ICCJ. Decizia nr. 7891/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7891/2011
Dosar nr.811/117/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 721 din 8 septembrie 2010 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.Ş. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 771 din 17 august 1972, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 700/1972, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) pe o durată de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la concentrare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen.
În cuprinsul sentinţei s-a reţinut că inculpatul, sergent major în rezervă M.Ş. a fost chemat de centrul militar al judeţului Cluj să se prezinte la concentrare în data de 19 iunie 1972. La data fixată, inculpatul s-a prezentat în faţa autorităţilor militare, însă, în mod succesiv a fost amânat de la concentrare, iniţial până la data de 1 iulie 1972 şi, în final la data de 4 iulie 1972. La acest din urmă termen, inculpatul s-a prezentat la centrul militar şi după ce a fost găsit apt pentru serviciul militar, a fost repartizat la U.M. 01342 Turda, însă, motivând că este adeptul sectei religioase „M.I.", a refuzat să se prezinte la unitatea unde a fost concentrat
Din această perspectivă, reclamantul a considerat că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) din OUG nr. 214/1999, stabileşte faptul că reprezintă infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop „respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale, precum şi înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere sau de origine socială".
Reclamantul se consideră îndreptăţit la daune morale, în contextul prevederilor Legii nr. 221/2009, întrucât refuzul său de a se prezenta la concentrare a constituit un act vădit de opoziţie contra regimului totalitar.
Tribunalul a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu are caracter politic, situaţie în care nu este îndreptăţit la daune morale, în condiţiile Legii nr. 221/2009, pentru motivele reţinute în recursul în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, în sensul că, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Astfel, s-a reţinut faptul că în toate situaţiile prevăzute de art. 2 din OUG nr. 214/1999, forma de luptă împotriva regimului totalitar, presupune o atitudine vădit activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist ori de contestare a legii unităţii puterii politice din acea perioadă.
Cu ocazia adoptării C. pen. din anul 1968, faptele persoanelor care din motive de conştiinţă, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinată de apartenenţa la cultul religios „M.I." ale cărui precepte interziceau portul armei şi al uniformei militare), au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen. (infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare) şi, în mod izolat, în dispoziţiile art. 334 C. pen. (infracţiunea de insubordonare) atunci când, deşi încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu, cum este cazul în speţă.
Aceste fapte erau şi sunt reglementate de actualul C. pen. în Titlul X - Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, Capitolul I - „Infracţiuni săvârşite de militari" - Secţiunea I - „Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare", respectiv Capitolul III - „Infracţiuni săvârşite de civili".
S-a conchis că obiectul juridic comun al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, caz în care nu se poate considera că scopul represiv şi sancţionator al acestor reglementări a fost determinat de orânduirea comunistă şi, mai ales, de raţiuni politice.
Constituţia din anul 1965, garanta libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului religios prin art. 30 din cea de-a doua Constituţie, dar impuneau, totodată, obligaţia pentru toţi cetăţenii ţării de a îndeplini serviciul militar, potrivit dispoziţiilor art. 40, fiind considerată o îndatorire de onoare.
În consecinţă, condamnările pentru cele două infracţiuni nu au fost dispuse pornindu-se de la criteriul apartenenţei la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte strict determinate de normele penale, iar libertatea de conştiinţă şi de religie nu poate fi considerată ca indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, neavând la bază raţionamente care ţineau de valorile comuniste, ci mai degrabă de organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor de urmărire şi cercetare dispuse de organele de securitate şi de miliţie pentru săvârşirea faptei de „propagandă împotriva orânduirii socialiste" în perioada 1971 - 1980, instanţa a apreciat că dosarul informativ al reclamantului M.Ş., depus în copie de la C.N.S.A.S., nu a confirmat existenţa unor atare măsuri, considerent pentru care şi cererea formulată de reclamant ca întregire la acţiune, a fost respinsă.
Cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale, fiind accesorie cererilor principale, a fost, de asemenea, respinsă.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, arătând că, în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, instanţei îi revine rolul de a constata caracterul politic al unor condamnări, în baza probelor administrate, urmând să aprecieze calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, iar, în prezenta cauză, nu au fost încuviinţate probele pe care le-a solicitat, nici măcar cea cu înscrisuri, nesolicitându-se punctul de vedere al Asociaţiei F.D.P., astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.
Reclamantul a mai arătat că a refuzat satisfacerea serviciului militar datorită convingerilor sale religioase, care îi interziceau acest lucru, libertatea religiei fiind un drept constituţional. Statul nu a acordat cetăţenilor care, datorită convingerilor religioase nu puteau presta serviciul militar prin încorporare în unităţi militare, posibilitatea de a presta acest serviciu în alte forme, ci, dimpotrivă, le-a aplicat sancţiuni penale, dând expresie politică regimului comunist de neacceptare a altei doctrine decât aceea a Partidului comunist de natură ateistă. De aceea, refuzul la încorporare datorat convingerilor religioase echivalează cu o opoziţie neechivocă faţă de principiile statului comunist totalitar, condamnarea pentru această faptă având, astfel, un caracter politic.
În baza acestor considerente, au fost admise cereri formulate de alte persoane aflate în situaţii identice, împrejurare dovedită prin adresa de răspuns nr. 121.951/2009 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, comisie ce exprimă un punct de vedere, în sensul că, astfel de condamnări penale au un caracter politic.
Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la interpretarea Decretului-Lege nr. 118/1990, care reglementează o procedură administrativă, în timp ce Legea nr. 221/2009 conferă instanţelor atributul exclusiv de a stabili care condamnări au avut un caracter politic.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, pe motiv că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu echivalează cu o opoziţie fără echivoc împotriva statului totalitar, neavând un caracter politic.
Prin Decizia civilă nr. 352/A din 9 decembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenţei.
Deşi Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziţii ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează şi reclamantul, astfel că, dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanţa de apel.
Instanţa supremă, pronunţându-se în interpretarea obligatorie a legii, în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., precum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă şi cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererea reclamantului nu poate fi primită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.Ş., prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii, nu erau incidente speţei.
Astfel, atât instanţa de fond cât şi cea de apel erau ţinute să analizeze cererea dedusă judecăţii prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv, Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999.
Recurentul mai învederează că din acest punct de vedere este irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau post comunistă sancţiona penal săvârşirea unor asemenea fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Aşa fiind, instanţa nu trebuia să analizeze caracterul politic al condamnării prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci la scopul urmărit prin săvârşirea ei.
Prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 [art. 1 alin. (2) şi (3)], sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenţia evidentă a legiuitorului fiind de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege, ceea ce rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ.
Recurentul arată, totodată, că infracţiunea pe care a săvârşit-o a vizat afirmarea şi, respectiv, recunoaşterea dreptului fundamental garantat de Constituţie, anume, exercitarea liberă a cultului religios.
Recursul formulat este nefondat, în cauză nefiind întrunite cerinţele presupuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant susţine, în primul rând, greşita aplicare la speţa de faţă a celor statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dat o interpretare unitară dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 221/2009 [art. 1 alin. (3)].
Înalta Curte deşi constată că deşi riguroasă susţinerea, ea rămâne una formală şi fără finalitate în speţa dedusă judecăţii, date fiind dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate (prin recursul în interesul legii) sunt obligatorii pentru instanţe.
Or, problema de drept dezlegată prin Decizia obligatorie a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi a fost una concretă, cu directă incidenţă şi în speţa de faţă.
Astfel, prin Decizia în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice", ceea ce reprezintă problema de drept dezlegată prin decizie.
Or, recurentul cauzei a suferit o condamnare printr-o sentinţă penală definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, încriminată prin dispoziţiile art. 354 alin. (2) C. pen., infracţiune relativ la care prin Decizia în interesul legii invocată, s-a apreciat că reprezintă o infracţiune de drept comun, dată fiind absenţa scopului acestei reglementări din legea penală, anume, de opoziţie la regimul politic existent la acea dată.
S-a mai reţinut în decizie, că încriminarea acestor fapte nu a fost determinată de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor infracţiuni a fost reprezentat de relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, ceea ce nu ţine de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al statului de a reglementa participarea cetăţenilor săi ca şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
În plus, astfel cum deja instanţele de fond au menţionat din considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii, instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
Plecând de la această problemă de drept dezlegată prin recursul în interesul legii, se constată că aceeaşi problemă de drept face şi obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, pentru identitate de raţiune, se impune aceeaşi soluţie: infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., nu poate fi reţinută ca generând o condamnare politică în sensul acestui text.
Astfel, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede:
„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 de declarare a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 argumentul esenţial în soluţia de admitere a excepţiei, a fost acela al existenţei unor reglementări paralele în această materie a acordării despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii de neconstituţionalitate, s-a arătat:
"Or, Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989."
Acesta constituie un argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie).
Drept urmare, dacă cele două reglementări sunt paralele şi dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracţiunea de insubordonare (din motive de libertate a conştiinţei religioase) nu constituie infracţiune cu caracter politic, tot astfel, aceeaşi infracţiune, în cadrul analizei presupuse de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de caracter politic.
În sfârşit, această soluţie legală, ca opţiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relaţiile sociale în plan naţional, nu încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenţie care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "M.I.", a concluzionat că „art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c. Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)."
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.Ş., împotriva Deciziei nr. 352/A din 9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7893/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7890/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
