ICCJ. Decizia nr. 7895/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7895/2011
Dosar nr.1942/101/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 19 martie 2010 şi precizată reclamanta C.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de către reclamantă şi părinţii săi, G.C. şi G.M., în prezent decedaţi, şi anume: în nume propriu 250.000 euro şi în calitate de moştenitoare 500.000 euro.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, a fost strămutată din comuna Jiana - Mehedinţi în comuna Brateş, judeţ Galaţi, împreună cu părinţii săi, G.C. şi G.M., decedaţi la 27 decembrie 1994, respectiv la 09 martie 2000.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre judecătorească, nu şi cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic. A mai arătat că aceste persoane primesc o indemnizaţie lunară şi au şi alte drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin Sentinţa civilă nr. 367 din 29 iunie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 140.000 euro, din care 60.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul personal şi 80.000 euro daune morale pentru prejudiciul produs părinţilor decedaţi (câte 40.000 euro pentru fiecare).
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, toţi membrii familiei reclamantei au fost strămutaţi din comuna Jiana - Mehedinţi în comuna Brateş, judeţ Galaţi, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, iar după un drum anevoios, îmbarcaţi în vagoane cu animale, au fost debarcaţi în Câmpia Bărăganului, unde au locuit în câmp deschis, apoi în bordei, colibă şi casă din chirpici acoperită cu paie, înfruntând frigul seceta, foamea, având condiţii igienice mizere, fără apă potabilă, apa fiind adusă cu cisternele de gaz.
În toată această perioadă, reclamanta şi familia sa au îndurat condiţii foarte grele de viaţă, suferind de foame, de frig, neavând locuinţe, asistenţă medicală, haine.
Instanţa de fond a constatat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat, neputându-se reţine că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost condamnaţi prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. a) - acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare -, fără a se face referire doar la condamnări penale, ci termenul de condamnare este folosit în mod generic, având în vedere întregul conţinut al legii.
Nu se poate face discriminare între persoanele condamnate penal şi cele dislocate, ambele categorii având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive. Faptul că la lit. b) din alin. (1) sunt menţionate atât hotărârile de condamnare, cât şi măsurile cu caracter administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral doar celor care au fost condamnaţi penal, referirea de la lit. b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de preluare a bunurilor.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi alin. (4) din art. 5 care prevede că legea se aplică şi persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, deci, şi reclamantei, care, având această calitate, este îndreptăţită la despăgubiri pentru daunele morale suferite.
Instanţa de fond a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită la acordarea daunelor morale şi pentru părinţii săi decedaţi.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că reclamanta s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a fost despăgubită pecuniar prin acordarea unei indemnizaţii lunare, iar în speţă, instanţa ar fi trebuit să verifice dacă drepturile astfel obţinute nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit.
Pârâtul a mai arătat că daunele morale acordate sunt exagerate faţă de situaţia de fapt reţinută, neavându-se în vedere criterii obiective, iar instanţa de fond ar fi trebuit să verifice şi să depună diligenţe pentru a evita situaţia în care pot fi promovate mai multe acţiuni având ca obiect solicitarea aceluiaşi drept, respectiv, reclamanta trebuia să facă dovada calităţii procesuale active unice, prin acte de stare civilă.
Prin Decizia civilă nr. 342 din 27 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro, reţinând că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior luării măsurii represive (aceasta fiind imposibil de realizat) ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este în principal de a produce o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
La stabilirea acestor despăgubiri, se au în vedere valorile umane lezate şi, în măsura în care au fost afectate, consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan psihic, fizic, profesional, familial, social.
Prin măsura administrativă a strămutării dispusă împotriva reclamantei şi familiei acesteia, s-au lezat valori esenţiale ale personalităţii umane, precum dreptul la liberă circulaţie, la domiciliu, la sănătate, la învăţătură, dreptul la muncă liberă.
Instanţa de apel a mai reţinut că tribunalul trebuia să aibă în vedere că sumele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - modificată prin OUG nr. 62/2010 au în vedere atât ipoteza în care prejudiciul s-a cauzat persoanelor condamnate la ani grei de închisoare pentru infracţiuni cu caracter politic, cât şi în ipoteza prejudicierii persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic.
Or, nu se putea aplica acelaşi tratament juridic persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, pentru că s-ar produce o inechitate socială a reparaţiei acordate cu titlu de prejudiciu moral acestor categorii de beneficiari.
Întrucât legea nu a făcut distincţie între cele două categorii de beneficiari şi a fixat doar limitele maxime ale despăgubirilor, revine instanţei sarcina ca, în aplicarea legii, să facă distincţia care se cuvine sub acest aspect.
Este incontestabil că această măsură a produs consecinţe negative pe plan fizic şi psihic asupra reclamantei şi familiei sale şi au fost lezate drepturile nepatrimoniale prevăzute expres în Constituţie, însă, instanţa de apel a apreciat o sumă mult prea mare cu titlu de reparaţie morală, respectiv, 140.000 euro, în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de către reclamantă personal, dar şi în calitate de descendent al părinţilor săi.
La aprecierea acestui cuantum, instanţa de apel a avut în vedere atât prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv, faptul că reclamanta a beneficiat şi beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, primind în prezent o indemnizaţie lunară de 916 RON şi beneficiind de o serie de alte facilităţi prevăzute de actul normativ citat, cât şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care prevede că suma acordată trebuie să asigure o satisfacţie morală reclamantului şi o reparaţie echitabilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul arată că instanţa de apel a ignorat dispoziţii legale imperative, respectiv, art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu privire la participarea obligatorie a procurorului în acest gen de cauze; din acest punct de vedere, recurentul consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, în dezvoltarea tezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că despăgubirile acordate nu mai au temei legal ca efect al pronunţării Deciziilor nr. 1354, nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010, dar şi ale art. I şi II din OUG nr. 62/2010.
Pe fond, recurentul susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere cuantumul despăgubirilor obţinute de intimată în baza legilor reparatorii anterioare şi nu a procedat la reducerea corespunzătoare a sumei acordate cu titlu de despăgubiri în această cauză.
Totodată, trebuia a se avea în vedere şi un criteriu obiectiv, anume perioada îndelungată ce a trecut de la data producerii prejudiciului şi până în prezent.
Pe de altă parte, recurentul mai arată că din considerentele deciziei instanţei de apel nu rezultă motivele pentru care apărarea pe care a invocat-o, privind unicitatea cererii, a fost înlăturată.
Prima instanţă, ca şi instanţa de apel nu au luat în considerare nici cele învederate cu privire la rolul activ prin depunerea diligenţelor pentru a se evita situaţia în care pot fi promovate mai multe cereri având ca obiect valorificarea aceluiaşi drept (Legea nr. 221/2009). Aceste verificări erau necesare pentru evitarea situaţiilor în care reclamantul nu urmăreşte realizarea unui act de justiţie ci un interes personal situat în afara dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale.
Acelaşi recurent învederează că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia despăgubirilor morale esenţial este criteriul echităţii, în sensul ca persoana vătămată să primească o despăgubire care să nu reprezinte o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Recursul formulat este nefondat.
Înalta Curte constată că, deşi recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu se regăsesc critici în dezvoltarea acestei teze de nelegalitate, după cum niciuna dintre criticile formulate nu permit o atare încadrare juridică.
În ce priveşte încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, critici ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în pricinile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie în cazul în care instanţa este cea care trebuie să stabilească, în urma judecăţii, caracterul politic al măsurii administrative, astfel cum prevede art. 4 alin. (5) corob. cu art. 4 alin. (2) şi rap la art. 3 lit. e) din acelaşi act normativ.
Or, măsurile administrative ca cea de strămutare şi de stabilire a domiciliului obligatoriu dispuse în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, precum în speţă, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic de drept, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, astfel că participarea procurorului la judecarea cauzei în apel nu era obligatorie, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (5) din lege.
Înalta Curte constată a fi nefondat şi motivul de recurs privind efectele Deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, decizie prin care dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 de modificare şi completare a dispoziţiilor Legii nr. nr. 221/2010 au fost declarate neconstituţionale, dar şi a Deciziei nr. 1358 (şi nr. 1360/2010) prin care înseşi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost declarate neconstituţionale.
Asupra acestor critici, se reţine că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum menţionata prima decizie a instanţei de contencios constituţional a fost adoptată la data de 20 octombrie 2010, iar celelalte două au fost pronunţate la 21 octombrie 2010, toate trei fiind publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 (dată de la care efectele lor sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar Decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunţată la 27 octombrie 2010, incidenţa acestora nu poate fi reţinută în cauză.
Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanţa de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantei în raport de suferinţele fizice şi psihice încercate în perioada domiciliului obligatoriu, însă şi de repercusiunile pe care această măsură cu caracter politic le-au avut asupra sa şi a autorilor săi (în numele cărora, de asemenea, a promovat cererea de chemare în judecată), asupra statutului social, familial şi profesional al acestora, aplicând legea în vigoare la momentul soluţionării căii de atac [art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009].
Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin OUG nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just şi rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare.
Astfel, în raport de suferinţele psihice şi fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv, stabilirea domiciliului forţat o perioadă de 4 ani pentru reclamantă şi părinţii săi, de importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 20.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei formulate în nume propriu, dar şi pentru ambii săi autori; principiul unicităţii cererii de chemare în judecată invocat de recurent reprezenta o apărare pe care acesta era ţinut să o dovedească, respectiv, să probeze eventuala împrejurarea că alte persoane au formulat cerere de chemare în judecată solicitând repararea aceluiaşi prejudiciu, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă de organele administraţiei din 1951 împotriva reclamantei şi a autorilor săi, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.
Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanţa europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluţionate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăşi ţine cont de principiile echităţii şi proporţionalităţii, determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speţei.
În condiţiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că Decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 342 din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7896/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7894/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
