ICCJ. Decizia nr. 7889/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7889/2011
Dosar nr.7324/118/2009
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 28 iulie 2009 reclamanţii L.T. şi L.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 euro în echivalent lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanţii sunt moştenitori ai defunctului L.G., decedat la 02 septembrie 2003, potrivit certificatului de calitate de moştenitor emis de B.N.P. G.G.
S-a mai arătat că prin Sentinţa penală nr. 570 din 27 octombrie 1949, pronunţată în Dosarul penal nr. 609/1949 a Tribunalului Militar Constanţa, defunctul L.G. a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, 3 ani degradare civică pentru uneltire contra ordinii sociale, în temeiul Legii nr. 16/1949, executând pedeapsa în perioada 08 iulie 1949 - 28 iulie 1958 şi a fost pus în libertate prin Decretul-Lege nr. 720/1956.
Prin condamnare, s-a cauzat defunctului un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în urmările dăunătoare neevaluabile în bani, cu consecinţe inclusiv de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, reputaţia, precum şi relaţiile cu apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă, iar lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice.
S-a solicitat a se avea în vedere că la stabilirea cuantumului prejudiciului trebuie să se ţină cont de perioada îndelungată a arestării de 11 ani şi stabilirea domiciliului obligatoriu după eliberare, ceea ce a condus la afectarea reputaţiei şi demnităţii în societate, fiindu-i îngrădită posibilitatea continuării activităţilor anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat să se aibă în vedere faptul că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor probatorii adecvate care să permită determinarea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, iar antrenarea răspunderii statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
S-a mai relevat faptul că, împrejurarea relatată potrivit căreia viata defunctului ar fi fost afectată inclusiv după momentul eliberării, întrucât nu a mai găsit loc de muncă, sunt simple afirmaţii nedovedite şi oricât de subiectiv ar fi caracterul moral decurgând din condamnarea pe nedrept, există limite ale reparaţiei lui, impusă atât de situaţia expusă de reclamanţi în acţiune, cât şi în prudenţa ce trebuie manifestată pentru ca reparaţia daunei să ofere victimei o satisfacţie cu caracter compensatoriu.
Prin Sentinţa civilă nr. 59 din 21 ianuarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a sumei de 50.000 de euro, calculată la cursul oficial al B.N.R., din ziua efectuării plăţii, cu titlul de daune.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că autorul reclamantului, L.G., a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică şi 3 ani degradare civică, pentru crimă de uneltire contra securităţii interne a statului, prin Sentinţa penală nr. 570 din 27 octombrie 1949 pronunţată de fostul Tribunal Militar Constanţa, în Dosarul nr. 609/1949.
Potrivit adresei din 20 mai 1990, comunicată de către Ministerul de Interne s-a menţionat că prin Decretul nr. 720/1956 numitul L.G. a fost pus în libertate, fiind internat într-o colonie de muncă potrivit Ordinului MAI nr. 10009/04 iunie 1958, până la 04 iulie 1960.
Decesul condamnatului a intervenit la 2 septembrie 2003, aşa cum rezultă din actele de stare civilă, iar reclamanţii L.T. şi L.S. au făcut dovada calităţii de descendenţi ai autorului lor.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că, în afara opresiunii exercitate asupra autorului reclamanţilor în timpul detenţiei de către sistemul totalitarist, a fost manifestată o formă de constrângere a drepturilor fundamentale atât împotriva condamnatului cât şi a familiei acestuia, manifestată prin izolarea de societate şi supravegherea de către autorităţile vremii, sub pretextul aşa zisei reintegrări în societate.
S-a motivat că, deşi nu există criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor, la stabilirea acestora instanţa trebuie să aibă în vedere numărul descendenţilor celui condamnat şi îndreptăţiţi la despăgubiri, consecinţele suferite de condamnat şi moştenitorii săi, perioada îndelungată a detenţiei, afectarea prestigiului şi demnităţii în societate, îngrădirea drepturilor fundamentale ale celui în cauză şi ale moştenitorilor săi, apreciindu-se că o sumă de 50.000 euro ar putea reprezenta echivalentul prejudiciului moral suferit, ca urmare a condamnării tatălui reclamanţilor în perioada comunismului.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a susţinut că reclamanţii nu au probat faptul condamnării autorului lor prin hotărârea de condamnare şi fişa matricolă penală, iar prin declaraţiile martorilor nu s-au putut proba consecinţele negative suferite de condamnat atât pe plan fizic cât şi psihic, valorile morale lezate sau intensitatea cu care au fost percepute, consecinţele vătămării victimei.
În privinţa daunelor morale acordate, pârâtul a arătat că sunt exagerate în raport de alte soluţii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia civilă nr. 240/C din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la 4.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că susţinerea pârâtului în sensul că reclamanţii nu au dovedit condamnarea autorului lor şi nici consecinţele pe care le-au avut arestarea şi apoi internarea într-o colonie de muncă nu sunt întemeiate, la dosar fiind depus un extras din Sentinţa penală nr. 570/1949 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa precum şi adrese ale Ministerului de Interne care confirmă atât condamnarea cât şi internarea în colonia de muncă. De asemenea, la solicitarea reclamanţilor, s-a administrat proba testimonială.
Instanţa de apel a mai reţinut că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a intenţionat, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi, având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar, nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept patrimonial să se transmită soţiei ori descendenţilor persoanei respective. Instanţa de apel a apreciat că din interpretarea legii, rezultă că despăgubirile se raportează strict la situaţia persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la privaţiunile pe care le-au suferit, în general, în perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să reflecte însă o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.
Recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi prin lipsirea efectivă de libertate nu trebuie însă să constituie nicio amendă excesivă pentru autorul daunelor - Statul Român - şi nici venituri nejustificate pentru victima daunelor.
Curtea de Apel a mai apreciat că în mod corect a stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
În speţă, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect că autorul reclamantului a fost victima unei condamnări cu caracter politic şi a fost arestat timp de 11 ani, recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, nu trebuie interpretată în sensul obţinerii unor sume de bani exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 700.000 euro, pretinsă de reclamanţi prin acţiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana condamnatului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale, legate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
Prin Legea nr. 221/2009 - astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege, iar la aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere faptul că cei care solicită acordarea despăgubirilor sunt soţia supravieţuitoare şi fiul condamnatului, precum şi faptul că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii de condamnare constituie o formă de satisfacţie rezonabilă.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanţii L.T. şi L.S., cât şi pârâtul Staul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenţii reclamanţi, prin motivele de recurs au susţinut, în esenţă, caracterul insuficient al despăgubirilor acordate de instanţa de apel pentru prejudiciul cauzat autorului lor ca urmare a condamnării sale cu caracter politic şi a executării pedepsei privative de libertate; instanţa de apel în mod netemeinic a apreciat că datorită perioadei mari de timp scurse între momentul punerii în libertate a autorului lor şi data formulării acţiunii, consecinţele produse de condamnare asupra autorului lor şi asupra familiei sale, s-ar fi estompat, întrucât aceasta ar presupune că dacă ar fi trecut o perioadă şi mai mare de timp, acestora nu li s-ar mai fi cuvenit nicio reparaţie cu titlu de daune morale, ceea ce nu poate fi primit.
Totodată, s-a invocat faptul că instanţa de apel nu s-a raportat în mod corect la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul stabilirii daunelor morale, după cum a fost ingnorată şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din acelaşi punct de vedere (Decizia 148 din 15 ianuarie 2008 a acestei instanţe, pronunţată într-o cauză similară şi în prin care s-a acordat suma de 500.000 euro daune morale).
În concluzie, recurenţii au susţinut că despăgubirea ce le-a fost acordată pentru repararea prejudiciului moral nu reflectă o concordanţă valorică între cuantumul său şi gravitatea incomensurabilă a prejudiciului la a cărui reparare este destinat să contribuie.
Recurentul pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat prin motivele de recurs incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354, nr. 1358 şi 1360/2010 prin care au fost declarate neconstituţionale atât dispoziţiile art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010, cât şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ambele recursuri formulate sunt nefondate.
Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanţa de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat autorului reclamanţilor, în raport de suferinţele fizice şi psihice încercate în perioada detenţiei şi a executării muncii silnice, însă şi de repercusiunile pe care această condamnare cu caracter politic le-au avut asupra statutului social, familial şi profesional al acestuia, aplicând legea în vigoare la momentul soluţionării căii de atac [art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009 şi OUG nr. 62/2010].
Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin OUG nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just şi rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare.
Astfel, în raport de suferinţele psihice şi fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv, condamnarea cu caracter politic, internarea într-o colonie de muncă şi, ulterior, domiciliu forţat pentru autorul reclamanţilor, pentru o perioadă de peste 11 ani -, de importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 4.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă (ţinând cont de calitatea reclamanţilor de descendenţi ai victimei directe a condamnării ca şi de plafonarea sumei stabilite prin OUG nr. 62/2010 la 5.000 euro, pentru această situaţie), în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamanţilor.
Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanţa europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluţionate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăşi ţine cont de principiile echităţii şi proporţionalităţii, determinarea întinderii prejudiciului moral, realizându-se în raport de datele particulare ale speţei.
În condiţiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că Decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată a fi nefondat şi recursul promovat de pârât, prin motivele de recurs susţinându-se aplicarea efectelor Deciziilor nr. 1354, 1358 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, decizii prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, ca de altfel, şi ale art. I şi II din OUG nr. 62/2010.
Asupra acestor critici, se reţine că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum menţionatele decizii ale instanţei de contencios constituţional au fost adoptate la data de 20 şi, respectiv, 21 octombrie 2010, acestea fiind publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 (dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar Decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunţată la 20 octombrie 2010, incidenţa acestora în cauză nu poate fi reţinută.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea aceloraşi dispoziţii ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat şi recursul formulat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii L.T. şi L.S. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 240/C din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7888/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7887/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
