ICCJ. Decizia nr. 7882/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7882/2011

Dosar nr.4490/3/2009

Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 4490/3/2009, reclamanta G.S., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, prin Prefectul Municipiului Bucureşti, să se constate că are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr. 27, situat în imobilul din Bucureşti, împreună cu boxa nr. 27 şi cu părţile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terţe persoane ulterior preluării abuzive de către Statul Român.

A mai solicitat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea pretenţiilor de restituire în echivalent.

În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Contractul nr. X Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală s-a obligat a construi o locuinţă proprietate personală în favoarea reclamantei şi a soţului său, G.S. Locuinţa ce urma a se construi era amplasată în Municipiul Bucureşti, B-dul D., Raionul „23 August", pe terenul atribuit de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Bucureşti.

La data de 09 aprilie 1969 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a locuinţei situate în Bucureşti, B-dul D., împreună cu cotă parte de folosinţă, pe timp nelimitat, a terenului aferent şi boxa nr. 15, după cum rezultă din precizările din cuprinsul adresei cu nr. 250798 din 15 iulie 2003 prin care Direcţia de Venituri Buget LocalBucureşti - Serviciul impunere persoane fizice a precizat că imobilul situat în Municipiul Bucureşti, B-dul F., a fost dobândit de G.S. şi G.S. în baza Contractului de construire nr. X şi a Procesului-verbal de predare-primire din 09 aprilie 1969. S-a menţionat şi că prin Decizia nr. 105 din 26 ianuarie 1982 imobilul a fost preluat în proprietatea statului.

Prin Decizia nr. 105 din 26 ianuarie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, s-a dispus preluarea, pe data de 7 octombrie 1981, în proprietatea statului, cu plată, a apartamentului nr. 27, amplasat la etajul 6 al imobilului situat în Municipiul Bucureşti, B-dul D., compus din trei camere şi dependinţe şi boxa nr. 27 de la subsol, fiind retras dreptul de folosinţă a terenului aferent în suprafaţă de 12,88 mp., atribuit pe durata existenţei construcţiei.

Totodată, prin adresa cu nr. 4416 din 27 august 2003 SC F. SA a comunicat faptul că apartamentul nr. 27 din B-dul F., a fost preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 105 din 26 ianuarie 1982 de la foştii proprietari G.S. şi G.S. Au fost acordate despăgubiri în valoare de 68.2000 RON, cu precizarea că despăgubirea a fost acordată şi pentru corpul A din Str. Matei Voievod. S-a menţionat totodată că apartamentul amintit a fost vândut potrivit Legii nr. 112/1995 domnului M.C., în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 6 februarie 1997.

Cu privire la evoluţia adresei poştale a imobilului în cauză, s-a arătat că prin adresa cu nr. 8987/3240 din 10 martie 2004 a Primăriei Municipiului Bucureşti s-a comunicat faptul că bl. T2 pe B-dul F., Bucureşti, a purtat următoarele adrese poştale: B-dul D. de la nivelul anului 1967 şi B-dul F. de la nivelul anului 1990.

La data de 29 decembrie 1998 a decedat soţul reclamantei, G. S., iar potrivit încheierii de autentificare cu nr. 992/2003 emisă de notarul „S.C.", doamnele G.S. (soţie) şi G.M.E. (fiică) au declarat că au acceptat, fără rezerve, succesiunea rămasă de pe urma acestuia.

Urmarea celor de mai-sus, Tribunalul Districtual R.H. emite în Dosarul nr. 011475803141/1 Ordinul de moştenire de pe urma defunctului G.S., pe numele reclamantei, în calitate de soţie a defunctului, în cotă de 1/1 (anexa nr. 8).

Prin procura autentificată sub nr. 600 la data de 18 aprilie 2003 la sediul Biroului Notarului Public „R.C." (anexa nr. 9) reclamanta a împuternicit pe doamna S.E. pentru a o reprezenta înaintea tuturor autorităţilor administrative, judiciare şi publice, cât şi în faţa persoanelor particulare din România pentru redobândirea şi revendicarea imobilului din Bucureşti, B-dul F.

Prin Notificarea înregistrată cu nr. 5196 din data de 19 decembrie 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc „E. şi P.", reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, B-dul F.

Ulterior depunerii notificării amintite, prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 2882 din 13 mai 2004 a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă privind restituirea apartamentului nr. 27, situat în imobilul din Bucureşti, B-dul F., invocându-se ca argument al soluţiei adoptate faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitoare. Ulterior, prin Dispoziţia nr. 3514 din 19 noiembrie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, comunicată reclamantei la data de 12 ianuarie 2005, toate dispoziţiile anterioare adoptate în soluţionarea dosarului au fost modificate în sensul că s-a dispus respingerea notificării pe considerentul că cererea de restituire nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001.

Urmare a contestaţiei formulate de reclamantă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat în Dosarul nr. 742/2004 Sentinţa civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 prin care a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 3514 din 19 noiembrie 2004 şi a obligat intimata să emită o nouă decizie în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii apelului şi recursului formulat de Primăria Municipiului Bucureşti.

Ulterior, urmare a refuzului Primăriei Municipiului Bucureşti de a aduce la îndeplinire cele stabilite de către instanţă, prin Încheierea pronunţată în Dosarul nr. 31598/3/2007 de către Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, a fost obligată pârâta-debitoare Primăria Municipiului Bucureşti să plătească în favoarea statului o amendă civilă în cuantum de 50 RON pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu - Sentinţa civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 40 din 7 februarie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin respingerea apelului şi rămânerea irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 8202 din 16 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea recursului.

Deşi a trecut mai mult de un an de la data pronunţării respectivei încheieri, entitatea notificată refuză în mod susţinut a aduce la îndeplinire obligaţiile impuse de lege în sarcina sa, dar şi cele stabilite de către instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive şi irevocabile pronunţate în cauză.

Având în vedere dispoziţiile legale incidente regăsite în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dar şi dispoziţiile instanţei judecătoreşti ce a judecat contestaţia reclamantei împotriva Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti, reclamanta are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul obiect al notificării formulate, ce a făcut obiectul unui act de dispoziţie ulterior preluării abuzive a acestuia de către stat.

Astfel, având în vedere că imobilul obiect al notificării reclamantei a fost înstrăinat potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările şi completările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Introducerea în proces, alături de pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, este justificată pe considerentul atribuţiilor conferite acestor din urmă două entităţi în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor.

Astfel, cât priveşte pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, potrivit dispoziţiilor introduse în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prin OUG nr. 81/2007, aceasta are sarcina de a exercita controlul de legalitate asupra Dispoziţiilor Primarului General prin care se propune acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale, în acest sens, art. 16 alin. (22) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Tot astfel, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are ca principală atribuţie analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor acordate persoanelor îndreptăţite.

Prin urmare, stabilind că reclamanta este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor, va putea fi obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea despăgubirilor cuvenite.

Cât priveşte posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti asupra fondului dreptului pretins de reclamantă, a arătat că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, reiese că lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu un refuz de restituire ce se impune a fi cenzurat, neexistând nicio dispoziţie legală care să limiteze dreptul reclamantului de a se adresa instanţei judecătoreşti competente. De altfel, o astfel de restricţie ar fi adus atingere dreptului de petiţionare prevăzut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Cu privire la natura şi temeiul juridic al cererii de restituire, promovate în faţa instanţelor judecătoreşti, în cazul depăşirii termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în doctrina de specialitate s-a apreciat că tăcerea entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură/echivalent a imobilelor preluate abuziv. Persoana îndreptăţită poate aşadar să-şi realizeze acest drept în justiţie, sesizarea instanţei de judecată fiind determinată de neîndeplinirea de către persoana notificată a obligaţiei stipulată în art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Acţiunea, având ca obiect restituirea imobilului în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege, tinde la valorificarea unui drept subiectiv civil.

În speţa dedusă judecăţii s-a constatat nu numai refuzul entităţii obligate la restituire a-şi îndeplini obligaţiile impuse de lege, ci chiar nesocotirea de către aceasta a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în cauză.

De asemenea, prin Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General (Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007 şi obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.) s-a statuat cu valoare de principiu că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Cu privire la competenţa instanţei de a soluţiona prezentul litigiu, printr-o altă decizie cu privire la competenţa de soluţionare a unor acţiuni similare celei ce formează obiectul prezentului litigiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că din analiza Legii nr. 10/2001 se poate constata că toate litigiile născute din aplicarea acestui act normativ sunt de competenţa instanţelor civile, respectiv, a secţiei civile a tribunalului.

Cât priveşte acordarea de despăgubiri pentru imobilul obiect al notificării reclamantei, înstrăinat în favoarea unor terţe persoane, pentru aceste situaţii, restituirea în natură nu mai este posibilă şi, prin urmare, potrivit prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de plată a acestora vor fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ulterior emiterii deciziei de către această comisie, de către Autoritatea Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor (s-a făcut referire la dispoziţiile OUG Nr. 81/2007 prin care a fost instituită o procedură administrativă de valorificare a deciziilor reprezentând titluri de despăgubire). Aşadar, imobilele supuse restituirii în echivalent urmează a fi evaluate în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, care prevede totodată, la art. 19 - 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi căile de atac împotriva deciziilor ce vor fi adoptate de către Comisia Centrală. Prin urmare, după recunoaşterea dreptului reclamantei de a primi despăgubiri, aceasta are posibilitatea valorificării drepturilor legate de restituirea în echivalent a imobilului ce a constituit proprietatea comună a reclamantei şi a autorului său potrivit procedurii speciale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, prin cerere a solicitat numai a se stabili dreptul reclamantei la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale şi, pe cale de consecinţă, obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.

Prin urmare, constatând refuzul nejustificat al pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti de a se pronunţa asupra notificării formulate, consideră că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze o astfel de cerere şi să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care: pe de o parte, să stabilească că, faptul că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul, împreună cu boxă şi cu părţile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terţe persoane şi pe de altă parte, constatând că reclamanta este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor, reclamanta a solicitat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi excepţia prematurităţii solicitării reclamantei privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti reprezentată prin Prefect, a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamanta G.S., ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, deoarece Prefectul nu soluţionează notificările depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu emite dispoziţii în temeiul aceleiaşi legi.

Prin Sentinţa civilă nr. 1480 din 18 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, B-dul F., împreună cu boxa nr. 27 şi cu părţile indivize comune; a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale; a respins acţiunea formulată de reclamanta G.S., împotriva pârâţilor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la excepţiile invocate, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor legale, competenţa de soluţionare a notificării revine unităţii deţinătoare, care în speţă a fost Municipiul Bucureşti, iar obligaţia de emitere a dispoziţiei sau deciziei de soluţionare a notificării revine Primarului Municipiului Bucureşti, astfel încât numai în privinţa acestor pârâţi este justificată calitatea procesuală pasivă în raport cu obiectul prezentei pricini.

Referitor la fondul cererii, respectiv soluţionarea notificării prin constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantei, instanţa de fond a constatat că prin notificarea înregistrată la 14 noiembrie 2001, aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, B-dul F.

Prin Sentinţa civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului, a fost obligată Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General să emită o nouă decizie în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului din Bucureşti, B-dul F. În considerentele acestei sentinţe civile, s-a reţinut cu putere de lucru judecat, că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar precum şi a aceleia de moştenitor, în privinţa imobilului solicitat. Totodată, s-a reţinut că nu mai este posibilă restituirea în natură, având în vedere că imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către fostul chiriaş.

Deşi reclamanta a făcut mai multe demersuri în sensul soluţionării în această modalitate de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii, aceasta nu a respectat dispoziţiile legii şi ale hotărârii judecătoreşti, refuzând să emită Decizia.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. În cauză însă, având în vedere faptul că imobilul a fost înstrăinat, s-a constatat deja imposibilitatea restituirii în natură.

În consecinţă, faţă de cele reţinute, tribunalul a apreciat în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru imobilul ce i-a aparţinut ei şi autorului său, compus din trei camere şi boxa nr. 27, reprezentând apartamentul nr. 27 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul F., conform Contractului de construire nr. X.

Totodată, în temeiul art. 10 alin. (10) din acelaşi act normativ, instanţa a constatat că despăgubirile vor fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei sentinţei civile a formulat apel reclamanta G.S., arătând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca instanţa să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să stabilească, în contradictoriu cu pârâţii, că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul 27, situat în imobilul din Bucureşti, B-dul F., împreună boxa nr. 27 şi cu părţile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terţe persoane ulterior preluării abuzive de către Statul Român.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii formulate, reclamanta a solicitat ca după ce instanţa va constata că este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru imobilul mai sus-descris, să dispună obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească în favoarea acesteia contravaloarea despăgubirilor.

Reclamanta înţelege să critice sentinţa pronunţată de prima instanţă de fond, în parte, cu privire la cele dispuse de către această instanţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulate împotriva acestei pârâte.

Reclamanta a solicitat să se aibă în vedere că, astfel cum a arătat, acţiunea formulată are două capete de cerere, respectiv: pe de o parte, constatarea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei a primi despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobil, imposibil de restituit în natură, astfel cum a fost acesta individualizat în cuprinsul cererii şi pe de altă parte, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea despăgubirilor cuvenite acesteia.

Hotărârea instanţei de fond, prin care aceasta respinge în tot acţiunea formulată în contradictoriu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deci şi cel de-al doilea capăt de cerere ce are ca obiect tocmai obligarea acestei pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, şi care de altfel a fost formulat în contradictoriu cu aceasta, este netemeinică şi nelegală şi nu cuprinde considerentele pe care se sprijină.

În mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată.

Pentru aceleaşi motive, în mod greşit prima instanţă de fond a respins şi cel de-al doilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Astfel, raportat la cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii formulat de reclamantă - având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, cele reţinute de către instanţa de fond sunt netemeinice şi nelegale, pentru următoarele considerente:

Astfel cum a arătat reclamanta, prima instanţă de fond a constatat calitatea acesteia de persoană îndreptăţită la restituire prin echivalent, reţinând că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale (cu referire la prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente).

Cel de-al doilea petit al cererii introductive a fost formulat împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi are ca obiect obligarea acestor pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Calitatea procesuală s-a determinat în concret, în speţă, în raport de litigiul dedus judecăţii, iar raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.

Prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea, respectiv obligaţia legală a unei persoane, fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

S-a impus concepţia potrivit căreia calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). Altfel spus, în privinţa pârâtului, trebuie verificat, pornind de la acelaşi raport juridic supus cercetării instanţei, dacă el este obligat în acel raport.

Faţă de cele arătate, în speţa dedusă judecăţii, formularea celui de-al doilea petit al cererii introductive împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, este justificată pe considerentul atribuţiilor conferite acestei entităţi în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor, astfel cum este aceasta reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, această entitate are calitate procesuală pasivă raportat la pretenţiile reclamantei ce fac obiectul celui de-al doilea capăt al cererii introductive.

Astfel, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor i-au fost stabilite atribuţii privind stabilirea cuantumului despăgubirilor şi, acordarea a acestora în favoarea persoanei îndreptăţite, prin emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

În sensul celor de mai sus sunt prevederile art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (2) şi art. 16 alin. (7) din cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Având în vedere cele de mai sus, emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire şi acordarea de despăgubiri în favoarea celor ale căror imobile, preluate în mod abuziv, sunt imposibil de restituit în natură (au fost înstrăinate, au fost demolate, etc.) sunt atribuţii în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar această entitate are calitate procesuală pasivă raportat la cel de-al doilea capăt al cerii introductive.

Astfel cum s-a reţinut din cuprinsul sentinţei civile apelate, considerentele primei instanţe de fond justifică numai respingerea primului capăt de cerere, formulat în contradictoriu şi cu pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

Pentru aceste motive, sentinţa pronunţată de către instanţa de fond nu cuprinde considerentele pe care se sprijină cu privire la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin întâmpinare intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a arătat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale, pronunţându-se astfel asupra petitului privind emiterea titlului de despăgubire.

Parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 implică soluţionarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării/unitatea deţinătoare, iar ulterior finalizării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor însoţite de întreaga documentaţie ce a stat la baza adoptării lor, vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.

Or, în speţă, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost finalizată, întrucât notificarea apelantei-reclamante, având drept obiect imobilul-apartament nr. 27, situat în Municipiul Bucureşti, B-dul F., nu a fost soluţionată printr-o dispoziţie motivată, care să fie emisă de unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, şi astfel nu se poate declanşa şi urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite Decizia conţinând titlul de despăgubire.

Aşadar, Decizia conţinând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai după finalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi după urmarea procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, la care am făcut referire mai sus.

Astfel, în prezent, această comisie nu este învestită cu atribuţiile legale, deoarece procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se declanşează numai după soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi transmiterea dosarului complet de către entitatea notificată (în speţă Primăria Municipiului Bucureşti) Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Până atunci, Comisia Centrală nu poate cădea în pretenţii, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligaţii în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligaţii legale sau convenţionale. Or, cum nu există vreo obligaţie în acest sens, în sarcina Comisiei Centrale, instanţa nu poate obliga o parte la o prestaţie imposibil de adus la îndeplinire.

De altfel, intimata-pârâtă Comisia Centrală nu înţelege interesul reclamantei de a promova prezentul apel, în condiţiile în care instanţa de fond a constatat dreptul acesteia la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, având astfel posibilitatea de a pune în executare cele stabilite prin sentinţa apelată, în vederea emiterii de către pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti a unei dispoziţii privind soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, prin apelul promovat, reclamanta a solicitat desfiinţarea în parte a Sentinţei civile nr. 1480 din 18 decembrie 209, pronunţată în Dosarul nr. 4490/3/2009, de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa de fond în vederea pronunţării asupra petitului privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, ceea ce presupune o prelungire a prezentului litigiu, deşi interesul reclamantei ar trebui să îl reprezinte soluţionarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001.

De fapt, prin promovarea prezentului apel, reclamanta urmăreşte forţarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea unei decizii conţinând titlul de despăgubire, în afara cadrului legal stabilit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost descris atât în dosarul de fond al prezentei cauze, cât şi prin prezenta întâmpinare.

A pronunţa o hotărâre judecătorească în condiţiile solicitate de apelanta-reclamantă ar echivala cu încălcarea de către instanţa de judecată a principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de Constituţia României.

Prin Decizia civilă nr. 640/A din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei, reţinând că prin cererea de chemare în judecată aceasta a solicitat ca instanţa să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să stabilească, în contradictoriu cu pârâţii, că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul 27, situat în imobilul din Bucureşti, B-dul F., împreună boxa nr. 27 şi cu părţile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terţe persoane ulterior preluării abuzive de către Statul Român.

Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta a criticat exclusiv modul de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii, capăt soluţionat prin admiterea unei excepţii procesuale peremptorii, situaţie în care se impune analizarea acestor critici, ţinând seama de limitele devoluţiunii stabilite de prevederile art. 295 şi art. 296 C. proc. civ.

Această cerere a fost îndreptată de reclamantă împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca autoritate abilitată de lege să emită o decizie reprezentând titlul de despăgubire, conform prevederilor legale incidente în materia restituirilor imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist.

Contrar celor afirmate de reclamantă privind lipsa unei justificări a respingerii acestui capăt de cerere, din considerentele sentinţei rezultă că instanţa de fond a reţinut lipsa legitimării procesuale a acestei pârâte, faţă de aplicarea în speţă a prevederilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 care trimit la acordarea despăgubirilor la legea specială, respectiv Legea nr. 247/2005, în această fază instanţa fiind competentă să soluţioneze numai notificarea persoanei îndreptăţite, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Instanţa de apel a reţinut, din interpretarea coroborată a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, şi de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi pe baza analizei împrejurărilor de fapt şi de drept ale situaţiei invocate în notificarea formulată conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, se emite de către unitatea deţinătoare o dispoziţie/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul solicitat, fie se respinge restituirea în natură a imobilului solicitat şi se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea întrucât persoana îndreptăţită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate şi calitatea de moştenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptăţită potrivit legii. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent, fie în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Această din urmă modalitate reparatorie se propune a fi acordată prin Decizia sau, după caz, prin dispoziţia entităţii învestite de legiuitor cu soluţionarea notificării, act ce marchează epuizarea procedurii administrative de restituire ce se desfăşoară conform Legii nr. 10/2001 şi care, potrivit aceluiaşi act normativ, pot fi contestate la secţiile civile ale tribunalului - instanţa competentă material să soluţioneze toate cererile promovate de persoanele îndreptăţite la restituire privind modul de rezolvare a notificărilor adresate unităţilor deţinătoare a imobilului solicitat ori entităţilor învestite de legiuitor cu soluţionarea lor (acesta fiind şi interpretarea constantă dată de instanţa supremă prin deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii promovate în legătură cu aplicarea sub acest aspect a legii speciale de reparaţie).

În temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, după primirea dosarelor, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor procedează, administrativ, la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele, în care în mod întemeiat cererea de respingere în natură a fost respinsă, vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După întocmirea lucrării de specialitate, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Decizia ce se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 poate fi atacată de cel interesat la instanţa de contencios administrativ competentă. În acest sens, art. 19 alin. (1) din OUG nr. 81/2007, act normativ care a modificat şi completat dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prevede că „Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor".

După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, iar acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată se face de această instituţie, prin Direcţia Pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.

Reţinând totodată că reclamanta invocă calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în echivalent a imobilului situat în Bucureşti, B-dul F., calitate constată chiar prin sentinţa apelată în speţă, prin soluţionarea primului capăt de cerere (soluţie ce nu face obiectul criticilor de apel) - în condiţiile în care se pronunţase anterior Sentinţa civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, prin care Primăria Municipiului Bucureşti fusese deja obligată la emiterea unei decizii conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire în echivalent pentru acelaşi imobil - instanţa de apel a constatat, în lipsa administrării de către reclamantă a unor probe sub acest aspect, conform art. 1169 C. civ., că intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nici nu a fost sesizată pentru a-şi exercita obligaţiile legale specifice în privinţa plăţii despăgubirilor ce s-ar cuveni pentru imobilele preluate abuziv.

Este deci evident că prezentul demers judiciar iniţiat de reclamantă, având ca finalitate plata de despăgubiri, este îndreptat la acest moment împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile în care nu există niciun raport juridic actual între reclamantă şi această entitate, dreptul la acţiune născându-se ca urmare a stabilirii dreptului la acţiune la despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv şi putându-se exercita numai în condiţiile şi limitele impuse de Legea nr. 247/2005, lege ce impune parcurgerea unei alte proceduri administrative, supusă însă controlului instanţelor judecătoreşti în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 - instanţe care ar putea cenzura, după caz, şi legalitatea unui eventual refuz de îndeplinire a obligaţiilor legale ce îi incumbă intimatei-pârâte menţionate.

Or, în lipsa unui atare raport, se poate aprecia că nu există nici identitate între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic, pârâtul neputând cădea în pretenţii întrucât nu este titularul unei obligaţii legale sau convenţionale, apărările formulate prin întâmpinare în acest sens fiind întemeiate.

Referitor la susţinerile reclamantei din motivarea acţiunii privind necesitatea aplicării Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, privind admiterea recursului în interesul legii în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi în cazul obţinerii despăgubirilor, instanţa de apel a apreciat că, interpretarea dată de instanţa supremă textelor legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 prin această decizie nu poate fi luată în considerare în speţa dedusă judecăţii în sensul dorit de reclamantă, respectiv stabilirea despăgubirilor şi obligarea intimatei-pârâte printr-o hotărâre judecătorească, întrucât s-ar eluda nu numai prevederile legale imperative din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar chiar şi interpretarea obligatorie - conform art. 329 C. proc. civ. - dată acestora deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin deciziile sale.

Această concluzie se impune fără echivoc dacă se are în vedere Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".

În considerentele acestei decizii se arată că pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii „într-un spirit rezonabil pentru părţile implicate în astfel de litigii", „prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" şi că, „din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare)" - rezultând, deci, că în cazul notificării nesoluţionate încă de unitatea deţinătoare, formulată de reclamant sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 referitoare la modul de stabilire şi plată a despăgubirilor.

Pe de altă parte, trebuie observat că şi în ipotezele în care legea specială permite sesizarea instanţei de judecată pentru verificarea legalităţii procedurii administrative ce se desfăşoară conform Legii nr. 247/2005, legitimare procesuală are Statul Român, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu aceasta din urmă - având în vedere că titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta G.S., arătând că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile legale ce reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum şi principiile ce guvernează această materie.

Reclamanta a mai arătat că a formulat două capete de cerere, respectiv, constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubiri în temeiul legii speciale de reparaţie şi obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, acţiunea fiind respinsă din perspectiva celui de-al doilea capăt de cerere, instanţele constatând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei menţionate, motivată de lipsa raporturilor juridice între reclamantă şi pârâtă care să justifice existenţa vreunei obligaţii legale a pârâtei.

Contrar însă afirmaţiilor instanţei de apel, între reclamantă şi pârâtă există un raport juridic, întrucât această instituţie este singura abilitată de lege să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri, reclamanta deţinând o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului la despăgubiri derivând din Legea nr. 10/2001.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este singura entitate în măsură a emite în numele şi pe seama Statului Român, decizie cu propunere de acordare de despăgubiri, iar dacă primul capăt de cerere a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cel de-al doilea capăt a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, astfel încât nu se poate reţine motivarea instanţei de apel în sensul că cererea nu se poate judeca decât în contradictoriu cu entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Chiar dacă titularul obligaţiei de restituire este Statul Român, această obligaţie este adusă la îndeplinire prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât între această pârâtă şi reclamantă există un raport juridic în virtutea căruia pârâta este obligată să emită în favoarea reclamantei decizie reprezentând titlu de despăgubire şi are calitate procesuală pasivă pe cel de-al doilea capăt de cerere.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, în cauză este incidentă Decizia în interesul Legii nr. 20/19 martie 2007 a Î.C.C.J., care însă nu a fost invocată în soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, astfel cum în mod greşit se reţine în considerentele deciziei recurate, ci în soluţionarea primului capăt de cerere, ce nu a format obiectul apelului.

Recursul este nefondat, potrivit argumentelor ce succed:

Reclamanta a promovat prezenta cerere drept urmare a refuzului entităţii obligate la restituire de a-şi îndeplini obligaţiile impuse de lege, chiar a nesocotirii, de către aceasta, a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv, Sentinţa civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, prin care Primarul Municipiului Bucureşti a fost obligat la emiterea, în favoarea reclamantei, a unei noi decizii de restituire prin echivalent a imobilului în litigiu.

Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat, în fapt, soluţionarea pe fond a notificării având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, Bv. F., prin constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire prin echivalent, raportat la faptul că imobilul este imposibil de restituit în natură deoarece a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.

Soluţionând pe fond notificarea şi stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, precum şi tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, respectiv, despăgubiri ce urmează a fi stabilite şi plătite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa de fond a procedat la o corectă aplicare a Deciziei nr. 20/2007 în interesul legii, în contextul în care analiza pe fond a contestaţiei în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită, a existenţei preluării abuzive, precum şi a naturii măsurilor reparatorii care se impun.

Critica reclamantei vizează respingerea acţiunii în contradictoriu cu Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, respectiv, respingerea apelului având acest obiect, având în vedere că această entitate este singura în măsură să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire şi raportat la faptul că cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005.

Soluţia preconizată de reclamantă nu are însă corespondent în dispoziţiile legii speciale, întrucât solicitarea de obligare directă a entităţii învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor legale, cu soluţionarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligaţional în care această entitate are calitate procesuală pasivă şi justificarea priorităţii acestei prezumtive construcţii juridice, faţă de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conţine dispoziţii explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea reclamantei la stabilirea şi plata unor despăgubiri, astfel cum au fost concepute şi edictate de legiuitor în contextul actului normativ menţionat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.

Or, examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca şi cenzurarea etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a fost stabilită de legiuitor în competenţa instanţei de contencios administrativ, anume, a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curţii de Apel Bucureşti, dacă reclamantul nu are reşedinţa în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 şi 20).

Aceasta întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestaţiei întemeiate pe Legea nr. 10/2001 a fost scindată în două etape egal obligatorii, respectiv: procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege-regula restituirii în natură şi celelalte subsidiare şi alternative, prin echivalent-compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă Decizia/dispoziţia motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptăţită opta pentru încasarea sumei în numerar, în această limită.

În acest sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 52/2007 în interesul legii, prin care s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".

per a contrario, deciziile/dispoziţiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de faţă, întrucât reclamantei, de la momentul pronunţării deciziei recurate în prezenta cauză, i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, respectiv, la 9 noiembrie 2010.

Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligaţia unităţii deţinătoare care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor băneşti, aspect care intra în competenţa instanţei civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei/deciziei motivate conţinând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanţa însăşi, în cadrul unei acţiuni de sancţionare a refuzului nejustificat de a se emite Decizia sau dispoziţia.

De aceea, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins acţiunea reclamantei pe capătul de cerere în contradictoriu cu această parte, soluţie corect menţinută şi în calea de atac a apelului, instanţele judecând cauza în limitele competenţelor oferite de legiuitor în această fază a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.S. împotriva Deciziei nr. 640A din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.

Procesat de GGC - AS

← ICCJ. Decizia nr. 7883/2011. Civil		ICCJ. Decizia nr. 7881/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 7882/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7882/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs