ICCJ. Decizia nr. 7902/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7902/2011
Dosar nr.2421/62/2009
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 9/S din 18 ianuarie 2010, Tribunalul Braşov a respins ca prescrisă acţiunea reclamantului S.R.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, SC R. SRL, Municipiul Braşov, prin primar, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Braşov şi Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Braşov.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că cererea dedusă judecăţii are caracterul unei acţiuni în pretenţii, fiind întemeiată pe un drept de creanţă pe care reclamantul pretinde că îl are împotriva pârâţilor, întemeiat în fond pe dispoziţiile art. 483 C. civ., potrivit cu care fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, şi art. 485 C. civ., conform căruia posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.
Orice drept de creanţă este prescriptibil în condiţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică în 3 ani, termen care se calculează de la data naşterii dreptului la acţiune, conform art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, astfel încât în speţă, problema care se pune este aceea a determinării momentului naşterii dreptului la acţiune, în vederea calculării termenului de prescripţie.
Tribunalul a reţinut că restituirea imobilului respectiv către reclamant (cu excepţia apartamentului nr. 1) s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001, în urma notificării formulate de acesta, prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de pârâta SC R. SRL, dispunându-se restituirea în natură a părţii din imobil care nu a fost înstrăinată (respectiv a apartamentelor nr. 2, 3 şi 4), iar pentru terenul construit şi neconstruit aferent acestora s-a dispus restituirea sub forma dreptului de folosinţă special prevăzut de OUG nr. 184/2002, dată fiind calitatea de cetăţean străin a persoanei îndreptăţite.
În ceea ce priveşte apartamentul nr. 1, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, deoarece aceasta a fost înstrăinat foştilor chiriaşi, M.G. şi M.T., conform Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut, de asemenea, că reclamantul a atacat în justiţie această decizie, exclusiv sub aspectul nerestituirii în natură a apartamentului nr. 1 şi sub aspectul obligaţiei reclamantului, consemnată în decizie, de a restitui chiriaşilor contravaloarea investiţiilor efectuate la apartamentele ocupate de aceştia, după cum rezultă din copia contestaţiei înregistrate pe rolul Tribunalului Braşov, precum şi că, prin Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin neapelare, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat de foştii chiriaşi menţionaţi mai sus şi s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de aceştia, constatându-se totodată că nu mai au drepturi locative asupra imobilului.
Aşadar, reclamantul (iar iniţial autoarea sa, care a formulat notificarea) a înţeles să urmeze calea specială a Legii nr. 10/2001 în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.
Dat fiind că reclamantul a recurs la calea legii speciale, rezultă cu prisosinţă că situaţia juridică creată pin restituirea imobilului este în întregime guvernată de prevederile Legii nr. 10/2001, nefiind de conceput „combinarea" unor dispoziţii cuprinse în legi speciale cu reglementarea generală.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din acest act normativ, Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Astfel fiind, cu privire la apartamentele nr. 2, 3 şi 4 din imobil, reclamantul a redobândit dreptul de proprietate la data emiterii deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, aceasta rămânând definitivă sub acest aspect, care nu a făcut obiectul contestaţiei, Decizia făcând dovada dreptului de proprietate al reclamantului şi constituind titlu executoriu pentru punerea în posesie, potrivit dispoziţiei legale citate mai sus.
În aceste condiţii, dreptul reclamantului de a pretinde restituirea fructelor produse de imobil (în privinţa apartamentelor nr. 2, 3 şi 4), drept care decurge în mod direct din dreptul de proprietate, s-a născut la data emiterii deciziei, respectiv la data de 23 iulie 2004.
În ceea ce priveşte fructele civile aferente dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1, instanţa a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin neapelare, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat de foştii chiriaşi M.G. şi M.T., s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de aceştia şi s-a constatat că aceştia nu mai au drepturi locative asupra imobilului.
În consecinţă, reclamantul a redobândit calitatea de proprietar şi asupra acestui apartament, dat fiind că, anterior, respectiv, la data de 23 iulie 2004, se constatase calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, în calitate de moştenitor al fostei proprietare tabulare, acest act făcând dovada proprietăţii.
Raportat la faptul că acţiunea de faţă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 20 noiembrie 2008, la mai mult de 3 ani de la data la care reclamantul redobândise calitatea de proprietar asupra imobilului, dată la care se născuse şi dreptul său la acţiune în virtutea prevederilor art. 485 C. civ., rezultă că acest drept era prescris la data introducerii acţiunii.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerea reclamantului potrivit căreia dreptul său la acţiune s-a născut la data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 4047 din 29 aprilie2005 a Judecătoriei Braşov, pentru următoarele considerente:
Prin această sentinţă a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta H.S. şi continuată de moştenitorul acesteia, reclamantul din cauza de faţă, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov prin Primar, SC R. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, M.G. şi M.T., şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 483 din 7 iunie 1976 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Braşov, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, de preluare în proprietatea Statului Român a imobilului înscris în C.F. Braşov, situat în Braşov, str. N.B., s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare operativă al pârâtei S.C. R. S.R.L. din cartea funciară indicate în această sentinţă şi înscrierea dreptului de proprietate, succesiv, în favoarea reclamantei iniţiale şi apoi a moştenitorului său - reclamantul de faţă - şi au fost obligaţi pârâţii M. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul ocupat în imobilul în litigiu, fiind respinse restul pretenţiilor reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 459/A din 19 decembrie 2005, Tribunalul Braşov a admis apelurile declarate de Municipiul Braşov, prin primar, şi SC R. SRL împotriva sentinţei menţionate mai sus, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererilor reclamantului vizând radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare al SC R. SRL, înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului şi acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii M.
Această decizie a rămas irevocabilă prin nerecurare, după cum rezultă din menţiunea aplicată pe aceasta.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a urmat calea Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte restituirea imobilului, astfel că aceasta nu va putea cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară şi nu va avea la dispoziţie acţiunea în revendicare decât după parcurgerea întregii proceduri prevăzute de actul normativ special.
În consecinţă, şi instanţa de apel a apreciat în acelaşi sens, respectiv că redobândirea dreptului de proprietate al reclamantului şi respectiv exercitarea acestuia este guvernată de Legea nr. 10/2001, ca act normativ special care derogă de la reglementarea generală.
Faţă de cele expuse mai sus, a rezultat că, la data pronunţării deciziei menţionate, reclamantul redobândise proprietatea imobilului în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită teza potrivit căreia dreptul său s-ar fi născut la data constatării de către instanţă a nevalabilităţii titlului Statului.
Este de remarcat că Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor ce fac obiectul său de reglementare indiferent dacă acestea au fost preluate cu fără titlu sau cu titlu, iar în această din urmă situaţie, fie acest titlu valabil sau nevalabil, astfel că, sub aspectul exercitării dreptului de proprietate asupra imobilelor restituite în temeiul acestei legi, legea nu distinge după criteriul valabilităţii sau nevalabilităţii titlului Statului, imobilele fiind supuse restituirii în egală măsură.
Cum dreptul reclamantului de a cere restituirea fructelor civile ale imobilului se naşte direct din dreptul de proprietate, iar reclamantul - respectiv autoarea sa, care a formulat notificarea şi în drepturile căreia reclamantul este subrogat de drept - a înţeles să supună restituirea acestui drept condiţiilor legii speciale, rezultă că redobândirea proprietăţii este guvernată de dispoziţiile acestui act normativ şi a avut loc în modalitatea arătată mai sus, iar nu la data constatării, prin hotărâre judecătorească definitivă, a nevalabilităţii titlului Statului.
Astfel fiind, rezultă că acţiunea a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, excepţia invocată în acest sens de pârâţi fiind întemeiată.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 raportate la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor publice, SC R. SRL şi Municipiul Braşov prin Primar, şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul S.R.A., prin mandatar S.F.G., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC R. SRL, Municipiul Braşov prin Primar, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Braşov şi Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Braşov, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul S.R.A. arătând că la momentul emiterii Deciziei nr. 359 din 23 iulie 2004 se prezumă că titlul cu care a trecut imobilul în proprietatea Statului Român este unul valabil şi, pe cale de consecinţă, se prezumă şi faptul că statul ar fi un posesor de bună-credinţă, iar reclamantul trebuia să răstoarne aceste prezumţii făcând dovada contrarie - ceea ce s-a şi întâmplat.
Dreptul reclamantului de a solicita restituirea fructelor nu se născuse la acel moment din două motive: pe de-o parte reclamantul a contestat sub mai multe aspecte această decizie în care se menţiona titlul valabil al statului, după cum se poate observa din contestaţia depusă la dosar, împrejurare în care nu putea solicita nici măcar fructele ulterioare emiterii ei.
Prin Decizia civilă nr. 459/A din 19 decembrie 2005 definitivă şi irevocabilă pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului.
Astfel, de la acest moment - 19 decembrie 2005 - nu numai că avem de-a face cu un titlu nul absolut, ci şi cu un posesor care nu a fost niciodată de bună-credinţă.
Este adevărat că dreptul reclamantului de creanţă este prescriptibil în termenul de 3 ani, însă acest termen a început să curgă de la momentul rămânerii definitive a Deciziei 459/A din 19 decembrie 2005, întrucât atunci s-a născut dreptul reclamantului de a solicita restituirea fructelor. Reclamantul a introdus acţiunea în termenul legal, conform menţiunii că cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 16 decembrie 2008.
De asemenea, împotriva hotărârii primei instanţe a formulat apel şi pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar, însă ulterior, această parte a renunţat la judecarea apelului.
Prin Decizia civilă nr. 113/Ap din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reţinând că pretenţiile din acţiunea dedusă judecăţii sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani iar instanţa de fond în mod corect a apreciat că acest termen începe să curgă la data emiterii deciziei în temeiul Legii nr. 10/2001 din 23 iulie 2004 (în ceea ce priveşte apartamentele nr. 2, 3 şi 4).
În ceea ce priveşte apartamentul nr. 1, dreptul de a pretinde restituirea fructelor civile s-a născut la data constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 prin Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov.
Potrivit art. 7 din Decizia nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul material la acţiune, iar în aprecierea concretă a acestui moment instanţa trebuie să determine data la care reclamantul putea cere restituirea fructelor produse de imobilul proprietatea sa.
Întrucât dreptul la restituirea fructelor curge direct din dreptul de proprietate, în mod corect prima instanţă a reţinut că data dobândirii dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentelor nr. 2, 3 şi 4 din imobil este data emiterii deciziei de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv data de 23 iulie 2004.
Cu privire la apartamentul nr. 1, reclamantul a solicitat instanţei constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nulitate ce a fost dispusă prin Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov rămasă definitivă prin neapelare, iar de la data pronunţării acestei hotărâri reclamantul a redobândit calitatea de proprietar şi cu privire la acest apartament.
Motivul de apel potrivit căruia termenul de prescripţie curge de la data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 4047 din 29 aprilie 2005 a Judecătoriei Braşov nu poate fi reţinut deoarece prin această hotărâre, astfel cum a fost modificată în apel prin Decizia civilă nr. 459 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Braşov au fost respinse cererile reclamantului vizând radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare al SC R. SRL şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară pe considerentul că reclamantul a urmat calea Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte restituirea imobilului.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a apreciat că redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către reclamant s-a realizat în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Decizia emisă de unitatea deţinătoare cu privire la apartamentele nr. 2, 3 şi 4 şi prin Sentinţa civilă nr. 8699/2004 a Tribunalului Braşov în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 din imobil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.R.A., arătând că acţiunea a fost introdusă în termenul legal de prescripţie raportat la data naşterii dreptului la restituirea fructelor, respectiv, la momentul rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 459/A din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Braşov, instanţa de apel reţinând în mod greşit că data dobândirii dreptului de proprietate este data emiterii decizie de restituire (23 iulie 2004).
Constatarea calităţii de proprietar şi constatarea nevalabilităţii titlului statului s-a făcut prin Decizia civilă nr. 459 din 19 decembrie 2005, astfel încât termenul de prescripţie atât pentru apartamentele nr. 2, 3 şi 4 (faţă de care s-a dispus restituirea prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de SC R. SRL, decizie contestată în prezent în instanţă, dar a cărei judecată este suspendată) cât şi pentru apartamentul nr. 1 (faţă de care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov) se calculează începând cu această dată.
Reclamantul mai arată că nu se poate reţine că dreptul material la acţiune s-ar fi născut la data emiterii deciziei de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, întrucât, pe de o parte, această decizie este în prezent contestată în procedura judiciară, iar pe de altă parte, la acel moment exista încă prezumţia de titlu valabil şi de bună-credinţă a Statului Român, răsturnată ulterior prin Decizia nr. 459 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Braşov.
Nici raportarea instanţelor la Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov nu este corectă, întrucât prin hotărârea evocată s-a constatat doar nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 1, lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie fiind dispusă prin Decizia nr. 459 din 19 decembrie 2005.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele argumente:
Prescripţia extinctivă reprezintă mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens material, ca urmare a neexecutării lui în intervalul de timp prevăzut de lege, respectiv, privarea titularului unui drept subiectiv de a-şi valorifica dreptul său prin intermediul instanţelor judecătoreşti, ca efect al pasivităţii în exercitarea acelui drept, dincolo de termenul pe care legea îl consacră în acest scop.
Funcţia prescripţiei extinctive rezidă astfel, pe de o parte, în aceea de a asigura stabilitatea şi securitatea circuitului juridic civil, întrucât atâta timp cât un drept subiectiv nu este exercitat, iar obligaţia corelativă nu este îndeplinită, asupra existenţei şi valabilităţii dreptului, respectiv, a obligaţiei, există o oarecare incertitudine, iar pe de altă parte, în a sancţiona titularul dreptului pentru pasivitatea prelungită şi nejustificată în afirmarea pretenţiilor sale.
Reglementarea generală de drept comun în privinţa prescripţiei extinctive este realizată prin dispoziţiile Decretului nr. 167/1954, care statuează că ceea ce se stinge prin prescripţie este, după caz, dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită şi stabileşte regula conform căreia termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care a luat naştere dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În cazul drepturilor de creanţă, cum este şi cel dedus judecăţii în prezenta cauză, termenul general de prescripţie este de 3 ani, afară de cazul în care, prin dispoziţii legale exprese, se stabilesc termene de prescripţie speciale.
În speţă, autoarea reclamantului a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Braşov, str.N.B., soluţionată prin Decizia nr. 359 din 23 iulie 2004 emisă de SC R. SRL, prin care s-a dispus restituirea apartamentelor nr. 2, 3 şi 4 deţinute cu contracte de închiriere şi s-au acordat măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 1 înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
În urma demersurilor procesuale ale reclamantului, care a contestat în procedura judiciară atât dispoziţia de restituire, cât şi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta a obţinut constatarea nulităţii actului de înstrăinare menţionat, prin Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov.
Prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 20 noiembrie 2008, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei, raportat la valoarea obiectului acesteia (restituirea fructelor civile constând în chiria percepută şi nepercepută în sumă de 2.134.242 RON, precum şi dobânzile aferente acestei sume, pentru imobilul obiect al restituirii) către Tribunalul Braşov, unde a fost constatată prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului.
Este evident că cererea dedusă judecăţii reprezintă o acţiune în pretenţii, întemeiată pe un drept de creanţă pe care reclamantul pretinde că îl are împotriva pârâţilor, drept de creanţă prescriptibil în condiţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică în 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, conform art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Ceea ce interesează deci, în calcularea termenului de prescripţie arătat, este determinarea momentului naşterii dreptului la acţiune, corect analizat şi stabilit de instanţele anterioare.
Astfel, întrucât dreptul la restituirea fructelor curge în mod direct din dreptul de proprietate, data dobândirii dreptului de proprietate şi, implicit, data naşterii dreptului la acţiune, cu privire la apartamentele nr. 2, 3 şi 4 din imobilul în litigiu este reprezentată de data deciziei de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv, 23 iulie 2004.
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „Decizia, sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".
Rezultă că Decizia/dispoziţia de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere ce atestă restituirea proprietăţii şi care, odată îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, adică devine act de proprietate în sensul prevederilor C. civ.
Nu are niciun fel de relevanţă în cauză faptul că Decizia de restituire a fost contestată în procedura judiciară, astfel cum rezultă din copia contestaţiei înregistrate pe rolul Tribunalului Braşov, atâta timp cât această procedură nu a fost finalizată şi nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească care să anuleze ori să modifice actul administrativ în discuţie.
De asemenea, nu prezintă importanţă în calcularea termenului de prescripţie nici faptul că prin Decizia civilă nr. 459/A din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Braşov (rămasă irevocabilă prin nerecurare, conform menţiunilor existente) a constatat nevalabilitatea titlului statului, întrucât la data pronunţării acestei decizii reclamantul redobândise proprietatea imobilului în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită teza potrivit căreia dreptul său s-ar fi născut la data constatării, de către instanţă, a nevalabilităţii titlului statului.
Cu privire la apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu reclamantul a dobândit dreptul de proprietate prin Sentinţa civilă nr. 8699 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov (rămasă definitivă prin neapelare) prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aşa cum în mod corect s-a reţinut în fazele procesuale anterioare.
Cum acţiunea reclamantului din prezenta cauză a fost înregistrată la data de 20 noiembrie 2008, deci în afara termenului de 3 ani de la data la care acesta redobândise calitatea de proprietar asupra imobilului, dată la care se născuse şi dreptul său la acţiune în temeiul prevederilor art. 485 C. civ., rezultă că acest drept era prescris la data introducerii acţiunii.
Faţă de aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.R.A. împotriva Deciziei nr. 113/Ap din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 7903/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7900/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
