ICCJ. Decizia nr. 7896/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7896/2011
Dosar nr.2993/95/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 29 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul U.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata a 200.000 euro cu titlu de despăgubiri civile morale.
În motivarea acţiunii, aşa cum a fost completată, reclamantul a arătat că a fost condamnat în temeiul Decretului nr. 199/1950, act normativ prevăzut în art. 1 din Legea nr. 221/2009, la 8 ani închisoare, ulterior fiindu-i redusă pedeapsa la 5 ani închisoare, din care a executat efectiv 4 ani, 2 luni şi 21 de zile în regim de muncă silnică, fiind încarcerat în închisorile din Dej, Gherla, Aiud şi Jilava.
După eliberare, i s-a fixat domiciliu obligatoriu pentru 2 ani în comuna Răchitoasa, Raionul Feteşti, Regiunea Constanţa, conform deciziei Ministerului Afacerilor de Interne nr. 7107/1957.
Împreună cu reclamantul a fost arestată şi soţia sa, U.E., gravidă la acel moment, în perioada detenţiei aceasta născând o fetiţă pe nume U.D., care, datorită condiţiilor precare de îngrijire a nou-născutului s-a îmbolnăvit şi a decedat, consecinţa acestei traume fiind imposibilitatea de a mai concepe un alt copil.
Reclamantul a mai arătat că în perioada de după eliberarea din detenţie nu a mai fost angajat în zona natală dat fiind cazierul său judiciar, reuşind în cele din urmă să lucreze ca muncitor necalificat în Valea Jiului, în mină, deşi anterior arestării sale a fost angajat ca ajutor de mecanic la Î.F. Răşina.
A mai arătat că în perioada detenţiei a fost supus stresului şi terorii, iar după eliberare oprobriului public, fiind considerat duşman al poporului, astfel încât, periodic era chemat de organele de miliţie şi securitate în scopul adoptării unui comportament loial regimului comunist.
Prin Sentinţa civilă nr. 266 din 7 septembrie 2010 Tribunalul Gorj a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la 7.000 euro în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile, către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere adresa nr. 1825/20 august 1990 şi Sentinţa nr. 1371 din 28 noiembrie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 2568/1953 din care rezultă că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 şi 4 şi art. 7 din Decretul nr. 199/1950, art. 157 C. pen., art. 25 pct. 6 C. pen., pentru crimă de favorizare a infractorului la trădarea de patrie, la 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii personale, fiindu-i comutată prevenţia de la 12 iunie 1953.
Întrucât Decretul nr. 199/1950 este unul dintre actele normative prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care conferă condamnării suferite un caracter politic de drept, adică fără aprecierea instanţei de judecată, s-a constatat că reclamantul are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respectiv material, cel din urmă, cu titlu de echivalent al valorii bunurilor confiscate, conform art. 5 din lege.
Faţă de faptul că din hotărârea de condamnare politică, nu rezultă ce bunuri i-au fost confiscate reclamantului, iar acesta nu a depus şi nu a indicat dovezile necesare, despăgubirea materială nu a fost acordată.
În ceea ce priveşte despăgubirea morală, instanţa de fond a constatat că prejudiciul moral suferit de către reclamant nu poate fi pus la îndoială, în primul rând fiind de notorietate regimul sever de detenţie pentru deţinuţii politici, constând în încălcarea demnităţii umane prin violenţe fizice şi morale, teroare, iar în al doilea rând, executarea unei pedepse cu închisoarea pe motive politice, sunt împrejurări de natură a schimba destinul unei persoane, inclusiv sub aspect profesional.
Apreciind asupra cuantumului daunelor morale, prima instanţă a avut în vedere următoarele criterii: plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, anume art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1; beneficierea de către reclamant de măsurile stipulate în Decretul-Lege nr. 118/1990; perioada detenţiei, de perioada fixării domiciliului obligatoriu, ulterior eliberării din închisoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, motivând că suma acordată ca prejudiciu este nejustificat de mare, faţă de perioada de timp scursă de la data când acesta a fost produs. S-a făcut referire la practica Î.C.C.J. şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale şi s-a solicitat să se aibă în vedere că statul a acordat indemnizaţii persoanelor persecutate politic.
Prin Decizia civilă nr. 437 din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă, reţinând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, indicate ca temei juridic de către reclamant au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Deşi la data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii unor astfel de decizii, s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel, şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, efectele sale încetând de drept pentru viitor, şi anume, de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României. Mai mult, în situaţia în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăşi termenul de 45 zile, Decizia Curţii Constituţionale nu şi-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanţe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi, s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în lumina art. 11 şi 20 din Constituţie, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească va aplica direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile prevăzute prin Decizia pronunţată de Curtea Constituţională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei, precum şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituţiei, dispoziţiile invocate de reclamant în promovarea acţiunii şi aplicate de prima instanţă pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că acţiunea este neîntemeiată.
Pentru a ajunge la această concluzie, s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziţii care nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanţa trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte normative, nu este suficientă.
În speţă, s-a constatat că reclamantul a primit lunar sume de bani stabilite iniţial prin Hotărârea nr. 122 din 27 decembrie 1990, apreciindu-se că prejudiciul suferit de acesta în perioada cât a executat o pedeapsă privativă de libertate, este suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii anterioare.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul U.S., care prin motivele de recurs formulate reia prezentarea situaţiei de fapt susţinute în fazele procesuale anterioare şi formulează critici privind cuantumul redus al despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, enumerând principiile de care instanţa trebuia să ţină seama la cuantificarea acestora.
Înalta Curte, la termenul de azi, a invocat excepţia nulităţii recursului, faţă de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, se constată că prin Decizia recurată, soluţia primei instanţe prin care reclamantului i-a fost stabilită suma de 7.000 euro cu titlu de daune morale pentru condamnarea cu caracter politic pe care acesta a suferit-o, a fost schimbată în tot, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, în condiţiile în care Decizia recurată a fost pronunţată la 2 decembrie 2010, deci, ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curţii.
În aceste condiţii, criticile recurentului, în mod necesar, trebuiau a se raporta la Decizia instanţei de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă în totalitate, ca urmare a schimbării sentinţei tribunalului, iar nu să privească un cuantum al despăgubirilor care nu mai este de actualitate şi care nu a intrat în puterea lucrului judecat prin pronunţarea unei soluţii în apel, deci, o hotărâre definitivă ce se bucură de autoritate de lucru judecat relativă.
Or, recursul are ca obiect Decizia instanţei de apel, astfel că şi criticile susţinute prin motivele de recurs trebuie să vizeze obiectul căii de atac, după cum aceste critici trebuie să privească vicii de nelegalitate expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Aşadar, prin motivele de recurs, partea nemulţumită de soluţia pe care o atacă este ţinută a-şi conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susţine numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat.
Prin motivele de recurs partea este îndrituită să susţină critici prin care să combată argumentele expuse de instanţa anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce în speţă nu se verifică, astfel că, Înalta Curte reţinând că recurentul şi-a încălcat aceste obligaţii procedurale, constată că în cauză devine incidentă sancţiunea nulităţii căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul U.S. împotriva Deciziei nr. 437 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7897/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7895/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
