ICCJ. Decizia nr. 7890/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7890/2011
Dosar nr.804/117/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 719 din 8 septembrie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul B.N. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că prin Sentinţa penală nr. 995 din 28 decembrie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 1056/1950, reclamantul B.N. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare prevăzută de art. 503 pct. 3 Codul Justiţiei Militare, reţinându-se că în ziua de 12 decembrie 1950, soldat fiind, inculpatul a fost chemat de C.M. în vederea trimiterii lui la un detaşament de muncă, a refuzat să execute ordinul ce i-a fost dat de către ofiţerul de serviciu de a intra în front alături de ceilalţi soldaţi, pentru considerentul că religia sa nu îi permite acest lucru.
Ulterior, prin Decretul nr. 135/1954, Prezidiul Marii Adunări Naţionale i-a redus pedeapsa la 4 ani închisoare. Pedeapsa a fost executată în perioada 12 decembrie 1950 - 11 iunie 1954.
Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice stabilite, prin art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Deşi reclamantul nu a fost condamnat pentru infracţiunile la care se referă Decizia nr. 32/2009, cele statuate în cuprinsul acesteia sunt pe deplin aplicabile şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 503 Codul Justiţiei Militare, deoarece are un conţinut similar cu cea de insubordonare, prevăzută de art. 354 C. pen.
Din motivarea acestei decizii, tribunalul a reţinut faptul că „restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist".
În atare împrejurări, tribunalul a apreciat că fapta pentru care reclamantul a solicitat acordarea daunelor morale nu se circumscrie Legii nr. 221/2009, neconstituind o infracţiune politică, ci o infracţiune împotriva capacităţii de apărare a ţării.
Dosarul informativ al reclamantului, depus de comunicat de C.N.S.A.S, relevă existenţa unei activităţi de supraveghere sporadică a reclamantului în perioada 1956 - 1961 de către organele Ministerului de Interne, motivată de activitatea sectară a persoanei supravegheate, însă nu a rezultat să fi fost luate măsuri administrative împotriva reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B.N., arătând că nu poate fi reţinută în cauză incidenţa Deciziei nr. 32 din 2 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deoarece această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, decret care reglementează procedura administrativă în faţa Direcţiilor de Muncă şi Solidaritate Socială în vederea acordării drepturilor şi beneficiilor prevăzute de lege, pentru foştii deţinuţi politici. Această instituţie nu are competenţa de a stabili care sunt condamnările cu caracter politic, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei sesizate în temeiul Legii nr. 221/2009. Instanţei îi revine rolul de a constata caracterul politic în baza probelor administrate.
Caracterul politic al unei condamnări este condiţionat de scopul urmărit prin săvârşirea infracţiunii, scop expres prevăzut de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999. În aprecierea carterului politic al condamnării, instanţa nu trebuia să analizeze conţinutul infracţiunii raportat la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei. Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din legea mai sus arătată, rezultă că măsurile reparatorii erau condiţionat strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist şi infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat un drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios.
Fapta penală a reclamantului a fost consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti, care nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial s-a considerat că aduce atingere capacităţii de apărare a României.
Reclamantul a arătat că în art. 7 din Legea nr. 221/2009 sunt enumerate expres situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsuri instituite prin lege, însă fapta săvârşită de acesta nu intră în această categorie, iar refuzul de a primi arma s-a datorat convingerilor sale religioase, ceea ce a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar şi, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase, au un evident caracter politic.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând dispoziţiile Deciziei nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Prin Decizia civilă nr. 342/A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că refuzul de a pune mana pe armă pentru care acesta a fost încarcerat se datorează apartenenţei la cultul religios M.I., iar din notele informative administrate în probaţiune a rezultat că preocupările reclamantului au fost de natură religioasă şi nicidecum de natură politică.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a constatat că această dezlegare dată în recurs în interesul legii, este aplicabilă şi în prezenta acţiune.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în realitate, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar fiind pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei şi a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară, concluzionându-se că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.N., arătând că cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii, nu erau incidente speţei.
Astfel, atât instanţa de fond cât şi cea de apel erau ţinute să analizeze cererea dedusă judecăţii prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv, Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999.
Recurentul mai învederează că din acest punct de vedere este irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau post comunistă sancţiona penal săvârşirea unor asemenea fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Aşa fiind, instanţa nu trebuia să analizeze caracterul politic al condamnării prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci la scopul urmărit prin săvârşirea ei.
Prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 [art. 1 alin. (2) şi (3)], sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenţia evidentă a legiuitorului fiind de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege, ceea ce rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ.
Recurentul arată, totodată, că infracţiunea pe care a săvârşit-o a vizat afirmarea şi, respectiv, recunoaşterea dreptului fundamental garantat de Constituţie, anume, exercitarea liberă a cultului religios.
Recursul formulat este nefondat, în cauză nefiind întrunite cerinţele presupuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant susţine, în primul rând, greşita aplicare la speţa de faţă a celor statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dat o interpretare unitară dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 221/2009 [art. 1 alin. (3)].
Înalta Curte deşi constată că deşi riguroasă susţinerea, ea rămâne una formală şi fără finalitate în speţa dedusă judecăţii, date fiind dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate (prin recursul în interesul legii) sunt obligatorii pentru instanţe.
Or, problema de drept dezlegată prin Decizia obligatorie a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi a fost una concretă, cu directă incidenţă şi în speţa de faţă.
Astfel, prin Decizia în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice", ceea ce reprezintă problema de drept dezlegată prin decizie.
Or, recurentul cauzei a suferit o condamnare printr-o sentinţă penală definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, încriminată prin dispoziţiile art. 503 din Codul Justiţiei Militare, infracţiune relativ la care prin Decizia în interesul legii invocată, s-a apreciat că reprezintă o infracţiune de drept comun, dată fiind absenţa scopului acestei reglementări din legea penală, anume, de opoziţie la regimul politic existent la acea dată.
S-a mai reţinut în decizie, că încriminarea acestor fapte nu a fost determinată de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor infracţiuni a fost reprezentat de relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, ceea ce nu ţine de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al statului de a reglementa participarea cetăţenilor săi ca şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
În plus, astfel cum deja instanţele de fond au menţionat din considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii, instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
Plecând de la această problemă de drept dezlegată prin recursul în interesul legii, se constată că aceeaşi problemă de drept face şi obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009, astfel că, din identitate de raţiune, se impune aceeaşi soluţie: infracţiunea de insubordonare prevăzută de art. 503 din Codul Justiţiei Militare, nu poate fi reţinută ca generând o condamnare politică în sensul acestui text.
Astfel, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede:
„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 de declarare a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 argumentul esenţial în soluţia de admitere a excepţiei, a fost acela al existenţei unor reglementări paralele în această materie a acordării despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii de neconstituţionalitate, s-a arătat:
"Or, Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989."
Acesta constituie un argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie).
Drept urmare, dacă cele două reglementări sunt paralele şi dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracţiunea de insubordonare (din motive de libertate a conştiinţei religioase) nu constituie infracţiune cu caracter politic, tot astfel, aceeaşi infracţiune, în cadrul analizei presupuse de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de caracter politic.
În sfârşit, această soluţie legală, ca opţiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relaţiile sociale în plan naţional, nu încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenţie care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "M.I.", a concluzionat că „art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c. Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)."
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 342/A din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7891/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7888/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
