ICCJ. Decizia nr. 7893/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7893/2011
Dosar nr.1489/101/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2010 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanţii P.N.A.A., N.D.A. şi P.N.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral şi cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că au calitatea de descendenţi de gradul I al numitei P.N.E., iar prin Decizia nr. 47 din 9 ianuarie 2003, acesteia i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, la data de 18 iunie 1951, familia mamei lor a fost deportată din comuna Salcia, judeţ Mehedinţi în localitatea Zagna Vădeni, judeţ Brăila, iar mama lor s-a născut în acea localitate.
Au mai arătat că, după un drum anevoios de câteva zile, în vagoane cu animale, au poposit pe câmp unde un ţăruş reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie, că au locuit sub cerul liber, fără niciun adăpost, fiind nevoiţi să construiască un bordei, iar apoi din chirpici şi-au construit o colibă cu două încăperi, acoperită cu stuf.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 451 din 13 septembrie 2010 Tribunalul Mehedinţi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P Mehedinţi; a admis în parte acţiunea reclamanţilor; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 10.000 euro, cu titlul de daune morale către reclamanţi, precum şi la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată către aceştia.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, pentru ca pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la plata unor despăgubiri morale în beneficiul reclamanţilor, în calitatea lor de fii ai defunctei N.E., decedată la data de 21 februarie 2009, respectiv, aceştia au făcut dovada că autoarea lor a fost supusă dislocării din localitatea de domiciliu şi mutării forţate, precum şi dovada că sunt moştenitorii acesteia.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat produc suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea şi onorarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi au drept consecinţă un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Raportat la perioada celor patru ani şi şase luni de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse autoarei reclamanţilor, nevoită să suporte pe nedrept un regim de viaţă inuman, precum şi la dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, republicată, se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro pentru reclamanţi, sumă ce constituie o satisfacţie echitabilă.
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor daune materiale instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, a rezultat în afara oricărui dubiu, că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea legală de restituire a bunurilor solicitate de reclamanţi, acesta neconstituind obiect de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 şi nici a Legii nr. 247/2005.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Mehedinţi, instanţa de fond a constatat că această parte nu are calitatea de pârât în litigiile ce se soluţionează potrivit dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Apelul reclamanţilor nu a fost motivat, instanţa de apel analizând motivele de fapt şi de drept invocate în primă instanţă.
Apelul pârâtului a vizat greşita acordare a daunelor morale, deoarece instanţa trebuia să verifice dacă drepturile obţinute de reclamant prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a OUG nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta în urma condamnării, măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul, iar în subsidiar, cuantumul exagerat al acestora, raportat la prevederile OUG nr. 62/2010.
În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada unui prejudiciu cu consecinţe dintre cele mai grave, în urma cărora se pot acorda daune morale în cuantum maxim prevăzut de lege, iar instanţa de fond trebuia să depună diligenţe pentru a evita situaţia în care pot fi promovate mai multe acţiuni având ca obiect solicitarea aceluiaşi drept - Legea nr. 221/2009 (referitor la autori comuni) şi ar fi trebuit să impună reclamanţilor să facă dovada calităţii procesuale active unice (certificat de moştenitor, acte de filiaţie şi declaraţie autentică).
Prin Decizia civilă nr. 45 din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă, reţinând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate ca temei juridic de către reclamanţi, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile a căror neconstituţionalitate s-a constatat sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general obligatorie, opozabilă ergo omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare Decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionate sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii acestor decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Deşi la data soluţionării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai aplică, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei are obligaţia să nu aplice în acea cauză, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum în speţă dispoziţiile pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituţiei - s-a constatat că sentinţa este lipsită de temei legal.
Totodată, trebuie avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2998 potrivit căreia „în privinţa prejudiciului suferit pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice (art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990.
S-a reţinut în considerentele deciziei că prin introducerea posibilităţii descendenţilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri şi anume cel al echităţii şi dreptăţii şi că prin dispoziţiile legale analizate sub aspect constituţional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.
Nu se poate însă reţine că prin adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamantele au o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.D.A., P.N.A.A., P.N.C., arătând că hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au fost învestite cu motivul de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care, dealtfel, nici nu a fost pus în discuţia părţilor.
Reclamanţii au mai arătat că, atât la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, dreptul acestora la despăgubiri morale era recunoscut de statul român, constituind „un bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei Europene sau cel puţin „o speranţă legitimă".
Publicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale la data de 15 noiembrie 2010 afectează drepturile celor ce vor acţiona în instanţă ulterior acestei date şi nicidecum drepturile deduse judecăţii în prezenta cauză, întrucât la data pronunţării deciziei recurate - 8 decembrie 2010 - nu expirase termenul legal de 45 de zile prevăzut pentru modificarea legii.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetate), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate".De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M.Of. nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa comunitară europeană s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanţilor sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 8 decembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Critica reclamanţilor potrivit căreia instanţa de apel nu a fost învestită cu analiza motivului de neconstituţionalitate nu poate fi primită, întrucât deciziile Curţii Constituţionale au putere de lege în faţa instanţei de judecată, fiind respectate ca atare, nefiind necesară o învestire specială a părţilor litigante în acest sens, iar anterioritatea deciziei recurate, raportată la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, determină incidenţa în cauză a acesteia din urmă.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.D.A., P.N.A.A. şi P.N.C. împotriva Deciziei nr. 459 din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7892/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7891/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
