decât în procedura specială a Legii nr. 10/2001, care presupune atacarea în instanţă a dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare prin care s-a respins notificarea.
Respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a administrat probe pentru a stabili regimul juridic la terenului, chiar dacă prin cererea introductivă reclamanta a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii doar asupra clădirii.
S-a stabilit astfel, potrivit cu adresa nr. 5346/28 octombrie 2010 a Universităţii din Craiova, cu procesul verbal de predare primire încheiat la 30 noiembrie 2006 între Ministerul Agriculturii şi Agenţia Domeniilor Statului (care face referire la HG nr. 2066/2004), cu protocolul de predare-primire din 10 ianuarie 2005, cu HG nr. 123/1993, cu memoriul tehnic justificativ nr. 103/2006 (în care se precizează că terenul se află în extravilanul com. Garcea) că la data apariţiei Legii nr. 10/2001 terenul era înscris în categoria extravilan. Actele emise de guvern încă din 1974 privind reglementarea situaţiei juridice a instituţiei de învăţământ, actuala Staţiune Didactică B.M. fac, de asemenea, referire la situarea acesteia în extravilanul localităţii.
Cum terenurile situate în prezent în extravilanul localităţii Craiova nu au fost situate anterior anului 1989 în intravilan, chiar dacă nu s-a putut stabili cu exactitate regimul juridic al terenului în anii 1950, este evident că şi la data preluării terenul era în extravilan. În acest sens sunt cele două procese-verbale încheiate în 1953 şi 1959, care fac referire la terenul agricol deţinut de autor, teren care era situat în extravilan.
Susţinerea reclamantei în sensul că terenul aferent construcţiei este teren din categoria „curţi construcţii" şi se supune normelor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 este nefondată, deoarece clădirea în litigiu era situată în mijlocul unei plantaţii cu viţă de vie, plantaţie din extravilanul localităţii, era folosită de administratorul viei, iar terenul aflat în jurul acesteia urma regimul juridic al terenului cu vie. Art. 8 din Legea nr. 10/2001 face distincţie între terenuri extravilane şi intravilane, nu între terenuri agricole şi terenuri curţi construcţii, iar dacă o construcţie se află în extravilan, terenul aferent acesteia este, evident, în aceeaşi categorie juridică.
În condiţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenurile situate în extravilan nu fac obiectul legii reparatorii, astfel că, în mod corect prima instanţă a respins cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren.
Criticile apelantei pârâte privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţie nu sunt fondate.
După cum s-a arătat, în procesul-verbal din anul 1953 se menţionează că autorul reclamantei avea construită pe terenul cu vie o casă. Actul respectiv reprezintă o probă, în sensul art. 23 din lege, cu privire la existenţa imobilului în patrimoniul autorului. Această construcţie este identificată în fişa mijloacelor fixe ale instituţiei pârâte, în Dispoziţia nr. 40 din 30 decembrie 1978 a Universităţii din Craiova, în procesul-verbal încheiat la 30 decembrie 1978 între Universitate şi Staţiunea Didactică, era menţionată ca laborator dendrologie, imobil cu o vechime de 70 ani (în anul 1978), având 3 camere şi hol, în suprafaţă de 121 m.p. Aceste acte fac dovada existenţei imobilului în patrimoniul unităţii învestite cu soluţionarea notificării, ceea ce conduce, implicit, la dovada preluării de către stat, cât timp nu se poate susţine că a existat un act translativ de proprietate încheiat între fostul proprietar şi actualul deţinător.
Planşele fotografice privind imobilul în perioada anilor 1950 şi cele privind imobilul actual, atestă identitatea între actuala clădire folosită de pârâtă ca laborator şi clădirea autorului reclamantei.
Concluzia care se impune este aceea că pârâta nu a răsturnat prezumţia de proprietate derivată din înscrisul din anul 1953 depus de reclamantă, astfel încât, în mod corect s-a stabilit că reclamanta este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţie, fiind imposibilă restituirea în natură, cât timp terenul aparţine unei alte persoane, iar clădirea este utilizată potrivit unui scop de utilitate publică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta B.C.I., cât şi pârâta Universitatea din Craiova.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate pe ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Textul menţionat exceptează de la restituire terenurile situate în extravilanul localităţii la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic a fost reglementat de legile fondului funciar.
Recurenta susţine că din probele administrate nu rezultă cu certitudine că terenul ce face obiectul prezentei contestaţii a fost situat în extravilanul localităţii la data preluării abuzive şi nici că regimul juridic al acestuia a fost reglementat de legile fondului funciar.
Atât Primăria Craiova, cât şi Primăria com. Carcea prin relaţiile emise în acest dosar, înştiinţează instanţa de judecată că nu pot preciza regimul juridic al terenului la data preluării abuzive, iar cu privire la situaţia juridică actuală, relaţiile sunt contradictorii, fiecare dintre cele două Primării negând că le aparţine dreptul de proprietate.
Totodată, recurenta învederează că regimul juridic al terenului nu a fost reglementat de legea fondului funciar, ceea ce rezultă din coroborarea procesului-verbal din 1959 (care atestă existenţa unui teren agricol în suprafaţă de 3,5 ha şi teren vie, în suprafaţă de 1,5 ha) cu procesul-verbal din 19 martie 1953 care vorbeşte despre suprafaţa de 1,5 ha teren plantată cu vie şi suprafaţa de 1,5 ha curte şi plantată cu pomi.
În consecinţă, în opinia recurentei, această suprafaţă de 1,5 ha teren plantată cu pomi şi curte nu se regăseşte în niciun mod în cadrul suprafeţei de 3,5 ha teren agricol şi nici în cea de 1,5 ha vie, motiv pentru care concluzia şi aprecierea instanţei de apel este eronată.
În consecinţă, consideră că a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită pentru terenul aferent construcţiei, astfel că solicită instanţei de recurs să dispună restituirea acestuia.
Nici soluţia dată cererii de restituire a construcţiei nu este legal soluţionată, încălcându-se principiul restitutio in integrum, întrucât instanţa de apel a stabilit greşit că existenţa dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea unei alte persoane, produce consecinţe cu privire la situaţia juridică a construcţiei aflate pe teren, limitând posibilitatea de restituire în natură a construcţiei.
Deşi Legea nr. 10/2001 nu a reglementat situaţia în care terenul nu este proprietatea persoanei îndreptăţite la restituirea construcţiei aflate pe teren, C. civ. reglementează această situaţie, astfel că pentru terenul aflat sub construcţie se instituie un drept de superficie, iar pentru căile de acces un drept de servitute.
Ca atare, construcţia se poate restitui în natură, urmând ca unitatea deţinătoare să procedeze la momentul predării imobilului la stabilirea dreptului de superficie şi a dreptului de servitute cu privire la terenul aferent.
Nici aprecierea instanţei de apel în sensul că imobilul este de utilitate publică nu poate fi legală, întrucât pârâta a predat sau urmează să predea către Comisia Carcea toate terenurile aferente Staţiunii Didactice, astfel încât scopul pentru care aceasta a fost înfiinţată nu mai există.
Recurenta pârâtă, prin motivele sale de recurs susţine că instanţa de apel în mod nelegal a respins criticile sale din motivele de apel cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu; astfel, în mod eronat, ca şi prima instanţă, s-a dat valoare de titlu de proprietate procesului-verbal din 19 martie 1953, invocându-se în sprijinul acestei concluzii dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, instanţa de apel în mod greşit a stabilit că simpla prezenţă a imobilului în patrimoniul său constituie o dovadă a preluării acestuia de către stat (fără a se folosi sintagma „preluare abuzivă", specifică Legii nr. 10/2001).
Or, imobilul în litigiu putea să fi aparţinut oricărei persoane fizice din Craiova sau din ţară, iar nu autorului reclamantei, P.L., astfel cum greşit a stabilit instanţa de apel, întrucât procesul-verbal din 1953 nu reprezintă dovada preluării imobilului, ci o negare de transfer a dreptului de proprietate.
Nici concluzia Curţii de Apel cu privire la identitatea de imobil, rezultând din compararea fotografiilor depuse la dosar de reclamantă şi de către pârâtă nu este corectă, construcţia din 1950 fiind diferită de cea din anul 2010.
Pârâta Universitatea din Craiova a formulat şi întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În recurs nu s-au administrat alte probe, cu excepţia pliantelor depuse azi în şedinţă publică, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii.
Ambele recursuri sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.
Recurenta reclamantă deşi a criticat Decizia instanţei de apel pe temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., argumentele dezvoltate în susţinerea lor nu permit încadrarea decât în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9.
Restul motivelor privesc aprecierea materialului probator al cauzei, iar nu greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, întrucât obiectul prezentei pricini l-a constituit contestaţia promovată împotriva Deciziei nr. 59C din 05 martie 2007 emisă de pârâta Universitatea din Craiova în soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta cauzei, instanţele anterioare interpretând actul juridic dedus judecăţii potrivit naturii sale juridice ce decurge din dispoziţiile legii speciale.
Obiectul notificării a privit cererea de restituire în natură a construcţiei situate în incinta Staţiunii Didactice B.M. şi a curţii aferente acesteia, astfel cum reiese din cererea completatoare a reclamantei, precum şi având în vedere că pârâta prin Decizia contestată a soluţionat cererea de restituire şi cu privire la terenul aferent construcţiei; în plus, prin Decizia de casare, s-a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare a verifica dacă terenul reconstituit în proprietatea autorului reclamantei potrivit Legii nr. 18/1991 se suprapune în tot sau în parte celui notificat în baza Legii nr. 10/2001 şi care face obiectul acestei cauze, astfel că, restrângerea obiectului cererii de restituire nu mai putea fi realizată pe cale de interpretare de instanţa de apel, fără a se încălca cele stabilite cu putere de lucru judecat în pricina de faţă, şi consecutiv, garanţiile unei proceduri echitabile în favoarea reclamantei, astfel cum acestea funcţionează în baza art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Ca atare, pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că în mod legal Curtea de Apel a pornit de la analiza regimului şi situaţiei juridice a terenului pe care se află construcţia integrată incintei Staţiunii Didactice B.M. şi a cărei restituire s-a solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, împreună cu terenul aferent acesteia.
Instanţa de apel, pe baza materialului probator administrat în cauză, a stabilit că terenul aferent construcţiei la data preluării acestuia de către stat, dar şi la data apariţiei Legii nr. 10/2001 era situat în extravilanul localităţii, neputând fi primită susţinerea reclamantei în sensul că acesta fiind evidenţiat în actul de preluare la categoria „curţi construcţii" ar atesta concluzia că acesta era situat în intravilan; dimpotrivă, din acelaşi înscris a reieşit că această construcţie se afla în mijlocul unei plantaţii de viţă de vie şi era folosită cu titlu de locuinţă de administratorul viei; în plus, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, acesta trebuia să fie situat în intravilanul localităţii pentru a intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Or, şi la această dată de referinţă ulterioară (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) a rezultat că terenul este situat în extravilan, instanţa de apel stabilind această concluzie din analiza coroborată a adresei nr. 5346/28 octombrie 2010 a Universităţii din Craiova cu procesul-verbal de predare-primire încheiat la 30 noiembrie 2006 între Ministerul Agriculturii şi Agenţia Domeniilor Statului, cu protocolul de predare-primire din 10 ianuarie 2005, cu memoriul tehnic justificativ 103/2006, dar şi cu actele emise de Guvern încă din anul 1974.
Această constatare a permis statuarea asupra incidenţei art. 8 din Legea nr. 10/2001 care exceptează de la procedura legii speciale terenurile ce intră în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar, potrivit circumstanţierilor deja arătate.
Concluzia expusă este în deplină concordanţă cu realitatea juridică anterioară promovării contestaţiei de faţă, anume, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în cadrul procedurilor presupuse de Legea nr. 18/2001, reconstituirea operând însă pe un alt amplasament decât cel iniţial.
Ca atare, numai dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului operase fie în baza Legii nr. 18/1991, fie în temeiul Legii nr. 10/2001 pe vechiul amplasament, era posibilă restituirea în natură şi a construcţiei (casa ce s-a aflat pe plantaţia de vie), date fiind dispoziţiile art. 492 C. civ.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei reclamante din acest punct de vedere, în sensul că s-ar naşte un drept de supeficie în favoarea sa căruia să i se alăture un drept de servitute pentru asigurarea accesului la construcţie, o asemenea soluţie juridică fiind străină de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care nu se dispune şi restituirea terenului aferent unei construcţii (construcţie ce intră în domeniul de aplicare a legii speciale), pentru motivul că terenul este exceptat de prevederile Legii nr. 10/2001 şi pentru care reparaţia a avut loc prin emiterea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a confirmat pentru construcţie dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum prima instanţă a stabilit în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, cum a reţinut corect instanţa de apel, recurenta reclamantă nu a făcut dovada că autorul său a avut în proprietate alte terenuri decât cele pentru care s-a recurs la procedura Legii nr. 18/1991, după cum toate probele la care s-a făcut anterior referire indică faptul că imobilul-construcţie ce a fost cerută în baza Legii nr. 10/2001 era situată pe terenul plantat cu viţă de vie şi care a fost preluat autorului său în baza procesului-verbal din 1953 şi a celui din 1959, în baza Decretului nr. 115/1959 privind lichidarea rămăşiţelor de orice formă de exploatare în agricultură.
Înalta Curte apreciază că nici criticile pârâtei nu pot fi primite, întrucât aceasta se referă la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei prin procesele-verbale din 1953 şi, respectiv, 1959.
Or, această valenţă probatorie a celor două înscrisuri în sensul atestării dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, a întinderii dreptului ca şi a calităţii de proprietar a acestuia, sunt chestiuni dezlegate cu putere de lucru judecat în cuprinsul deciziei de casare prin care s-a stabilit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, dată fiind absenţa unui act juridic translativ sau constitutiv de drept de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei şi pe care aceasta să fie în măsură să îl exhibe în prezenta cauză pentru dovedirea dreptului autorului, deci producând probe originare ale proprietăţii.
În absenţa unor asemenea dovezi, dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, permit, prin prezumţiile pe care le instituie, atât dovedirea calităţii de proprietar, cât şi a întinderii dreptului, prin acte emise de autorităţile vremii la momentul preluării sau al executării măsurilor de preluare abuzivă a proprietăţii de către stat. Or, recurenta pârâtă nu a administrat probe în combaterea acestor prezumţii relative, deci, juris tantum.
În opinia sa, procesul-verbal din 1953 reprezintă o negare a preluării proprietăţii autorului reclamantei, dar înscrisul a fost invocat de instanţele de fond pentru a se atesta că la momentul anului 1953 autorităţile vremii atestau existenţa în patrimoniul autorului reclamantei a proprietăţii descrise anterior, ceea ce se circumscriu dispoziţiilor art. 23.1 lit. d) din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; aşa cum deja s-a arătat, preluarea acesteia a avut loc în anul 1959 prin procesul-verbal din 20 mai 1959 întocmit în aplicarea Decretului nr. 115/1959.
Chiar şi în absenţa celui din urmă înscris invocat, deţinerea imobilului de către pârâtă pentru care s-a constatat ca dovedit dreptul de proprietate în patrimoniul autorului recurentei era suficientă pentru dovedirea preluării abuzive a acestei din patrimoniul titularului său de drept, dată fiind prezumţia instituită prin dispoziţiile Cap. I pct. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007.
Restul celor dezvoltate de pârâtă cu titlu de critici în recurs (lipsa identităţii construcţiei şi mijloacele de probă la care s-a recurs pentru această dovadă, etc.) reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât acestea exced dispoziţiilor exprese, limitative şi imperative ale prevederilor art. 304 C. proc. civ. ce permit exercitarea recursului doar pentru motive de nelegalitate.
Având în vedere cele deja arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.C.I. şi de pârâta Universitatea din Craiova, împotriva Deciziei nr. 443 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7887/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 7883/2011. Civil → |
|---|
