ICCJ. Decizia nr. 7887/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7887/2011
Dosar nr.5451/111/2008
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 87 din 17 martie 2010, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul N.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat să plătească reclamantului sumele de 76.394 RON daune materiale şi 30.000 RON daune morale, cât şi 12.030 RON cheltuieli de judecată, fiind respinse restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea de arestare preventivă din 7 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului N.N. pe o durată de 15 zile, constatându-se că inculpatul a fost reţinut cu începere de la 7 aprilie 2007, ora 2,00.
Prin Încheierea penală nr. 28/IR/2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a admis recursul declarat de inculpat împotriva încheierii sus-menţionată şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia, reclamantul executând efectiv 7 zile de arest.
Prin Ordonanţa pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea sub Dosar nr. 6964/P/2007 la data de 22 mai 2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului N.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 198 alin. (1) C. pen.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, tribunalul a reţinut că prevederile art. 504 C. proc. pen. au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 s-a stabilit că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
De asemenea, prin Decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi ale art. 505 alin. (2) C. proc. pen. s-a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol dreptul la repararea pagubei al persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
Aşadar, instanţa de fond a reţinut că arestarea reclamantului urmată de soluţia scoaterii de sub urmărire penală în baza art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 10 lit. d) şi b1) C. proc. pen., se încadrează în dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Sub aspectul daunelor materiale, instanţa de fond a reţinut că măsura arestării preventive a provocat reclamantului lipsuri materiale, fiindu-i desfăcut contractul de muncă încheiat cu SC „M. şi C." cu profil de taximetrie, unde, pe lună obţinea un câştig de 2.991 RON, conform concluziilor expertizei întocmită de către expert M.A. De asemenea, reclamantului i s-a retras „bulina" necesară practicării taximetriei şi care în prezent costă 8.000 euro (33.600 RON; 1 euro = 4.200 RON), conform declaraţiilor testimoniale şi mărturisirii reclamantului exprimată prin concluziile scrise. De asemenea, reclamantul a fost lipsit de casă de marcat şi de lampa taxi (cupolă) care valorează, în prezent, 820 RON conform ofertei de preţ prezentată de către reclamant de la SC „A.T." SRL.
În concluzie, cuantumul total al daunelor materiale pe care instanţa l-a acordat este de 76.394 RON reprezentând: 41.974 RON veniturile reclamantului pentru 1 an şi 2 luni (14 luni X 2.991 RON/lunar). Perioada de 1 an şi 2 luni este calculată de la momentul arestării - 7 aprilie 2007 până la momentul emiterii Ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală din 22 mai 2008, perioadă în care reclamantul a fost în imposibilitate de a-şi găsi un loc de muncă, 33.600 RON reprezentând preţul bulinei, 820 RON reprezentând preţul lămpii taxi şi preţul casei de marcat.
În ceea ce priveşte daunele morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
În concret, măsura arestării preventive i-a adus reclamantului un prejudiciu moral prin aceea că nici în prezent „pata" cu care a fost etichetat - aceea de violator şi pedofil din momentul arestării şi menţinută timp de peste 1 an de zile până la soluţionarea dosarului său de urmărire penală, nu a fost ştearsă din memoria colectivă, fiind numit „V." de la violator. De asemenea, reclamantul a fost subiect de presă, iar ruşinea s-a abătut şi asupra soţiei reclamantului, cadru medical în Băile Felix.
Efectele negative ale măsurii arestării s-au manifestat şi prin aceea că reclamantul a fost nevoit să-şi vândă locuinţa pentru a avea mijloace materiale de subzistenţă şi să-şi achite ratele la bănci, în prezent locuind împreună cu familia sa în chirie, conform contractului de închiriere depus la dosar şi a declaraţiilor testimoniale.
Un alt efect nefast al măsurii arestării este acela că reclamantului i-a fost incendiată maşina, marca Peugeot, cu care se autorizase ca taximetrist, producându-i-se pagube importante, fiind ars interiorul maşinii.
Raportat la împrejurările speţei, pe baza unei aprecieri în echitate, care să asigure o reparaţie morală şi nu una având exclusiv scop patrimonial, instanţa raportându-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene, care este obligatorie în egală măsură ca şi normele Convenţiei (cauza Anghelescu, cauza Bursuc) a stabilit suma de 30.000 RON daune morale.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 12.030 RON cheltuieli de judecată, reprezentând 2.030 RON onorar expert şi 10.000 RON onorar avocat.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul N.N. şi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Reclamantul N.N. a solicitat majorarea daunelor morale ce i-au fost acordate de instanţa de fond, invocând că prejudiciul moral ce i-a fost cauzat a fost major, iar suma de 30.000 RON, acordată de instanţa de fond, nu este de natură să acopere acest prejudiciu.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat respingerea în întregime a acţiunii formulată de reclamant, invocând că acesta nu se încadrează în dispoziţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
Pârâtul a mai arătat că reclamantul nu şi-a dovedit întinderea prejudiciului suferit, care trebuie să fie stabilit în baza unor criterii concrete şi a unor probe relevante, iar cheltuielile de judecată au fost acordate în mod greşit, fiind nejustificat de mari raportat la obiectul litigiului.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului nejustificat de mare a daunelor morale acordate. Astfel, s-a invocat că au fost audiaţi martori pentru a se afla preţul real al bulinei de taxi, în loc să se solicite relaţii de la Primăria Municipiului Oradea, de asemenea au fost acordate despăgubiri pentru incendierea autoturismului reclamantului şi pentru vânzarea locuinţei sale, respectiv pentru contractarea unor credite care să-i asigure mijloacele de subzistenţă.
S-a mai invocat că reclamantul nu a probat că a cumpărat aparatul de taxat şi cupola taxi din banii proprii, deşi acest aspect trebuia confirmat de firma angajatoare şi de asemenea, reclamantul era pensionar, prin urmare avea un venit lunar asigurat din pensie şi nu era necesar să mai lucreze pentru a-şi asigura existenţa.
Şi daunele morale acordate au fost exagerate, în fapt reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de şase zile, iar acţiunile întemeiate pe art. 504 C. proc. pen. nu pot reprezenta un mijloc de îmbogăţire fără just temei.
Prin Decizia civilă nr. 133/A din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, a admis apelurile pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, reducând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la 30.000 la 10.000 RON şi a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost arestat preventiv la data de 7 aprilie 2007, pe o perioadă de 15 zile, imputându-i-se comiterea infracţiunii de viol, iar prin Încheierea penală nr. 28 din 12 aprilie 2007 dată de Curtea de Apel Oradea, definitivă, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, ulterior fiind scos de sub urmărire penală, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea din data de 22 mai 2008.
Instanţa de apel a mai reţinut că din probele administrate a rezultat că în perioada cât a fost cercetat de organele de anchetă, reclamantul a fost concediat de la firma de taximetrie şi s-a refuzat angajarea sa la firme similare, întrucât acestuia i se imputa că este taximetristul violator şi pervers.
Astfel, acesta a fost împiedicat să-şi desfăşoare activitatea timp de 14 luni şi a probat că realiza un venit mediu de 2.991 RON lunar, a probat de asemenea şi faptul că şi-a achiziţionat cu banii proprii bulina de taxi, lampa de taxi şi casa de marcat, cuantumul acestui prejudiciu fiind în total de 76.394 RON, astfel încât instanţa de fond a cuantificat în mod corect daunele materiale ale acestuia.
Referitor la cuantumul daunelor morale însă, instanţa de apel a constatat că acestea sunt exagerat de mari raportat la perioada de detenţie de numai şase zile a reclamantului, la statutul social al acestuia şi la suferinţele morale cauzate prin mediatizarea cazului său de către presa locală, astfel încât suma de 10.000 RON reprezintă o reparaţie echitabilă.
Referitor la criticile formulate de pârâtul Statul Român, potrivit cărora reclamantului nu i s-ar acorda dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că aceste susţineri au fost corect înlăturate de instanţa de fond în temeiul Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, prin care a fost extinsă răspunderea civilă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi în afara cazurilor expres şi limitativ prevăzute de textul de lege mai sus arătat.
Referitor la criticile pârâtului privind cuantumul cheltuielile de judecată acordate reclamantului la fond, acestea au fost corect cuantificate şi probate cu chitanţele aflate la dosar, iar referitor la criticile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor privind probaţiunea administrată în cauză de instanţa de fond, cu consecinţa unei greşite reţineri a stării de fapt, instanţa de apel le-a înlăturat ca nefondate, întrucât ca parte în proces parchetul avea posibilitatea de a înlătura probele propuse de reclamant cu contraprobe, lucru pe care însă nu l-a făcut în nici o etapă procesuală.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Recurentul-reclamant N.N. a arătat că hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale, respectiv, 10.000 RON, cuantum ce se află în contradicţie cu situaţia de fapt expusă în cauză şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Reclamantul a mai arătat că lipsirea de libertate l-a afectat atât psihic, cât şi fizic, a fost nevoit să stea într-un mediu mizer alături de deţinuţi de drept comun unde a fost supus violenţelor verbale şi fizice, a fost catalogat în mass media drept „violator" pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, a fost nevoit să-şi vândă locuinţa pentru că nu-l angaja nimeni şi trebuia să-şi asigure mijloacele de subzistenţă şi să achite ratele la bancă aferente unui credit luat anterior, toate acestea cu impact negativ asupra vieţii sale sociale şi profesionale.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal în sensul că acţiunea promovată de reclamant nu se circumscrie domeniului de aplicare al dispoziţiilor art. 504 - 506 C. proc. pen., întrucât măsura arestării preventive a fost luată împotriva reclamantului pe baza unor probe care la momentul respectiv au relevat existenţa unor indicii temeinice cu privire la săvârşirea faptei de către acesta, iar reclamantul, prin atitudinea adoptată, a contribuit la săvârşirea erorii judiciare, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.
Referitor la daunele morale şi materiale, recurentul a arătat că ambele instanţe nu au justificat sumele acordate cu acest titlu, sub acest aspect hotărârile pronunţate în cauză fiind nemotivate, daunele materiale nu au fost probate de către reclamant, iar daunele morale, chiar ajustate de instanţa de apel, sunt exagerate raportat la perioada de detenţie executată şi prejudiciul creat efectiv.
În acest sens, a arătat că declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu se coroborează cu celelalte probatorii, nu s-a stabilit un raport de cauzalitate între arestarea reclamantului şi incendierea autoturismului proprietate personală al acestuia, nu s-a probat cu înscrisuri că reclamantul a achitat cu bani proprii aparatul de taxat şi cupola taxi, nu există raport de cauzalitate în sensul legii civile între arestarea reclamantului şi vânzarea locuinţei sale, iar majoritatea creditelor au fost contractate anterior arestării.
Instanţele nu au avut în vedere faptul că reclamantul era pensionar, astfel încât avea un venit lunar asigurat din pensie care nu mai făcea necesară angajarea acestuia, astfel încât daunele materiale în cuantum de 76.394 RON acordate pentru o perioadă de 1 an şi 2 luni calculată din momentul arestării - 7 aprilie 2007 şi până la 22 mai 2008 (data emiterii Ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală) pe motiv că acesta a fost în imposibilitate de a-şi găsi un loc de muncă sunt exagerate şi nedovedite.
Suma de 10.000 RON acordată cu titlul de daune morale este exagerată raportat la numărul de 6 zile de arestare preventivă, în contextul în care Curtea Europeană a acordat în cauza Stoianova şi Nedelcu (reclamanţi trimişi în judecată în stare de arest preventiv şi ulterior achitaţi) câte 3.500 Euro pentru fiecare reclamant, pentru o procedură litigioasă care depăşit termenul rezonabil, respectiv, 9 ani şi 4 luni, în timp ce în prezenta cauză, reclamantul N.N. nu a fost trimis în judecată, privarea de libertate a durat 6 zile, iar procedura litigioasă a fost sub 14 luni.
Cheltuielile de judecată la care a fost obligat Statul Român nu respectă dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., acordarea acestora nefiind motivată în considerentele hotărârilor, ceea ce impune reducerea cuantumului astfel acordat.
În analizarea cauzei, instanţele nu au luat în considerare natura faptei penale pentru care a fost arestat preventiv reclamantul, culpa autorului faptei prejudiciabile, intensitatea suferinţelor, personalitatea victimei şi nu s-au raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, conform căreia acordarea de despăgubiri nu trebuie să se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că acţiunea reclamantului nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen., în sensul că, pentru a beneficia de textele legale menţionate, reclamantul ar fi trebuit să deţină o hotărâre definitivă de condamnare, iar în rejudecare să fi fost achitat printr-o hotărâre definitivă.
Referitor la cuantumul daunelor morale, a arătat că suma de 10.000 RON este prea mare, raportat la contextul faptic al cauzei şi la probatoriile administrate, impunându-se reducerea acesteia în conformitate cu practica judiciară în materie.
Referitor la cheltuielile de judecată, arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privind posibilitatea instanţei de a ajusta onorariile avocaţilor, astfel cum s-ar fi impus în cauză.
Referitor la recursul reclamantului N.N., Înalta Curte va constata nulitatea acestuia, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate, rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs, deşi a fost încadrată de reclamant în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci se expun stări şi situaţii de fapt fără nicio legătură cu considerentele deciziei recurate.
Reclamantul nu aduce critici modalităţii în care i-a fost redus cuantumul daunelor morale solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 504 - 509 C. proc. pen., ci relevă instanţei de recurs aspecte de fapt ce nu pot fi avute în vedere în această etapă procesuală fără reaprecierea materialului probator al cauzei, ceea ce nu este permis instanţei de recurs.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, astfel încât, aşa cum s-a arătat, chestiunile legate de aprecierea şi evaluarea situaţiilor de fapt nu pot fi analizate în acest cadru procesual.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
Referitor la recursurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, privind admisibilitatea acţiunii, cuantumul daunelor morale şi materiale şi problema cheltuielilor de judecată, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Potrivit art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în parag. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de parag. 5 al aceluiaşi articol.
În concordanţă cu prevederile art. 5, parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.
Conform textului legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal.
Dreptul la repararea pagubei revine şi persoanei care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezîncriminarea faptei.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile conţinute în art. 504 C. proc. pen. care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale, şi anume, când persoana condamnată nu a săvârşit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. să fie constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul proceselor penale.
De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 255/2011 s-a statuat că dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol dreptul la repararea pagubei al persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.
Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 6 zile, urmată de emiterea unei ordonanţe de scoatere de sub urmărire penală, acestuia i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate de o asemenea măsură, astfel cum au fost reţinute şi analizate de instanţele anterioare, pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
De aceea reclamantul, împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive iar ulterior a fost scos de sub urmărire penală, este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor morale, aşa cum corect a reţinut atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, sub acest aspect urmând a fi înlăturate criticile formulate de pârâtul Statul Român cu privire la admisibilitatea acţiunii.
De asemenea, vor fi înlăturate şi criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind caracterul admisibil al acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 şi la caracterul legal al măsurii privative de libertate.
Astfel, în cadrul acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu se poate repune în discuţie legalitatea arestării preventive, a deciziei irevocabile de achitare ori alte aspecte privind atitudinea culpabilă a reclamantului întrucât simpla existenţă a hotărârii de achitare, ori a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, indiferent în ce temei, aşa cum au statuat Deciziile nr. 45/1998 şi nr. 255/2011 ale Curţii Constituţionale, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost ilegală şi face admisibilă o astfel de acţiune.
Dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora „nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror", nu sunt incidente în cauză, întrucât, pe de o parte nu au fost probate ca atare, iar pe de altă parte, atitudinea de nerecunoaştere a faptei imputate, de către reclamant, reprezintă o modalitate în care acesta a înţeles să-şi formuleze apărarea şi nu poate fi asimilată unei contribuţii la producerea erorii judiciare.
De altfel, nelegalitatea măsurii arestării preventive a fost constatată chiar de către instanţa de judecată, întrucât prin Încheierea penală nr. 28/IR/2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis recursul reclamantului împotriva Încheierii nr. 8 din 07 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor (prin care s-a dispus arestarea preventivă pe o durată de 15 zile) şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, astfel încât atitudinea procesuală a acestuia a fost confirmată prin chiar înseşi soluţiile adoptate în cauză.
Referitor la critica privind dovedirea daunelor materiale din perspectiva modalităţii de administrare a probelor, respectiv, de interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză ori de interpretare şi analizare a înscrisurilor doveditoare, acesta reprezintă un aspect de apreciere şi evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.
Referitor la critica adusă deciziei recurate privind cuantumul daunelor morale, dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume, durata privării de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.
Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.
De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la cel în cauză, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţa de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-a dispus măsura restrictivă şi, în final, scoaterea de sub urmărire penală.
Criticile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, potrivit cărora nu s-ar fi dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturate, întrucât soluţiile pronunţate sunt, conform celor anterior arătate, în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale în materie, cât şi cu soluţiile jurisprudenţiale la care aceşti recurenţi fac trimitere.
În mod corect a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., această parte a fost căzută în pretenţii, iar pentru cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa au fost depuse acte doveditoare.
Prerogativa acordată de lege instanţei de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată are ca obiect doar onorariul de avocat [art. 274 alin. (3)], întrucât potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., „judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut".
Or, în speţă, cheltuielile de judecată acordate reclamantului se compun din 2.030 RON onorariu expert şi 10.000 RON onorariu de avocat, acesta din urmă fiind susceptibil de diminuare numai dacă se constată că este disproporţionat în raport de natura şi complexitatea cauzei şi de activitatea concretă a avocatului.
Cum în cauză onorariul expertului nu putea fi înlăturat, iar onorariul avocaţial a fost corespunzător muncii depuse şi gradului de complexitate al dosarului, critica pârâtului Statul Român sub acest aspect va fi înlăturată.
Pentru considerentele arătate, având în vedere că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul reclamantului N.N. este lovit de nulitate, şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sunt nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul N.N., împotriva Deciziei nr. 133A din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7889/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7884/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
