ICCJ. Decizia nr. 7897/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7897/2011
Dosar nr.6743/3/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 878 din 26 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii; a respins cererea formulată de reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2010, reclamantul C.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalentul în lei la cursul Băncii Naţionale a României din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin - Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 18 iunie 1951, numitul C.P., autorul acestuia, împreună cu familia, a fost strămutat din zona Frontierei de Vest, în localitatea Dîlga, judeţul Călăraşi, pentru faptul că erau macedoneni, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată şi domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 01 august 1955, când au fost ridicate restricţiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
S-a susţinut că, urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea şi domiciliului obligatoriu au fost cauzate suferinţe întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuinţe, confort, asistenţă sanitară, hrană, posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, toate aceste abuzuri s-au întâmplat în condiţiile în care toate Constituţiile comuniste (1948, 1952) stipulau clar la capitolele „drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor", faptul că cetăţenilor li se garantează libertatea cuvântului, a religiei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, daunele morale se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, nefiind avute în vedere şi măsurile administrative cu caracter politic, pentru acestea din urmă fiind reglementat numai dreptul la despăgubiri materiale prevăzut de art. 5 lit. b) din acelaşi act normativ.
Din modul de redactare al art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că nu este admisibilă acţiunea prin care s-a solicitat daune morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, decât în cazul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic, nu şi în cazul persoanelor împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, cum este şi cazul reclamantului din cauză care a fost dislocat din zona frontierei de vest şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu prin decizie a Ministerului de Interne.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul C.M., arătând că în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu exclud acordarea daunelor morale pentru cei care au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic.
Prin Decizia civilă nr. 685 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a trimis cauza în rejudecare, reţinând, pe de o parte, că interpretarea pe fond a unei excepţii este de fapt o modalitate de neanalizare a fondului şi a lipsirii de conţinut a actului legislativ invocat (Legea nr. 221/2009) mai precis a art. 5 alin. (1) din lege, iar pe de altă parte că, recent, Curtea Constituţională a României a dat două decizii una privind plafonarea despăgubirilor iar alta privind imposibilitatea de a reglementa din nou această situaţie juridică prin lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că în mod nelegal instanţa de apel a admis apelul şi a dispus desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere adoptarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituţională prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, decizie publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
Totodată, se invocă practica instanţelor judecătoreşti din ţară, care au admis apelurile promovate de Stat şi au făcut aplicarea efectelor acestei decizii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
În consecinţă, o dispoziţie declarată neconstituţională nu mai poate fi aplicată, situaţie în care prin Decizia recurată se încalcă aceste reguli privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât pretenţiile reclamantului nu mai pot fi analizate pe fond, astfel cum instanţa de apel a dispus, de vreme ce temeiul juridic al acţiunii a fost invalidat pe calea mecanismului presupus de controlul de constituţionalitate.
O a doua critică formulată de recurent priveşte greşita dezlegare procedurală dată de instanţa de apel care a constatat că „interpretarea pe fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este de fapt o modalitate de neanalizare a fondului şi a lipsirii de conţinut a actului normativ invocat."
Or, instanţa de apel, în expunerea acestor argumente, a încălcat dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., întrucât excepţiile procesuale sunt acele mijloace procesuale prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale ori lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune.
În consecinţă, dispoziţiile procedurale obligă instanţa ca odată ce a fost invocată o excepţie să procedeze la soluţionarea acesteia.
Cum nici excepţiile de procedură şi nici cele de fond nu pun în discuţie fondul cauzei, prin admiterea unei excepţii, în mod necesar fondul pretenţiilor nu este fi soluţionat.
Recursul formulat este fondat.
Având în vedere soluţia pronunţată de prima instanţă, cererea de chemare în judecată fiind soluţionată pe calea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de apel era ţinută să aplice dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma textului de dinaintea modificării C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010, la 30 de zile de la data publicării în M. Of. nr. 714/26.10.2010) în condiţiile în care stabilea că în mod nelegal şi netemeinic tribunalul a admis excepţia în discuţie; aşadar, instanţa de apel trebuia să constate în mod argumentat caracterul nefondat al excepţiei analizate de tribunal.
Pornind de la împrejurarea că prima instanţă a reţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii constatând, în interpretarea art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ de referinţă, excluderea de la beneficiul obţinerii de daune morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 a celor care au fost victime ale unor măsuri administrative cu caracter politic de drept în acest caz, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. e) din lege, instanţa de apel era ţinută, totodată, nu numai să constate, ci şi să dea o interpretare în speţă efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, aşadar, anterior soluţionării apelului.
Or, aşa cum corect susţine recurentul, instanţa de apel prin soluţia pronunţată, nu a demonstrat nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei primei instanţe, pronunţate pe calea excepţiei inadmisibilităţii şi nici nu a stabilit raportul dintre excepţia reţinută de tribunal şi Decizia Curţii Constituţionale, având în vedere caracterul devcolutiv al apelului, astfel cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii de la data publicării lor în M. Of., astfel că, incidenţa acesteia în calea de atac anterioară nu putea fi ignorată de instanţa de apel.
Astfel, din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite (corespunzător situaţiei în care cauza a fost soluţionată în mod definitiv, deci, a fost pronunţată o decizie de instanţa de apel la momentul producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale).
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Având în vedere aceste constatări, prin adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost înlăturat din ordinea juridică internă, astfel că soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare dispusă de instanţa de apel, apare ca nelegală întrucât este lipsită de finalitate, de vreme ce rejudecarea de primă instanţă ar presupune evaluarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, ceea ce la acest moment nu mai poate opera; pe de altă parte, Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la 25 noiembrie 2010.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, va admite recursul formulat de pârât, va modifica în tot Decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ. va respinge ca nefondat apelul promovat de reclamant, dată fiind incidenţa motivului de ordine publică reprezentat de adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 685A din 25 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot Decizia recurată.
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamant, împotriva Sentinţei civile nr. 878 din 26 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7898/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7896/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
