ICCJ. Decizia nr. 7894/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7894/2011
Dosar nr.1547/95/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civila nr. 200 din 23 iunie 2010, Tribunalul Gorj a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele D.D.M., C.C., D.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 166.500 euro despăgubiri.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantele au dovedit că sunt soţia supravieţuitoare (D.M.) şi fiicele (C.C. şi D.L.) autorului D.G.I., născut în comuna Iaşi, jud. Gorj, şi decedat la 20 martie 1993.
De asemenea, reclamantele au dovedit că autorul lor a fost arestat la data de 21 septembrie 1959 şi apoi a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 67 din 27 februarie 1960 a Tribunalului Militar Craiova, la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani închisoare, 5 ani interdicţie şi confiscarea averii pentru uneltire contra ordinii sociale şi a ieşit din închisoare la 13 aprilie 1964, după 1665 de zile de detenţie pe nedrept.
Au mai arătat reclamantele că această condamnare a fost una cu caracter politic, aspect confirmat şi prin Hotărârea nr. 1028/27 martie1995 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a Jud. Gorj prin care s-a admis cererea reclamantei D.M. privind acordarea unei indemnizaţii lunare de 10.000 RON, începând cu 7 martie 1995.
Arestarea autorului s-a făcut în noaptea din 20 - 21 septembrie 1959, la domiciliul acestuia, după ce în prealabil agenţii respectivi i-au omorât câinii din curte pentru a nu fi deranjaţi. Traumele suferite de cele două fiice ale sale şi soţia sa, din mijlocul cărora a fost luat cu forţa în acea noapte, nu pot fi comensurate în bani şi mai mult, niciodată din acest moment, D.M. nu a avut voie să se angajeze, fiind considerată soţia unui „element periculos pentru orânduirea socialistă".
De asemenea, s-a arătat că fiicele autorului au fost traumatizate atât de lipsa tatălui de lângă ele pe perioada copilăriei, cât şi de interdicţiile pe care le-au avut în timpul şcolarizării.
În dovedirea acţiunii, au depus la dosarul cauzei adresa nr. CT 853/19 aprilie 2010 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, copie chitanţa din 19 aprilie 2010, Sentinţa civilă nr. 67 din 26 februarie 1960 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova în Dosarul nr. 80/1960, Sentinţa civilă nr. 1139 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 7592/118/2009, Sentinţa civilă nr. 677 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 5103/117/2009, Sentinţa civilă nr. 1140 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 7689/118/2009, Sentinţa civilă nr. 1815F din 24 noiembrie 2009 de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 3964/98/2009.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor C.C. şi D.L., fiice ale autorului D.G.I., arătând că potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoana îndreptăţită la despăgubiri conform actului normativ menţionat, după decesul celui care a suferit condamnarea sau măsura administrativă cu caracter politic este soţia sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv.
S-a arătat că, raportat la textul menţionat, dreptul la introducerea acţiunii potrivit Legii nr. 221/2009 este alternativ, între soţia supravieţuitoare şi descendenţi până la gradul al II-lea inclusiv şi în condiţiile în care în prezenta cauză autorul D.G.I. are ca moştenitori soţie supravieţuitoare, doar aceasta are calitate procesuală activă.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătând că, în practica judiciară coroborată cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi măsura în care persoanei respective i-au fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială.
Pârâtul a mai arătat că în materia soluţionării cererilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, instanţele au apreciat că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop, nu atât de a repune victima în situaţia similară cu cea avută anterior, cât de a oferi satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. De asemenea, s-a invocat de pârât faptul că instanţa de judecată l-a stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei, reclamantele au solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate de pârât, arătând că reclamantele C.C. şi D.L. sunt fiicele autorului, rudele de gradul I cu acesta, iar potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt îndreptăţite să solicite repararea prejudiciului moral.
În şedinţa publică din 12 mai 2010, instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor C.C. şi D.L. şi a respins această excepţie ca neîntemeiată, apreciind că cele două reclamante sunt fiicele autorului D.G.I., descendente de gradul I şi sunt îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La solicitarea reclamantelor, a fost încuviinţată proba testimonială, sens în care au fost ascultate martorele B.L. şi A.E.V. şi s-au solicitat relaţii de la Casa Judeţeană de Pensii Gorj, pentru a se preciza dacă reclamanta D.M. a beneficiat de despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/199, răspunsul fiind comunicat cu adresa nr. 15805/2010.
Cu privire la condamnarea şi măsurile abuzive suferite de autorul D.G.I., tribunalul a reţinut că acesta a fost condamnat prin Sentinţa nr. 67 din 26 februarie 1960 a Tribunalului Militar Craiova la 6 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională şi a fost obligat la 500 RON cheltuieli de judecată către stat, reţinându-se comiterea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., constând în aceea că D.I. împreună cu alte persoane nu au încetat după 23 august 1944 să regrete poziţiile pierdute şi să îşi manifeste speranţa în revenirea capitalismului la conducerea statului şi timp de mai mulţi ani până în anul 1959 în preajma arestării sale se întâlneau în mod neorganizat, însă destul de des, uneori aproape zilnic, în atelierul de cizmărie unde discutau duşmănos la adresa regimului democrat popular. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus confiscarea în întregime a averii autorului, autorul fiind pus în libertate la data de 13 aprilie 1964, conform Decretului nr. 176/1964. Prin Sentinţa penală nr. 212 din 25 iulie 1972 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. 3208/1972 a fost reabilitat autorul pentru pedeapsa aplicată prin Sentinţa nr. 67/1960 a Tribunalului Militar Craiova.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945". Prin alin. (2) lit. a) din acelaşi articol, se prevede: „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute şi enunţate expres şi limitativ.
Prin urmare, reclamantele sunt îndreptăţite să solicite, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009 acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnările expuse anterior. Tribunalul a reţinut că prin condamnarea cu caracter politic suferită, în timpul detenţiei şi ulterior prin măsura interdicţiei corecţionale, s-a produs autorului D.G.I. şi familiei acestuia, un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal la libertate, din suferinţele fizice şi psihice la care autorul şi membrii familiei sale au fost supuşi.
Incontestabil că privarea de libertate a autorului reclamantelor în perioada 1959 - 1964 a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa, însăşi Legea nr. 221/2009 prin domeniul său de aplicare, recunoscând posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Este de netăgăduit că orice arestare şi condamnare la închisoare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, că le lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, deci le produce un prejudiciu moral. Chiar şi în condiţiile actuale de detenţie, executarea unor pedepse privative de libertate produce astfel de prejudicii şi cu atât mai mult, executarea pedepselor privative în perioada 1950 - 1951, 1962 - 1964 în închisorile comuniste, în care deţinuţii politici erau cel mai dur şi inuman trataţi. Astfel de aspecte reies şi din Raport Final Al Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste Din România, Bucureşti 2006, publicat pe site-ul preşedinţiei, în care sunt descrise condiţiile din închisorile comuniste şi atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politici, scopul pedepselor aplicate acestora fiind înlăturarea deţinuţilor înainte de eliberare. Tribunalul a apreciat că raportul sus-menţionat se impune a fi avut în vedere la aprecierea condiţiilor din închisorile comuniste, întrucât menţionează mărturii ale puţinilor deţinuţi eliberaţi, iar aceste mărturii sunt printre puţinele probe ce pot fi administrate în astfel de cauze.
De asemenea, martorii audiaţi în cauză au relevat aspecte legate de impactul de moment, dar şi pe termen lung, sub aspect familial şi profesional al acestei măsuri asupra familiei autorului D.G.I., compusă din soţia sa şi cele două fiice, respectiv, faptul că de la data arestării autorului, timp de 4 ani de zile familia nu a cunoscut nimic despre acesta, că soţia şi copii autorului aveau mijloace minime de existenţă şi niciodată după acest moment al arestării, soţia acestuia nu s-a putut angaja, fiind considerată soţia unui „ element periculos pentru orânduirea socialistă".
Tribunalul a avut în vedere şi suferinţa psihică produsă autorului D.G.I. prin despărţirea de familie când fiicele erau mici, sărăcia în care autorul cunoştea că trăiesc copii şi soţia ca urmare a confiscării în întregime a averii, interdicţia de a lua legătura cu familia şi nu în ultimul rând, sentimentul de frustrare produs inevitabil de confiscarea averii. De asemenea, a reţinut că după eliberarea sa, autorul D.G.I. nu a mai fost încadrat niciodată în poliţie, iar prejudiciul moral constând în imposibilitate de a progresa pe scară socială şi profesională la momentul potrivit, este în strânsă relaţie cu suferinţa morală, asociată aceloraşi cauze şi care, în acelaşi timp reprezintă o consecinţă a acestora.
Faţă de toate aceste considerente, tribunalul a reţinut că este întemeiată cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale, însă cuantumul acestora este numai parţial justificat, suma de 166.500 euro (reprezentând 100 euro pentru fiecare zi de detenţie a autorului) constituind o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
La stabilirea acestui cuantum, nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere şi aspectul că, în practica judiciară: în Cauza Pantea vs. România/2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru un an detenţie, au fost stabilite daune de 40.000 euro; în cauza Fozobuz, pentru 5 ani de detenţie grea, a fost stabilită o despăgubire de 380.000 euro, iar în cauza Lucian Orăşel, pentru 8 ani de închisoare, Î.C.C.J. a României a stabilit o despăgubire de 500.000 euro.
Este adevărat că nu există un sistem de criterii în baza cărora să fie pe deplin reparate daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii, cu atât mai mult cu cât în cauză persoana care a suferit prejudiciul a decedat, iar despăgubirile sunt solicitate de copii. Deci în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter aproximativ, iar ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, şi nu prejudiciul ca atare. Suma stabilită de instanţă nu reprezintă o repunere a victimei într-o situaţie similară cu situaţia avută anterior, repunere care evident este imposibilă, ci această sumă este destinată producerii unei satisfacţii echitabile.
De asemenea, în aprecierea importanţei prejudiciului moral s-au avut în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii autorului, precum şi asupra posibilităţii acestuia de a se realiza pe deplin pe plan social şi familial, perioada detenţiei autorului (1665 de zile), perioada de 5 ani interdicţie, afectarea reputaţiei persoanei şi familiei sale în comunitatea din care făcea parte şi stigmatul de „condamnat" - fapt generator de dificultăţii în păstrarea vechilor relaţii sociale şi profesionale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Roman, arătând că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor C.C. şi D.L., fiicele autorului D.G.I., având în vedere dispoziţiile legale care prevăd o legitimare procesuală alternativă şi faptul că soţia autorului trăieşte şi a formulat acţiunea de faţă, respectiv D.M. Pe fondul cauzei, tribunalul a stabilit o suma excesivă cu titlu de daune morale, fără a ţine seama de faptul că daunele morale trebuie acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, că sumele de bani stabilite cu asemenea titlu nu au ca scop repunerea persoanei în situaţia anterioară, ci de a oferi satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, că de la data producerii prejudiciului până în prezent a trecut o perioada semnificativă de timp de natură să atenueze impactul moral.
Pârâtul a mai arătat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are un caracter aproximativ, având în vedere caracterul neeconomic al prejudiciului, ce nu poate fi echivalat bănesc. Prin urmare, pentru ca satisfacţia materială acordată să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, este necesar ca la determinarea sumei să se pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere al victimei, pe anumite împrejurări anterioare arestării privind vârsta persoanei, durata arestării, suferinţele fizice şi psihice din acea perioadă, impactul social al arestării după eliberare, viaţa familiala şi socială înainte şi după arestare. Raţiunea adoptării legii a fost aceea de a acorda o minimă reparaţie morală persoanelor care s-au opus regimului comunist, de a şterge consecinţele penale ale faptelor lor, iar rolul instanţelor este şi acela de a verifica dacă reparaţia oferită de stat prin intermediul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, este suficientă sau nu. Iar despăgubirile acordate în acest scop, trebuie să fie juste şi să nu se transforme în izvor de îmbogăţire fără just temei.
Pârâtul a invocat dispoziţiile OUG nr. 62/2010 care plafonează despăgubirile acordate.
Prin Decizia civilă nr. 334 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Referitor la calitatea procesuală a unora dintre reclamante, instanţa de apel a reţinut că aceasta este subsumată justificării dreptului sau obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în procesul civil, astfel că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii drepturilor ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii. Aşadar, reclamantele descendente, câtă vreme nu s-a susţinut şi dovedit că sunt străine de succesiunea tatălui lor (persoana condamnată), sunt titulare ale dreptului material dedus judecăţii şi au calitate procesuală activă în prezenta cauză alături de mama lor, corect fiind respinsă excepţia invocată de pârât.
De altfel, cuantumul eventualelor daune morale ce pot fi acordate în cadrul unui asemenea demers judiciar promovat de soţie şi/sau descendenţi, nu pot fi mai mari în raport cu numărul acestora, decât cele care s-ar acorda dacă persoana condamnată ar mai fi fost în viaţă şi ar fi promovat acţiunea personal.
Referitor la cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că despăgubirile acordate cu acest titlu trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ele fiind menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului - comise în perioada comunistă, iar nu acela de a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate.
Deci, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului luate de regimul anterior.
În cauză, prin Hotărârea nr. 1028/27 martie 1995 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a Jud. Gorj, s-a admis cererea reclamantei D.M. privind acordarea unei indemnizaţii lunare de 10.000 RON, începând cu 7 martie 1995, care se actualizează periodic potrivit legii.
Acest drept acordat reclamantei nu reprezintă însă un criteriu suficient de natură a putea cuantifica daunele morale dar nu poate fi nesocotit.
Faptul de a nu se stabili criterii clare este determinat şi prin aceea că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin unităţi de măsură riguroase şi cantitative, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Cu toate acestea, instanţa nu poate lăsa la libera apreciere a reclamantelor stabilirea cuantumului daunelor, deoarece aceasta ar însemna luarea în considerare a unor criterii pur subiective.
Tocmai de aceea, în asemenea situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale pentru încălcarea unor drepturi fundamentale, nu operează cu criterii prestabilite de evaluare, ci judecă în echitate.
În cauză, aşa cum s-a arătat, este evident că perioada de detenţie a autorului reclamantelor, a determinat suferinţe fizice şi psihice acestuia, precum şi consecinţe negative din punct de vedere profesional şi social.
Deci, indiscutabil prejudiciul de natură morală, nepatrimonial - ca o condiţie a angajării răspunderii civile a statului - există, având în vedere starea de fapt stabilită în primă instanţă în baza probelor administrate şi necombătută în apel, potrivit căreia autorul - persoana condamnată politic a fost supusă unor suferinţe reale de la arestare şi până la eliberarea din penitenciar, din cauza condiţiilor inumane, izolării şi persecuţiilor fizice şi psihice la care a fost supus, a suferit şi familia rămasă acasă şi de asemenea după eliberare, familia a avut afectată atât imaginea cât şi sursele de venit.
Cu toate acestea, suma solicitată de reclamante şi cea acordată de instanţa de fond este mult prea mare în raport cu perioada de detenţie, cu timpul scurs de la producerea prejudiciului, cu dreptul recunoscut şi valorificat în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 soţiei persoanei condamnate. Se are în vedere totodată şi faptul că în situaţia în care reclamant nu este însăşi victima condamnării - ca beneficiar direct al dreptului, întrucât a intervenit decesul acestuia, suma ce se acordă nu are ca reper, în principal, suferinţele proprii ale persoanelor reclamante, întrucât acestea nu au fost consecinţe directe, ci indirecte ale condamnării, intensitatea suferinţei morale diluându-se şi prin trecerea timpului, dar şi din această perspectivă.
În consecinţă, instanţa de apel a redus suma acordată cu titlu de daune morale la 10.000 euro în echivalent lei, această sumă fiind de natură a asigura o satisfacţie echitabilă pentru suferinţele fizice şi psihice cauzate de condamnarea politică a autorului reclamantelor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele D.I.M., C.C., D.L., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursul reclamantelor a vizat cuantumul daunelor morale astfel cum a fost modificat de către instanţa de apel, în sensul că, raportat la prejudiciul suferit ca urmare a condamnării autorului lor, suma de 10.000 de euro nu reprezintă o satisfacţie echitabilă.
În acest sens, arată că suma stabilită de instanţa de fond, respectiv, 166.500 euro, a fost corect individualizată, raportat la cele 1665 zile de detenţie efectivă, precum şi la imposibilitatea autorului de a urma cariera de ofiţer de poliţie, fiind nevoit să lucreze în meserii inferioare pregătirii sale profesionale, cu diminuarea corespunzătoare a veniturilor salariale.
Reclamantele mai arată că împrejurarea că soţia supravieţuitoare a persoanei care a suferit condamnarea pe nedrept a beneficiat de o indemnizaţie lunară în cuantum de 10.000 RON, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nu poate justifica reducerea cuantumului daunelor morale acordate cu titlu de despăgubire, iar în cauze similare s-au acordat sume mult mai mari, respectiv, 380.000 euro în cauza Fozobuz contra României, 500.000 euro în cauza Orăşel.
Recursul pârâtului a vizat, pe de o parte, incidenţa în cauză a Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile ce reglementează acordarea daunelor morale, situaţie faţă de care nu mai există temei juridic al acţiunii întemeiată pe acest act normativ.
Pe de altă parte, pârâtul a mai arătat că în mod greşit instanţele anterioare au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor C.C. şi D.L., în raport de împrejurarea că textul legal care conferă vocaţie la despăgubire în temeiul actului special de reparaţie stabileşte, ca persoană îndreptăţită, alta decât cel care fost condamnat pe nedrept, în principal soţia supravieţuitoare, iar în subsidiar, descendenţii până la gradul a II-lea, neputându-se acorda despăgubiri ambelor categorii.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Astfel, în ceea ce priveşte despăgubirile cu titlu de daune morale, Înalta Curte va constata că, deşi doctrina şi jurisprudenţa română recunoaşte suferinţa fizică şi psihică cauzată de faptul în sine al condamnării autorului reclamantelor la o pedeapsă privativă de libertate aferentă perioadei 1959 - 1964, totuşi, aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu referire la cazul Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit şi o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Această precauţie trebuie manifestată cu atât mai mult atunci când despăgubirile se acordă altor persoane decât victima propriu-zisă a condamnării cu caracter politic, în speţă, soţia supravieţuitoare şi fiicele condamnatului, consecinţa negativă a prejudiciului fiind în acest caz, evidentă, dar mult diminuată.
De aceea, necontestând suferinţa psihică şi fizică a persoanei condamnate politic, umilinţele şi teroarea la care a fost supus, Înalta Curte va constata că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă şi nu exagerată, disproporţionată, iar repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop e acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie (pe căi indirecte oarecum) pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul moral creat prin condamnarea politică a autorului reclamantelor în cuantum de 10.000 euro este suficientă pentru acoperirea acestuia, fiind în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri băneşti în asemenea situaţii, statuează şi asupra acordării lor în condiţii de echitate şi proporţionalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanţi, de a-şi procura venituri nejustificate pe această cale.
În acest sens, la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa de apel s-a raportat, în mod corect, la perioada detenţiei, intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit, la faptul că în cauză au fost acordate măsuri reparatorii soţiei supravieţuitoare a condamnatului, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, precum şi la împrejurarea că suma reprezentând despăgubiri, deşi a fost solicitată pentru suferinţele condamnatului, care între timp a decedat, este acordată membrilor familiei acestuia.
Referitor la incidenţa în cauză a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, în sensul inexistenţei temeiului juridic al cererii introductive de instanţă ca efect al declarării neconstituţionale a dispoziţiilor legale ce reglementează acordarea daunelor morale, această susţinere nu poate fi primită.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Prin urmare, în situaţia în care puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţionale, pentru viitor.
În speţă însă, deciziile Curţii Constituţionale invocate de pârât nu produc niciun efect în privinţa situaţiei reclamantelor, având în vedere că au intervenit în cursul soluţionării recursului, respectiv, au fost pronunţate la data de 20 octombrie 2010 şi publicate în M. Of. al României la data de 15 noiembrie 2010, în timp ce Decizia recurată a fost pronunţată la 26 octombrie 2010, deci, anterior publicării respectivelor decizii, care astfel nu au nici o relevanţă în cauză.
În acest sens s-a pronunţat şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum prezenta cauză a fost soluţionată în mod definitiv prin Decizia civilă nr. 334 pronunţată de Curtea de Apel Craiova la data de 26 octombrie 2010, iar aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată, rezultă că deciziile Curţii Constituţionale arătate, care au intervenit în timpul soluţionării cauzei în recurs, nu se pot aplica în această etapă procesuală.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor C.C. şi D.L. (fiicele persoanei condamnate decedate), nici această critică nu poate fi primită, întrucât, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior citate, rezultă că legiuitorul a înţeles să restrângă sfera persoanelor îndreptăţite la acordarea de despăgubiri, potrivit legii speciale de reparaţie, ulterior decesului persoanei supusă măsurii abuzive, la două categorii, respectiv, soţul supravieţuitor şi descendenţii până la gradul doi inclusiv.
Raţiunea pentru care legiuitorul s-a oprit la încadrarea soţului supravieţuitor şi a descendenţilor până la gradul doi inclusiv în sfera persoanelor îndreptăţite este fundamentată pe legătura de rudenie apropiată, intimă, pe care persoana decedată a avut-o cu soţul/soţia, respectiv, copiii şi nepoţii săi, iar ceea ce interesează domeniul de aplicare al legii din această perspectivă este întrunirea acestor calităţi la data promovării acţiunii.
Restrângerea categoriilor de persoane ce pot solicita astfel de despăgubiri, contrar susţinerilor pârâtului, nu condiţionează acordarea de despăgubiri morale alternativ, doar soţului supravieţuitor, ori doar descendenţilor până la gradul al II-lea, şi nici nu instituie o ordine prioritară prin care aceştia pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, situaţie faţă de care devine aplicabil în cauză principiul conform căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă.
Singura obligaţie ce le incumbă reclamantelor pentru a beneficia, împreună, de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, este aceea a dovedirii calităţii de moştenitoare de pe urma autorului condamnat politic, lucru ce s-a realizat în etapele procesuale anterioare.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele D.I.M. (decedată, continuat de moştenitoarele C.C. şi D.L.), C.C., D.L. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj împotriva Deciziei nr. 334 din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7895/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7892/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
