ICCJ. Decizia nr. 7883/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7883/2011

Dosar nr.48456/3/2009

Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub nr. X, reclamanţii M.O. şi M.C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Ministerul Finanţelor Publice, plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, dobândit de reclamanţi prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac, contractul arătat mai sus a fost declarat nul absolut.

Reclamanţii au mai arătat că, potrivit autorizaţiei de construire din 15 octombrie 1996 eliberată de Primăria sectorului 4 Bucureşti, anterior desfiinţării contractului, au executat la imobil lucrări de branşament - gaze naturale pentru care au plătit suma de 210 RON.

Faţă de cele arătate, reclamanţii au apreciat că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat, în temeiul dispoziţiilor art. 1344 C. civ. şi Legii nr. 10/2001.

În raport de dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au învederat, de asemenea, că se consideră îndreptăţiţi şi la restituirea cheltuielilor necesare şi utile aduse imobilului, întrucât s-a constatat prin hotărâre judecătorească faptul că titlul statului nu a fost legal, invocând în sprijinul susţinerilor lor jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

Ulterior, reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au solicitat doar valoarea de circulaţie (preţul de piaţă, actual) a imobilului în litigiu, însoţită de un set de înscrisuri, respectiv adresa din 27 noiembrie 2008 a C.G.M.B., Sentinţa civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a depus la dosar întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport de dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 184/2002, susţinând că Ministerul Finanţelor Publice trebuie să fie obligat la plata sumei provenite din contractul de vânzare-cumpărare, deoarece aceste sume s-au vărsat în conturile create special.

Pârâtul a mai arătat că şi Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, prevede prin art. 50 alin. (3) că restituirea preţului la valoarea de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Chiar şi dacă s-ar aprecia că în cauză ar fi vorba despre o răspundere pentru evicţiune, urmează a se avea în vedere că preţul plătit de reclamanţi a fost încasat şi folosit în mod efectiv de Ministerul Finanţelor Publice, astfel că cererea de restituire a preţului poate fi soluţionată doar în contradictoriu cu acesta.

În cazul în care se va trece peste această excepţie, acest pârât a solicitat chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, pentru aceleaşi motive formulate în susţinerea excepţiei.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de principiul relativităţii efectelor contractului, potrivit căruia acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Pârâtul a arătat că nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, astfel că, pârâtul Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

S-a apreciat că această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară şi nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, întrucât nu există culpa acestuia.

Nici pentru capătul de cerere referitor la valoarea de circulaţie a imobilului, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, în raport de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate buna lor credinţă, astfel că, cererea nu se circumscrie dispoziţiilor imperative invocate, din care rezultă că actele de vânzare-cumpărare trebuie să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

În cazul în care se va trece peste această excepţie, pârâtul a arătat că cererea reclamanţilor este neîntemeiată conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru argumentele arătate anterior.

Totodată, pârâtul a solicitat chemarea în garanţie a Municipiului Bucureşti prin primarul general şi a SC A.V.L. Berceni, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. X, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995.

S-a arătat că Ministerul Finanţelor Publice a încasat, teoretic, sumele virate de Primărie sau de mandatarii acesteia, din care s-a scăzut comisionul de 1% şi, drept urmare, nu poate fi obligat la o plată nedatorată, câtă vreme a avut doar calitatea de simplu depozitar al sumelor plătite.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a arătat că Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata acestora.

În Şedinţa publică din 13 mai 2009, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată şi de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primar general, şi a constatat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă pe cererea principală, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti invocată cu privire la cererea de chemare în garanţie şi a încuviinţat pentru reclamanţi administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză tehnică imobiliară.

Ulterior, faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul G.C., reclamanţi şi-au precizat valoarea obiectului cererii, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.055.000 RON, echivalentul a 245.825 euro.

În urma încuviinţării obiecţiunilor formulate de părţi la raportul de expertiză, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a dispus refacerea acestuia, expertul indicând valoarea de circulaţie a imobilului în cauză, la suma de 1.110.270 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 6484 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 4, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţie civilă, în raport de valoarea imobilului la data introducerii acţiunii şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b), potrivit dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. X, instanţă în faţa căreia reclamanţii, prin avocat, au precizat în mod expres cererea, în sensul că solicită valoarea de piaţă a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009.

Prin Sentinţa civilă nr. 343 din 5 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată şi a respins cererile de chemare în garanţie, ca rămase fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea de şedinţă pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, la data de 13 mai 2009, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, cu privire la cererea principală, constatându-se că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în cererea principală, aşa încât, cererea reclamanţilor a fost soluţionată doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Instanţa de apel a reţinut că acest pârât este singurul care are calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care, în faţa acestei instanţe, reclamanţii au precizat în mod expres faptul că solicită valoarea de piaţă a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009, fiind astfel incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificate şi completate, indicată ca temei de drept de reclamanţi, atât pentru fondul cererii, cât şi pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Astfel, s-au avut în vedere aceste dispoziţii speciale şi derogatorii de la dreptul comun reprezentat de art. 1340 şi urm. C. civ., care stabilesc obligaţia de plată a sumelor datorate cu titlu de preţ actualizat ori valoarea de circulaţie actuală în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor reclamanţilor, tribunalul a reţinut că potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Analizând dispoziţiile Legii nr. 1/2009, tribunalul a constatat că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Însă, câtă vreme dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu au fost înlăturate prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, tribunalul a apreciat că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au dreptul fie la restituirea preţului actualizat, în cazul în care contractul a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fie la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, cu condiţia ca actul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a apreciat că, chiar dacă, aşa cum au susţinut reclamanţii în acţiune, actul lor nu a primit nicio recunoaştere juridică şi nu mai produce niciun efect, fiind lipsiţi de bunul lor, în cauză se impune a se analiza dacă reclamanţii au încheiat contractul desfiinţat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Or, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora, chiriaşii titulari de contract nu beneficiază de posibilitatea de a cumpăra apartamentul în care locuiesc, dacă au dobândit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990. S-a reţinut că pârâţii-reclamanţi (reclamanţii din prezenta cauză) au dobândit prin cumpărare de la SC R. SA imobilul apartament din Bucureşti, str. S., imobil pe care l-au revândut în anul 1993, ceea ce înseamnă că nu puteau cumpăra apartamentul din A.Ş., în care locuiau în calitate de chiriaşi. S-a reţinut că art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 se referă la dobândirea sau înstrăinarea unei locuinţe, fără a se distinge după cum aceasta este sau nu corespunzătoare conform criteriilor din legislaţia locativă.

Prin urmare, faţă de situaţia de fapt constatată şi în temeiul dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 112/1995, instanţa a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996, având ca obiect imobilul dobândit de reclamanţii din prezenta cauză.

Faţă de cele arătate, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi, prin urmare, aceştia nu au dreptul decât la restituirea preţului actualizat, în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, ei neputând să beneficieze de măsura de favoare instituită prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, conform art. 501.

Prin acţiunea formulată, reclamanţii au invocat şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., şi s-a solicitat a se avea în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Raicu împotriva României), precum şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de soluţionare a unui recurs în interesul legii.

Însă, tribunalul a reţinut că în Şedinţa publică din termenul de judecată la care pricina a rămas în pronunţare, reclamanţii au solicitat valoarea de piaţă a imobilului în temeiul Legii nr. 1/2009. Instanţa de apel a precizat că şi în lipsa acestei precizări, sunt incidente doar dispoziţiile speciale şi derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de art. 1340 şi urm. C. civ., având în vedere că este vorba despre un imobil preluat în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, al cărui regim juridic a fost reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ulterior, prin Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi prin Legea nr. 1/2009, iar câtă vreme contractul reclamanţilor a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pretenţiile lor nu mai pot fi soluţionate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale. Aceasta întrucât, prin dispoziţiile legii speciale s-au avut în vedere ambele ipoteze, respectiv şi aceea a eludării Legii nr. 112/1995, dar şi aceea a respectării Legii nr. 112/1995, aşa încât, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate pot beneficia şi de o reparaţie echitabilă prin despăgubirea lor la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.

S-a mai arătat de către instanţa de apel că, dacă s-ar avea în vedere dispoziţiile art. 1340 şi urm. C. civ., ar însemna ca foştii chiriaşi care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care nu ar avea dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, să treacă peste aplicarea acestor dispoziţii imperative şi să se folosească de calea dreptului comun pentru a obţine totuşi daunele interese reprezentate de valoarea de circulaţie a imobilului.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene, tribunalul a constatat că instanţa internaţională, în cauzele soluţionate împotriva României, a avut în vedere situaţia cumpărătorului de bună-credinţă şi doar acestuia a dat câştig de cauză, iar câtă vreme reclamanţii au încălcat în mod flagrant dispoziţiile Legii nr. 112/1995, în niciun caz nu pot susţine că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist le creează acestora neajunsuri disproporţionate.

Referitor la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a unui recurs în interesul legii, deşi conform art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză, în raport de obiectul cererii, soluţia instanţei supreme nu are niciun efect asupra prezentei cauze.

Faţă de considerentele expuse şi în raport de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, reţinând că reclamanţii nu au solicitat şi restituirea preţului actualizat, ci doar restituirea preţului de piaţă al imobilului, tribunalul a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

În raport de soluţia dată cererii principale, tribunalul a constatat că pârâtul nu a căzut în pretenţii, astfel că, văzând prevederile art. 60 şi urm. C. proc. civ., a respins cererile de chemare în garanţie ca rămase fără obiect, apreciind că nu se mai impune a se analiza excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de chemaţii în garanţie cu privire la aceste cereri.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.O. şi M.C.M., arătând că în speţă este vorba despre răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală, aspect recunoscut de ambele pârâte în apărările formulate prin întâmpinările depuse la dosarul de fond.

În raport de dispoziţiile art. 1344 C. civ., reclamanţii au apreciat că sunt îndreptăţiţi la plata valorii de circulaţie a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

Astfel, potrivit C. civ., indiferent de cauză sau motivul evicţiunii, cumpărătorul este în drept a primi valoarea bunului, indiferent de cauza măririi valorii lucrului vândut. Art. 1337 C. civ. instituie în sarcina vânzătorului (în speţă, Municipiul Bucureşti), obligaţia de evicţiune, reţinând că odată cu lucrul vândut se transmit şi toate drepturile legate de acest lucru. Obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului, este de esenţa vânzării. Obligaţia de a se abţine de la orice faptă sau act care ar avea consecinţă tulburarea cumpărătorului, dacă este pe cale să se producă, dă naştere unei noi obligaţii, respectiv aceea de a face, aşa încât, vânzătorul este dator să-l apere pe cumpărător. Dacă s-a produs evicţiunea, se angajează răspunderea pentru pagubele suferite de cumpărător.

Reclamanţii au arătat că la momentul cumpărării imobilului, au avut garanţia faptului că statul era adevăratul proprietar al acestuia şi că avea capacitatea de a-l înstrăina în mod valabil.

Era imposibil, ca la acel moment, reclamanţii să cunoască schimbările viitoare ale legislaţiei care au dus la anularea contractului lor şi nici să prevadă posibilitatea unui eventual litigiu în care ar putea pierde proprietatea, de vreme ce la momentul cumpărării era în vigoare o lege cu dispoziţii clare şi care nu a fost declarată neconstituţională.

Reclamanţii au considerat acţiunea întemeiată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, fiind invocată Cauza Tudor Tudor. c. României.

Prin Decizia civilă nr. 603/A din 28 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul, reţinând că reclamanţii au învestit instanţa de fond cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. A.Ş., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind invocate ca temei juridic, atât dispoziţiile de drept comun, cât şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

La termenul din data de 05 martie 2010, în faţa instanţei de fond, reclamanţii, având o apărare calificată, şi-au precizat temeiul juridic al cererii, ca fiind Legea nr. 1/2009.

În pricina de faţă, instanţa de fond - tribunalul - a apreciat că singurul pârât, dintre cei indicaţi de către reclamanţi, care are calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanţelor Publice faţă de temeiul de drept invocat de către reclamanţi prin precizarea făcută, respectiv Legea nr. 1/1009, fiind astfel incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată şi completată, singurele dispoziţii aplicabile în speţă, faţă de calificarea acestora de dispoziţii speciale şi derogatorii de la dreptul comun.

Odată stabilită calitatea procesuală pasivă, instanţa de fond a păşit la analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii prin raportare la temeiul juridic al cererii, astfel cum acesta a fost precizat de către reclamanţi, respectiv Legea nr. 1/2009, care a modificat şi completat dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Principiul disponibilităţii cuprinde, printre altele, atât dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele acţiunii, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii), temei juridic şi la părţi (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant, iar instanţa de judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu poate depăşi limitele obiectului fixat de reclamant.

În speţa de faţă, instanţa de apel a constatat că prima instanţă s-a pronunţat cu respectarea principiului disponibilităţii, iar în calea de atac a apelului, instanţa de judecată nu poate analiza cauza decât în limita criticilor formulate de apelant.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că apelanţii reclamanţi au formulat critici împotriva hotărârii instanţei de fond făcând trimitere la dispoziţiile art. 1344 C. civ., care instituie în sarcina vânzătorului, în speţă, a Municipiul Bucureşti, obligaţia de garanţie contra evicţiunii.

Aceste critici vizează temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, or, din această perspectivă, instanţa de fond a făcut o analiză a cererii reclamanţilor chiar în baza temeiului juridic indicat de către aceştia.

De asemenea, din analiza motivelor de apel formulate, instanţa de apel a constatat că nu rezultă nicio critică concretă relativă la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, această calitate procesuală fiind, de altfel, în strânsă legătură cu temeiul juridic în raport de care a fost analizată cererea de învestire a instanţei de fond.

Totodată, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a soluţionat cauza prin trimitere la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielilor necesare şi utile), este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Apelanţii reclamanţi au susţinut prin criticile de apel că, la momentul cumpărării imobilului, au avut garanţia faptului că statul era adevăratul proprietar al acestuia şi că avea capacitatea de a-l înstrăina în mod valabil, însă, anularea contractului lor de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a produs nu ca urmare a culpei vânzătorului, ci ca urmare a propriei lor culpe. În acest sens, sunt edificatoare considerentele Sentinţei civile nr. 2017/2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin care instanţa a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996 având ca obiect apartamentul situat în Bucureşti, A.Ş., întrucât cumpărătorii, respectiv, apelanţii reclamanţi din prezenta cauză, au dobândit prin cumpărare de la SC R. SA un alt imobil pe care l-au revândut în anul 1993, ceea ce constituia un impediment la cumpărarea apartamentului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind încălcate de către aceştia dispoziţiile art. 9 alin. (6) din acest act normativ.

Trimiterile făcute de către apelanţii reclamanţi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sprijinul susţinerilor lor în sensul acordării unei despăgubiri la nivelul valorii de circulaţie a imobilului nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de contencios european s-a pronunţat în sensul acordării despăgubirilor la acest nivel în cazul în care cumpărătorii erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, în speţă, reclamanţii nu deţin un bun în înţelesul dispoziţiilor convenţionale invocate mai sus, întrucât aceştia nu mai au niciun titlu asupra imobilului în litigiu, contractul de vânzare-cumpărare ai cărui beneficiari erau în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind constatat nul printr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.O. şi M.C.M., invocând în susţinerea recursului ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii reclamanţi au învederat că instanţele de fond în mod nelegal au soluţionat cauza în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2009, în condiţiile în care acţiunea cu care au învestit instanţa a fost promovată anterior apariţiei Legii nr. 1/2009.

Pe de altă parte, din precizările pe care le-au formulat în faţa primei instanţe reiese că obiectul pricinii l-a constituit cererea lor de obligare a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin primar general şi a Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului dobândit de aceştia în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. instanţa are obligaţia aplicării corecte a legii la speţa dedusă judecăţii, iar conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., este ţinută doar de obiectul cererii, iar nu de temeiul juridic indicat de parte.

Astfel, în raport de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., reclamanţii au invocat incidenţa în speţă a prevederilor art. 1344 şi art. 1337 C. civ., ceea ce impunea în sarcina instanţei de apel să analizeze pricina în raport de prevederile acestor texte, dată fiind şi continua modificare a legii speciale care a creat un climat de insecuritate juridică.

Pe de altă parte, recurenţii mai susţin că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ca şi ale art. 6 din Convenţie, speţa fiind similară ipotezei din Cauza Tudor Tudor c. României, astfel cum a fost invocată şi detaliată prin motivele de apel.

Astfel, reclamantul care nu se mai poate folosi în mod valabil de titlul său de proprietate, anulat în contextul aplicării legislaţiei restituirii proprietăţilor preluate de statul comunist, are la îndemână o acţiune în răspundere pentru evicţiune contra vânzătorului, întemeiată pe dreptul comun, întrucât trebuie garantat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să conducă la noi prejudicii disproporţionate, situaţie în care valoarea despăgubirii trebuie să fie suficientă pentru repararea prejudiciului încercat, ceea ce se poate realiza numai prin acordarea unei indemnizaţii la valoarea de piaţă, caz în care părţile ar fi plasate pe poziţii de egalitate juridică, fără a mai conta circumstanţele deposedării chiriaşului, câtă vreme s-a realizat în scopul punerii în posesie a proprietarului.

Astfel, recurenţii mai arată că faptul că prin anularea contractului vânzare-cumpărare, se antrenează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală, aspect recunoscut de ambele pârâte în apărările formulate prin întâmpinările depuse la dosarul de fond, şi căreia instanţele de fond nu i-au dat nicio eficienţă.

Având în vedere dispoziţiile art. 1344 C. civ., recurenţii se consideră îndreptăţiţi la obţinerea valorii de circulaţie a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză. Potrivit C. civ., indiferent de cauza evicţiunii, cumpărătorul este în drept a primi valoarea bunului, indiferent de cauza măririi valorii lucrului vândut.

În consecinţă, sunt lipsite de relevanţă cele reţinute de instanţele anterioare, în sensul că recurenţii reclamanţi sunt cumpărători de rea-credinţă ca efect al încălcării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, împrejurare ce nu poate fi reţinută ca temei pentru analiza acestei cauze, faţă de textul din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 1341 pct. 4 C. civ.

Recurenţii reclamanţi invocă şi cele reţinute în hotărârile judecătoreşti prin care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, concluzionând că nu poate fi imputat unilateral, doar în sarcina lor, efectul anulării contractului.

Pornind de la prevederile art. 1337 C. civ. care instituie în sarcina vânzătorului obligaţia de garanţie pentru evicţiune, este greşită dezlegarea dată de instanţele de fond cu privire la persoana obligată la plata valorii de circulaţie a imobilului; prin urmare, vânzătorului, deci, Municipiului Bucureşti, îi revine această obligaţie, iar nu Ministerului Finanţelor Publice cum eronat s-a apreciat.

Recurenţii mai susţin că este greşită soluţia instanţelor de fond şi cu privire la cererile de chemare în garanţie formulate de Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, astfel că cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti trebuia admisă şi, în consecinţă, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat la restituirea acestor sume actualizate către Municipiul Bucureşti.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2011, Înalta Curte a pus în vedere recurenţilor reclamanţi să facă dovezi asupra datei la care au pierdut posesia imobilului pentru care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dispoziţii la care aceştia s-au conformat, depunând în acest sens convenţia încheiată cu T.G. la data de 30 noiembrie 2009 pentru încetarea executării silite pornite împotriva lor de proprietarul de drept al apartamentului; s-au depus şi alte înscrisuri de către recurenţi, anume, adresa emisă de A.F.I. din care reiese că recurenţii a achitat integral apartamentul, acte medicale, punct de vedere al expertului cu privire la valoarea de circulaţie la zi a imobilului precum şi cu privire la suma reprezentând preţul actualizat al apartamentului, Dispoziţia emisă de Primarul General din 13 aprilie 2010 de restituire în proprietatea numitei T.G. a apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătoreşti, etc.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează.

Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, în condiţiile în care deşi s-a reţinut ca întemeiată în parte pretenţia reclamanţilor, doar în ce priveşte restituirea preţului actualizat, a respins în tot cererea acestora, constatând că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele legale prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru acordarea valorii de circulaţie pentru imobil; în consecinţă, Decizia recurată este susceptibilă de modificare în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acţiunea formulată de reclamanţi a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 15 ianuarie 2009, într-adevăr, anterior adoptării Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare la 6 februarie 2009; reclamanţii au indicat ca temei juridic al cererii dispoziţiile art. 1344 C. civ.

După declinarea pricinii la tribunal, reclamanţii au precizat în mod expres la termenul de judecată din 5 martie 2010 că solicită acordarea valorii de circulaţie a apartamentului în baza Legii nr. 1/2009, susţinerea acestora fiind consemnată în încheierea de şedinţă de la acel termen.

Chiar şi în ipoteza în care reclamanţii nu ar fi avut această manifestare procesuală neechivocă, principiul specialia generalibus derogant ar fi impus instanţei de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., analizarea cererii pe acest temei, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată.

Ca atare, în prezenţa unei dispoziţii în cuprinsul legii speciale, derogatorii de la dreptul comun, instanţa nu putea proceda la analiza temeiniciei cererii în baza art. 1337 şi urm. C. civ., chiar la solicitarea expresă a reclamanţilor în acest sens.

În plus, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu reprezintă decât o aplicaţie particulară a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune pe care legea specială o supune unor cerinţe suplimentare decurgând din cauza garanţiei - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit celor anterior arătate, obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune este o obligaţie contractuală, cerinţa premisă pentru antrenarea sa, fiind în mod necesar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Însă, contractul de vânzare-cumpărare prin care recurenţii reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului a fost constatat nul prin Sentinţa civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, reţinându-se în considerentele acestei hotărâri, încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În aceste condiţii, instanţele de fond nu puteau analiza cererea pe temeiul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, de vreme ce cauza obligaţiei nu mai exista.

Astfel, art. 501 din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."

Premisele lui presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi "desfiinţat" (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că "desfiinţarea" nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate..", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea 1/2009) prevede: "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:

- Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi

- Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501 (citat şi el anterior), legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Înalta Curte apreciază că nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii, astfel cum pretind recurenţii prin motivele de recurs, sens în care invocă hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Tudor Tudor c. României din 24 martie 2009.

Aşa cum s-a menţionat, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul Bucureşti prin SC A.V.L. Berceni SA şi recurenţii reclamanţi, s-a constatat nulitatea absolută prin Sentinţa civilă nr. 2017 din 8 aprilie 2003 a Judecătoriei sector 4.

Nulitatea, ca sancţiune de drept substanţial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivităţii, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii şi acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii, părţile sunt plasate într-o situaţie identică celei în care nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalităţii, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalităţii încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operaţiuni juridice astfel perfectate.

În consecinţă, cum principalul efect (ce interesează în speţă) al unui contract de vânzare-cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanţi, rezultă că, urmare a nulităţii, aceştia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare permite Înaltei Curţi stabilirea concluziei că reclamanţii nu au un "bun actual" în sensul Convenţiei (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancţiunii nulităţii), după cum nu sunt nici titularii unei "valori patrimoniale, drept de creanţă sau speranţe legitime" în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european, întrucât constatarea nulităţii contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancţiunii) le-ar fi permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriaşi, ceea ce nu s-a întâmplat.

În plus, deşi simpla constatare a inexistenţei unui bun (sau a celorlalte alternative ale noţiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilităţii ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1, se cere a fi precizat că mai era necesar a se stabili şi existenţa ingeriţei, ingerinţă care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte raportul de proporţionalitate între interesele individuale şi cele generale.

Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, şi restabilirea legalităţii, respectiv, a drepturilor acestuia (numita T.G.), nu poate fi calificată drept ingerinţa însăşi, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari, iar nu un interes general (gestionat de o autoritate publică) şi unul individual.

Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat anterior, speţa de faţă nefiind similară Cauzei Tudor Tudor, în care, de altfel, instanţa europeană a respins plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru neepuizarea căilor interne (reclamanţii pierzând proprietatea asupra imobilului în cadrul unei acţiuni în revendicare formulate de proprietarul de drept al imobilului, acţiunea în răspundere pentru evicţiune a fost considerată de Curte drept un remediu intern adecvat, accesibil, eficient şi suficient pentru înlăturarea încălcării).

Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi au vocaţia de a obţine doar preţul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul, consecinţă a aplicării principiului repunerii în situaţia anterioară, coroborată cu data naşterii dreptului material la o atare acţiune, data pierderii efective a posesiei, sens în care s-a dispus completarea probatoriului în recurs sub acest aspect, recurenţii depunând convenţia de încetare a executării silite din 30 noiembrie 2009 încheiat cu T.G., proprietară a apartamentului.

Înalta Curte apreciază că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu de interpretare a convenţiilor civile consacrat prin dispoziţiile art. 978 C. civ. (regulă ce se regăseşte şi în dispoziţiile art. 1268 alin. (3) din Noul C. civ.), pe deplin aplicabil şi în dreptul procesual civil.

Ca atare, aşa cum s-a arătat, textul din legea specială (art. 501 din Legea nr. 10/2001) nu îşi verifică cerinţele de aplicabilitate, iar instanţa de recurs constată că cererea reclamanţilor putea fi satisfăcută în parte (în limitele restituirii preţului actualizat), pretenţia dedusă judecăţii nefiind prescrisă, în raport de dispoziţiile art. 3 coroborate cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aşa fiind, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul reclamanţilor, va modifica în tot Decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanţilor va fi admis, sentinţa apelată urmând a fi schimbată în parte.

Astfel, se constată că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Este real, astfel cum susţin recurenţii, că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contactante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).

Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ca atare, în baza principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară coroborat cu prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, se va dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea către reclamanţi a preţului preţului de 1.838,89 RON achitat de aceştia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, începând cu data de 25 septembrie 1996; se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În acest context, criticile privind nelegala soluţionare a cererilor de chemare în garanţie formulate de Municipiul Bucureşti şi Ministerului Finanţelor Publice nu vor fi analizate, în absenţa unui recurs al titularului lor, reclamanţii fiind lipsiţi de orice vătămare din acest punct de vedere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanţii M.O. şi M.C.M., împotriva Deciziei nr. 603A din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică în tot Decizia recurată, astfel:

Admite apelul formulat de reclamanţi.

Schimbă în parte Sentinţa nr. 343 din 5 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Obligă pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a preţului de 1.838,89 RON achitat de aceştia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, începând cu data de 25 septembrie 1996.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.

Procesat de GGC - AS

← ICCJ. Decizia nr. 7884/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 7882/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7883/2011. Civil