ICCJ. Decizia nr. 7892/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7892/2011
Dosar nr.1332/101/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 1 martie 2010, reclamantul P.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, suma de 500.000 euro cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul său P.G., ca urmare a condamnării cu caracter politic.
În fapt, a arătat că prin Sentinţa penală nr. 732/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova, P.G. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru fapta de uneltire prevăzută de art. 209 C. pen. şi a executat pedeapsa integral în condiţii foarte grele, la limita supravieţuirii.
A mai arătat că mama sa a fost condamnată politic la închisoare în perioada 1952 - 1953, pentru sabotaj şi li s-au confiscat toate bunurile.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar Sentinţa penală nr. 732/1950, certificat de naştere, certificat de deces, bilet de liberare nr. X/1953, extras de pe situaţia chiaburilor existenţi în perioada 1949 - 1952 emis de Arhivele Statului - Filiala Mehedinţi.
În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nedovedită şi neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 252 din 25 mai 2010 Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro sau echivalentul în lei la momentul plăţii, cu titlul de daune morale.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a constatat că reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor al autorului P.G., condamnat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen., respectiv, uneltire, pedeapsa fiind executată integral, aşa cum rezultă din biletul de liberare depus la dosar.
Instanţa de fond a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind incomensurabilă suferinţa autorului reclamantului prin condamnarea sa politică, prejudiciul moral constând în atingerea adusă onoarei, demnităţii, libertăţii acestuia, o compensaţie materială în cuantum de 250.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, fiind suficientă pentru acoperirea consecinţelor negative pe care le-a produs această condamnare.
Împotriva sentinţei, a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticile vizând, în esenţă, următoarele aspecte: lipsa unor criterii obiective pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate, cuantumul exagerat al daunelor morale acordate, în dezacord cu o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare a prejudiciului produs; incidenţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active unice (certificat de moştenitor, acte de filiaţie şi declaraţie autentică), acte ce trebuiau depuse de reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 400 din 17 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă, reţinând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 invocate ca temei juridic de către reclamant, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Deşi, la data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii unor astfel de decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169/1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Instanţa de apel a mai reţinut că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, şi anume, de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României. Mai mult, în situaţia în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăşi termenul de 45 zile, Decizia Curţii Constituţionale nu şi-a înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
Concluzia care se impune, este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale. În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească va aplica direct dispoziţiile Constituţiei, de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile prevăzute prin Decizia pronunţată de Curtea Constituţională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei, precum şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituţiei, dispoziţiile invocate de reclamant în promovarea acţiunii şi aplicate de prima instanţă pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că acţiunea este neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.M., arătând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că potrivit art. 2 din Legea nr. 221/2009 prevede că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute de art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Reclamantul a mai arătat că dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. prevăd posibilitatea ca persoana care a fost condamnată politic, privată de libertate, sau moştenitorii acesteia, după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei, să poată promova acţiuni în repararea pagubei suferite, or, art. 2 din Legea nr. 221/2009 tocmai despre dezincriminarea faptelor face vorbire, situaţie faţă de care acesta este îndreptăţit la acordarea daunelor morale.
Recursul urmează a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial"
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva Deciziei nr. 400 din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7894/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7893/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
