ICCJ. Decizia nr. 791/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 791/2011
Dosar nr. 3338/30/2008
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata la fond
Prin cererea introductivă înregistrată, la 11 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul M.M. a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea pagubei materiale şi a daunei morale pentru privarea de libertate în mod nelegal în ce-l priveşte pe reclamant ca persoană fizică pentru perioada 07 aprilie 1995 - 02 iunie 1995; repararea pagubei materiale şi a daunei morale în ce priveşte SC A.S. SRL, pe care o reprezintă ca asociat unic şi administrator, pagube materiale şi daune morale legate de imposibilitatea desfăşurării activităţii societăţii din perioada de arest preventiv datorită confiscării unui tir şi a blocării activităţii de transport al altui tir, întrucât odată cu arestarea sa i-au fost ridicate şi indisponibilizate toate documentele de funcţionare a societăţii, ceea ce a dus la imposibilitatea realizării de venituri.
Prin sentinţa civilă nr. l325/ PI din 12 mai 2009, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata a 56.000 lei cu titlu de daune morale şi 8984 lei, reprezentând daune materiale, precum şi 4500 lei cheltuieli de judecată, instanţa reţinând că, din conţinutul dosarului de urmărire penală rezultă că pe numele reclamantului M.M. s-a emis la data de 08 aprilie 1995 o ordonanţă de reţinere pentru 24 de ore, apoi după expirarea termenului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a emis pe numele acestuia mandat de arestare preventivă pentru 5 zile, respectiv 09 aprilie 1995 -13 aprilie 1995, prelungit ulterior pentru o perioadă de 25 zile din 13 aprilie 1995 până la 07 mai 1995, măsura arestării preventive fiind revocată la data de 28 aprilie 1995, împotriva acesteia declarându-se recurs, iar punerea în libertate a reclamantului s-a realizat la data de 02 iunie 1995. Prin sentinţa penală nr. 508 din 7 martie 2007, reclamantul a fost achitat, hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelurilor de către Tribunalul Timiş şi respectiv a recursurilor de către Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 209/ R din 25 februarie 2008.
Faţă de aceste aspecte, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., iar, raportat la art. 505 C. proc. pen., din prisma duratei arestului preventiv, a valorilor morale nesocotite si a veniturilor nerealizate, a concluzionat că se impune repararea pagubelor morale şi materiale suferite de reclamant. În privinţa societăţii reclamante, instanţa a reţinut că art. 504 C. proc. pen., îndreptăţeşte la despăgubiri numai persoanele fizice.
Judecata în apel
Împotriva sentinţei civile nr. l325/ PI din 12 mai 2009 a Tribunalului Timiş au declarat apel atât reclamantul şi societatea SC A.S. SRL Timişoara, solicitând mărirea cuantumului daunelor morale la suma de 150.000 lei, repararea integrală a prejudiciului cauzat persoanei juridice SC A.S. SRL, ca urmare a afectării imaginii şi prestigiului firmei şi acordarea de despăgubiri inclusiv pentru cei 13 ani de judecată, respectiv din aprilie 1995 până în februarie 2008, precum şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Timiş, acesta solicitând schimbarea sentinţei şi înlăturarea obligării S.R. prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor morale de 56.000 Ron şi daune materiale de 8.984 Ron.
Prin Decizia civilă nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la 66.000 lei, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a respins apelul pârâtului şi cel declarat de SC A.S. SRL.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că justificarea acestei majorări a daunelor morale se impune ţinând seama inclusiv de starea psihică şi psihoafectivă de disconfort pe care reclamantul a trebuit să o suporte, atât pe perioada arestării preventive în anul 1995, dar şi în continuare până în anul 2008, dată la care soluţia de achitare a rămas definitivă.
Apelul declarat de către Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti prin D.G.F.P. Timiş a fost respins prin raportare la jurisprudenţa C.E. şi N.C. referitoare la răspunderea pentru eroarea judiciară, potrivit cărora, în caz de eroare judiciară, statul trebuie să răspundă, în numele prepuşilor săi respectiv organele judiciare penale care au greşit.
Apelul SC A.S. SRL a fost, de asemenea, respins ca nefondat, cu motivarea că pretinsul prejudiciu material al persoanei juridice nu se află în legătură de conexitate directă cu situaţia parcursă de către reclamant, activitatea economică a persoanei juridice fiind supusă unor norme comerciale şi fiscale independente de situaţia personală a asociatului M.M.
Prin Decizia nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, cu suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei civile nr. 248/ A din 5 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul, în nume propriu şi în calitate de asociat unic şi administrator al SC A.S. SRL Timişoara, iar pârâtul a declarat recurs împotriva deciziilor nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009 şi nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Recursul reclamanţilor a fost încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile sale vizând cuantumul daunelor morale şi materiale acordate, arătând că acestea sunt neacoperitoare pentru prejudiciul suferit mai bine de 13 ani. Se susţine că instanţa de apel nu a acordat cheltuielile de judecată.
Recursul pârâtului, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., priveşte cheltuielile de judecată acordate reclamantului în apel, solicitând respingerea, respectiv reducerea acestora. Se solicită respingerea acţiunii reclamantului, ca inadmisibilă, căci în speţă nu sunt incidente art. 504 – art. 506 C. proc. pen., deci nu se pot acorda daune morale sau materiale, iar în ce priveşte daunele materiale solicitate în numele SC A.S. SRL, arată că în perioada arestării nelegale societatea a funcţionat, neproducându-se nici un prejudiciu.
Analizând recursurile din prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, pentru motivele ce succed:
1. Recursul reclamanţilor M.M. şi SC A.S. SRL
Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
C.E. însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, Înalta Curte apreciază că suma majorată acordată reclamantului de instanţa de apel cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ce priveşte viaţa sa privată, cât şi viaţa socială. Suma de 66.000 lei este îndestulătoare, în raport de impactul psihic suferit de reclamant şi de familia sa, de consecinţele negative create în plan familial şi social şi de intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
Dispoziţiile art. 505 C. proc. pen., stabilesc criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestora.
Deci, nu se poate reţine încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege.
În mod corect instanţa de apel a avut în vedere, ca şi criterii de cuantificare a prejudiciului moral, perioada arestării preventive şi repercusiunile acesteia până în anul 2008.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale la 150.000 lei, solicitată de reclamant.
Referitor la daunele materiale se susţine doar că acestea au fost dovedite şi greşit nu au fost acordate, fără a se indica dispoziţiile legale încălcate.
Or, argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanţelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat în prezent doar pentru motive de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., prevăd posibilitatea modificării ori casării unor hotărâri, doar pentru motive de nelegalitate. în condiţiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. (prin art. I pct. III1 din OUG nr. 138/2000), motivele de netemeinicie nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
În ce priveşte critica ce vizează neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reclamantul ignoră Decizia civilă nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009 a aceleiaşi instanţe, prin care pârâtul S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.
2. Recursul pârâtului S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice
Pârâtul critică hotărârile pronunţate de instanţele inferioare, ca fiind pronunţate cu neobservarea dispoziţiilor art. 504 – art. 506 C. proc. pen., arătând că reclamantul nu a fost condamnat definitiv de instanţele penale.
Or, prin sentinţa penală nr. 508 din 7 martie 2007, reclamantul a fost achitat, hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelurilor de către Tribunalul Timiş şi respectiv a recursurilor de către Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 209/ R din 25 februarie 2008, ceea ce denotă că măsura arestării a avut un caracter nelegal, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia acţiunea reclamantului ar fi inadmisibilă, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv prevederile codului de procedură penală, Curtea va constata că prin art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, se menţionează expres că repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor este cel care răspunde patrimonial pentru toate acţiunile urmare cărora o persoană suferă o pagubă prin săvârşirea unor erori judiciare, atât în accepţiunea Codului de procedură penală, cât şi în cea a Legii nr. 303/2004.
Curtea de Apel a constatat în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptăţit.
În prezent, posibilitatea reparării băneşti a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998 – art. 999 C. civ., care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen. Dispoziţiile legale menţionate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „paguba suferită" fără a distinge între prejudiciul moral şi cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparaţiei „se ţine seama (..) şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (..)", art. 505 C. proc. pen. trebuie interpretat în acord cu principiul enunţat anterior în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparaţiei pecuniare.
Probele administrate dovedesc că, în cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 şi urm. C. proc. pen., cât şi din perspectiva art. 5 din C.E.D.O.
Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate şi a principiilor de drept aplicabile în această materie.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, recurentul susţine că acesta nu este dovedit prin probele administrate.
Modul de interpretare a dovezilor administrate nu poate fi însă cenzurat pe calea recursului, în condiţiile în care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau exercitarea controlului judiciar sub acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
În fine, un ultim motiv de recurs invocat de pârâtul S.R. este acela referitor la greşita sa obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel prin Decizia civilă nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Or, prin Decizia civilă nr. 284/ A din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului M.M., respingând apelul pârâtului S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 a aceleiaşi instanţe s-a dispus completarea dispozitivului în sensul acordării cheltuielilor de judecată reclamantului. Aşadar, culpa pârâtului este evidentă, instanţa de apel procedând la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.M. şi SC A.S. SRL împotriva deciziei nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara şi cel declarat de pârâtul S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Timiş împotriva deciziilor nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009 şi nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 800/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 789/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
