ICCJ. Decizia nr. 7998/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7998/2011
Dosar nr. 3632/111/2009
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2011
Asupra recursului civil de faţă, instanţa constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 182 din data de 14 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 3632/111/2009, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanta V.V. împotriva pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi în consecinţă:
A obligat pârâta să emită o decizie prin care să recunoască calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a imobilelor situate în Oradea, Calea Clujului înscrise în CF Oradea, nr. top. a şi b în suprafaţă totală de 13.280 mp reprezentând în natură construcţii cu teren aferent aparţinând actualei S.C. R. S.A. (imobil înscris în CF Oradea, nr. top. c, d, e Oradea) în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul în litigiu care a aparţinut bunicilor materni ai reclamantei a fost naţionalizat prin Legea nr. 119/1948, fiind trecut în proprietatea Statului.
În urma unor preluări succesive imobilul a ajuns în patrimoniul S.C. R. S.A., societate privatizată după anul 1990 de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Iniţial reclamanta a adresat o notificare Prefecturii jud. Bihor pentru restituirea imobilului, iar ulterior s-a adresat şi Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, care nu i-a comunicat un răspuns.
Procedura prealabilă administrativă trebuie îndeplinită înainte de formularea unei acţiuni în justiţie, însă tergiversarea acesteia şi nesoluţionarea notificării aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, principiului soluţionării într-un termen rezonabil şi corect al cererilor.
Faţă de acestea s-a apreciat că acţiunea este întemeiată, reclamanta făcând parte din categoria persoanelor prevăzute în art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar imobilul din categoria imobilelor preluate abuziv de stat. De asemenea s-a reţinut că unitatea deţinătoare S.C. R. S.A. era privatizată la data apariţiei Legii nr. 10/2001 şi că Statul Român nu mai are calitatea de acţionar majoritar.
Prin Încheierea din data de 6 august 2010, s-a admis cererea formulată de petenta V.V. şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul Sentinţei civile nr. 182/C/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul că numele petentei este „V." în loc de „V.".
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, iar prin Decizia nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă s-a respins apelul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit copiei xerox a colii de CF Oradea, imobilele având nr. top. a, b şi e situate în localitatea Oradea, str. Clujului, au format dreptul de proprietate al întreprinderii de B.L. S.A. din Oradea (fosta denumire întreprinderea I. S.A. - Oradea).
În baza Legii nr. 119/1948 întreprinderea a fost naţionalizată de către Statul Român, fără însă ca în cartea funciară să se fi operat această transmisiune, iar în anul 1994 a fost intabulat, în baza Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate în favoarea S.C. R. S.A. Oradea.
Calitatea de moştenitor a intimatei reclamante de pe urma bunicului acesteia L.I., fostul proprietar al întreprinderii sus-menţionate, reiese din Certificatul de calitate de moştenitor din 10 februarie 2010 emis de notar public T.V.
Potrivit Legii nr. 10/2001 se impune parcurgerea unei proceduri prealabile de către autoritatea competentă, însă, faţă de împrejurarea că o autoritate a Statului Român nu a emis o decizie în soluţionarea notificării, în mod corect instanţa de fond a apreciat că acest aspect aduce atingere implicit dreptului de proprietate al intimatei reclamante şi dreptului la soluţionarea petiţiei sale în termen rezonabil.
Susţinerea apelantei în sensul că intimata nu ar fi făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, nu a fost primită pentru că din înscrisurile depuse a fost dovedit acest aspect. Astfel, reclamanta a făcut dovada cu extrasul de carte funciară a suprafeţei de teren aferent fostei fabrici de blănuri ce a aparţinut antecesorului notificatoarei şi a precizat în patrimoniul cărei societăţi privatizate se regăseşte, respectiv S.C. R. S.A.
Faptul că persoana îndreptăţită nu a mai aşteptat ani de zile un răspuns, ci s-a adresat direct justiţiei, nu atrage respingerea acţiunii pentru neparcurgerea fazei administrative, pentru că, dacă s-ar proceda astfel ar înseamnă că s-ar încălca dreptul de acces la un tribunal, în sensul art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a invocat interpretarea greşită a art. 23 şi 25 din Legea nr. 10/2001.
în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, a susţinut că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu avea cum să emită o decizie pentru că reclamanta nu a depus actele doveditoare în susţinerea calităţii sale de persoană îndreptăţită.
Referitor la art. 25 din acelaşi act normativ a arătat că reclamanta nu poate învesti cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 atât organul administrativ jurisdicţional, cât şi instanţa de judecată, pentru că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă.
Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului privind greşita interpretare a art. 23 şi 25 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite în raport de dispoziţiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, dată în recursul în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, pe de o parte, se reţine faptul că dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevăd că actele doveditoare se depun până la data soluţionării notificării nu poate avea semnificaţia pretinsă de recurentă, atâta timp cât în cadrul procedurii judiciare au fost administrate toate probatoriile de care reclamanta a înţeles să se folosească şi în raport de care instanţa a constatat calitatea acesteia de persoană îndreptăţită.
Pe de altă parte, susţinerea recurentei-pârâte conform căreia reclamanta nu poate învesti cu soluţionarea aceleiaşi cereri atât instanţa de judecată, cât şi organul administrativ cu motivarea că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă este nefondată şi în contradicţie cu Decizia pronunţată în interesul legii.
Prin Decizia evocată, s-a stabilit că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de legea specială de reparaţie, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, raportat la faptul că retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare, sau, după caz, entitatea competentă a soluţiona notificarea, ar determina o prelungire nejustificată a procedurii de restituire, aspect ce ar contraveni cu principiul soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană.
S-a apreciat şi că tergiversarea soluţionării pretenţiilor întemeiate pe legea de reparaţie echivalează cu un refuz nejustificat de soluţionare, care nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră îndreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi dispoziţiile constituţionale prevăd că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În speţă, la data introducerii acţiunii la instanţa de fond, respectiv 18 mai 2009, notificarea formulată de reclamantă nu era soluţionată, pârâta justificând nefinalizarea procedurii administrative prin aceea că nu au fost depuse actele doveditoare solicitate cu privire la calitatea acesteia de persoană îndreptăţită.
Or, constatând mai întâi refuzul nejustificat al recurentei pârâte de a soluţiona notificarea reclamantei, instanţa de judecată, în temeiul plenitudinii de competenţă consacrat prin Decizia în interesul legii, în mod legal, a procedat apoi la soluţionarea pe fond a cauzei.
Faţă de considerentele prezentate, urmează a se reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 23 şi 25 din Legea nr. 10/2001.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., solicitarea intimatei reclamante de obligarea a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, va fi respinsă, întrucât aceasta nu a fost dovedită.
Prin urmare, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt îndeplinite, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Respinge cererea formulată de intimata reclamantă V.V. de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8000/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7997/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
