ICCJ. Decizia nr. 8004/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8004/2011
Dosar nr.725/101/2010
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 08 februarie 2010 reclamanţii L.D., L.Ş., C.A. (fostă L.), C.E. (fostă L.), S.G. (fostă L.) au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale şi morale în cuantum de 800.000 euro, din care 250.000 euro daune materiale şi 550.000 euro daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza H.C.M. nr. 326/1951.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în ziua de 18 iunie 1951 împreună cu părinţii şi bunicii săi, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, aşa cum rezultă din hotărârile nr. 100, 610, 187 adoptate de Comisia Judeţeană Mehedinţi, conform Decretului-Lege nr. 118/1990.
Au mai arătat că după un drum anevoios de câteva zile, în vagoane cu animale, au poposit pe câmp unde un ţăruş reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie, au locuit sub cerul liber, fără nici un adăpost, fiind nevoiţi să construiască un bordei, iar apoi o casă cu două camere din chirpici, în care au înfruntat mizeria şi sărăcia timp de 5 ani.
La data deportării au fost deposedaţi de următoarele bunuri: batoză de treierat cereale păiose; motor pentru antrenare batoză de treierat cereale păiose; motor pentru antrenare batoză şi moară, consum petrol; selector pentru cereale cu motor propriu pe benzină; instalaţie de moară cu două pietre; mobilă de cameră dormitor, mobilă bucătărie, veselă şi tacâmuri de 12 persoane, două tablouri şi o icoană, covoare, perdele, cuiere, găleţi, butoaie, postăvi, oale, cratiţe, cazane de aramă; 8 stupi sistematizaţi, 4 butoaie metalice a 200 l pentru combustibil, o centrifugă extras miere, un cântar de arie, un cântar terezie, un circular de lemne, pentru care înţeleg să solicite despăgubiri materiale.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre judecătorească, nu şi cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic au dreptul la despăgubiri. A mai arătat şi faptul că aceste persoane primesc o indemnizaţie lunară şi au şi alte drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin Sentinţa civilă nr. 441 din 13 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţi, pârâtul fiind obligat la plata către reclamanţi a sumei de 40.000 euro, câte 10.000 euro pentru fiecare, reprezentând daune morale pentru deportarea personală, precum şi la plata către toţi reclamanţii a sumei de 10.000 euro, daune morale în calitate de descendenţi gradul I şi 5.000 euro daune morale, în calitate de descendenţi gr. II şi 37.185,80 RON despăgubiri materiale.
Pârâtul a fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat şi 900 RON reprezentând onorariu expert.
Pentru a se hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În vara anului 1951, reclamanţii împreună cu întreaga familie, au fost ridicaţi de la domiciliu, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Rubla, judeţul Galaţi unde au fost lăsaţi în câmp, sub cerul liber, fiecărei familii repartizându-i-se câte o parcelă de teren marcată cu ţăruşi.
În momentul strămutării li s-a permis să ia cu ei foarte puţine bunuri iar cele rămase nu le-au fost niciodată restituite.
Pe perioada strămutării, la început au locuit în bordeie săpate în pământ, până şi-au construit case din chirpici şi au trebuit să îndure condiţii precare de viaţă, respectiv lipsa posibilităţilor de a-şi asigura igiena, lipsa apei, a asistenţei medicale, lipsa accesului liber la învăţătură, îngrădirea dreptului la liberă circulaţie iar după încetarea tuturor acestor represiuni au întâmpinat dificultăţi pentru reintegrarea în sânul comunităţii şi pentru obţinerea şi păstrarea locului de muncă.
Din hotărârile nr. 187, 188, 429, 610 din 1991 ale Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 reiese că atât reclamantului cât şi mamei acestuia le-a fost recunoscută perioada de deportare şi au beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Este de necontestat că libertatea reclamanţilor şi a familiei acestora a suferit numeroase constrângeri în perioada celor aproape 5 ani de domiciliu obligatoriu, necesitatea acordării unor despăgubiri morale pentru aceste constrângeri, limitări şi suferinţe fiind reglementată de Legea nr. 221/2009.
Din Adresa din 5 februarie 1991 a Ministerului de Interne, reiese că familia reclamantului a fost dislocată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 şi i s-a permis să revină la domiciliul lor, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955.
Faţă de situaţia de fapt, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. e) şi a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Deşi legea se referă generic la „condamnare" s-a apreciat că în fapt termenul include inclusiv măsurile administrative cu caracter represiv pe temeiuri politice, atâta vreme cât suportarea unor astfel de măsuri este posibil de a genera în favoarea acestor persoane a unor elemente definitorii pentru calificarea lor ca „foşti deţinuţi politici", ori termenul „deţinut" este asimilabil aceluia de „condamnat".
Astfel, s-a apreciat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite să beneficieze, ca urmare a măsurilor administrative luate împotriva lor şi a părinţilor lor, de despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit şi în raport de modificările aduse prin OUG nr. 62/2010, s-au stabilit că sunt îndreptăţiţi la câte 10.000 euro pentru măsurile luate asupra propriei persoane, 10.000 euro pentru părinţii şi 5.000 euro pentru bunicii lor decedaţi, care au suferit şi ei astfel de măsuri abuzive.
Prin înscrisul aflat la dosar şi declaraţiile martorilor audiaţi, s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că odată cu strămutarea familiei le-au fost confiscate şi bunurile mobile aflate la acel moment în gospodărie, bunuri ce au făcut obiectul, în vederea evaluării, a expertizelor efectuate în cauză.
În considerarea motivelor arătate şi faţă de suma solicitată de reclamanţi, de 550.000 euro daune morale şi 250.000 euro despăgubiri materiale, s-a admis doar în parte cererea şi a fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei arătate de 55.000 euro, din care 40.000 euro daune morale în nume propriu şi 15.000 euro daune morale, în calitate de descendenţi gradul I şi II şi la 37.185,80 RON reprezentând despăgubiri materiale.
Faţă de cele arătate, instanţa a apreciat că suma astfel acordată este de natură să acopere prejudiciul moral suferit, fără să se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză pentru reclamant.
Prin Decizia nr. 26 din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul reclamanţilor, s-a admis apelul pârâtului şi, în consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost respins capătul de acţiune privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, urmând a fi menţinute dispoziţiile sentinţei privind capătul de acţiune referitor la acordarea daunelor materiale şi cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
La data introducerii acţiunii erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-au aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist, să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text de lege, constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Dispoziţiile legale arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, sens în care trebuiau avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Aşadar, constatând că data la care au fost soluţionate apelurile nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul legal al acţiunii, instanţa de apel a apreciat că cererea având ca obiect acordarea de daune morale este neîntemeiată.
Neîntemeiate s-au apreciat şi criticile formulate de apelanţii reclamanţi referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea utilajelor agricole confiscate de Statul Român de la autorul acestora, la momentul strămutării în Bărăgan.
Cum din cuprinsul raportului de expertiză tehnică, şi din răspunsul la obiecţiuni, a rezultat că s-a avut în vedere faptul că utilajele agricole preluate, abuziv, în anul 1950 au fost uzate moral, în proporţie de 100%, că ulterior anului 1960 nu mai există bunuri cu utilitate similară şi că evaluarea acestora nu se mai poate face prin comparaţii de piaţă, s-a constatat că în mod corect au fost aplicate dispoziţiile OUG nr. 184/2002 (prin care s-a determinat coeficientul de actualizare al valorii rămase al mijlocului mobil, avându-se în vedere cursul mediu leu/dolar), în stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale acordate.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs atât reclamanţii L.D., L.Ş., C.A., C.E. şi S.G., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
1. Prin recursul lor, reclamanţii au solicitat în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru efectuarea unei expertize tehnice auto, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului, admiterea apelului reclamanţilor şi pe fond, admiterea acţiunii introductive aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că sumele acordate cu titlu de despăgubiri materiale nu reprezintă o dreaptă şi echitabilă despăgubire prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât valoarea stabilită prin expertiza tehnică este nesatisfăcătoare şi nu reflectă valoarea aproximativă a utilajelor agricole confiscate, că evaluarea făcută de expert, prin raportare la dispoziţiile OUG nr. 184/2002, este neîntemeiată, pentru că acest text legal vizează strict imobilele pentru care se acordă despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, şi că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice auto, care să stabilească o valoarea echitabilă a acestor despăgubiri materiale.
Referitor la daunele morale, arată că sumele acordate pentru fiecare reclamant în parte nu sunt echitabile.
Cu privire la temeiul de drept al acţiunii, arată că, deşi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, nu mai are aplicabilitate sub aspectul acordării şi plafonării despăgubirilor morale, prin raportare la norma europeană şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea pot fi acordate şi majorate prin raportarea directă la prejudiciile şi suferinţele îndurate ca urmare a strămutării sau dislocării şi a domiciliului obligatoriu.
2. Pârâtul, prin recursul său, a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru neparticiparea procurorului, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, sens în care a apreciat că cele două hotărâri pronunţate sunt lovite de nulitate.
A invocat şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mehedinţi, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora cererea de judecată se face în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia, putând fi doar reprezentantă Ministerul Finanţelor Publice, neputând fi chemată în nume propriu în cauză.
A arătat că, în mod greşit, au fost acordate despăgubiri materiale reclamanţilor, deoarece existenţa bunurilor nu a fost dovedită, iar simpla declaraţie a martorilor nu este concludentă, în lipsa unui proces-verbal de confiscare.
Referitor la cheltuielile de judecată, arată că în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., soluţia de obligare la plata acestora este nelegală, faţă de faptul că, acţiunea a fost admisă doar în parte, de simplitatea şi durata cauzei şi de volumul de muncă solicitat într-o astfel de cauză.
Analizând ambele recursuri, în limita criticilor formulate, se constată următoarele:
1. Recursul reclamanţilor este nefondat.
Prin motivele de recurs, recurenţii reclamanţii formulează critici cu privire la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor materiale şi a cuantumului daunele morale acordate, apreciindu-l ca fiind neechitabil, iar cu privire la temeiul de drept al acţiunii, susţin că deşi nu mai există temei legal prin declararea neconstituţională a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, daunele morale se pot acorda în raport de normele europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Criticile vor fi respinse.
Astfel, cu privire la daunelor morale, se observă că, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of., în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Astfel, nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu există o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Nu pot fi primite nici criticile cu privire la daunele materiale acordate, deoarece acestea se referă la modalitatea de evaluare de către expert a bunurilor mobile prin raportul de expertiză efectuat în cauză, or, în actuala structură a recursului, care permite verificarea hotărârii doar pentru motive de nelegalitate, aceste critici, care ţine de temeinicie, nu pot fi reţinute.
2. Nefondat este şi recursul pârâtului.
Critica privind nulitatea hotărârilor pentru nelegalitatea constituirii instanţei de judecată, având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată.
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este obligatorie în legătură cu soluţionarea oricăror cereri care îşi au temeiul juridic în acest act normativ.
Dispoziţiile art. 4 alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea obligatorie a procurorului" trebuie interpretate sistematic, cu referire la celelalte alineate ale aceluiaşi articol şi care stabilesc ipotezele în care constituirea instanţei de judecată trebuie să se facă prin includerea procurorului.
Or, din conţinutul art. 4 alin. (1) şi (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care, prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea pronunţată, să se constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.
În speţă, reclamanţii nu au formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la plata daunelor morale, prevalându-se de existenţa hotărârilor adoptate de Comisia Judeţeană Mehedinţi, conform Decretului-Lege nr. 118/1990.
Ca atare, faţă de modalitatea de formulare a pretenţiilor, fiind vorba doar de o cerere în daune, participarea procurorului, nu era obligatorie, pentru a se putea considera că, în absenţa acestuia, instanţa ar fi fost nelegal constituită.
Cât priveşte critica privind imposibilitatea Direcţiei Generale a Finanţelor Mehedinţi de a fi chemată în judecată în nume propriu, se constată următoarele:
Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu statul reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cum hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerului Finanţelor Publice, conform textului legal menţionat, direcţia reprezintă unitatea în teritoriu a Ministerului Finanţelor Publice, conform Mandatului special din 12 februarie 2010 aşa cum este menţionat prin întâmpinare, reclamanţii având domiciliul în judeţul Mehedinţi.
Nu pot fi primite nici criticile formulate cu privire la daunele materiale, întrucât, aspectele ce ţin de dovedirea bunurilor de care au fost deposedaţi reclamanţii, aşa cum s-a arătat, ţin de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nemaiputând fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Ultima critică ce priveşte greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată a pârâtului, nu va fi primită şi analizată, întrucât vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul prin sentinţa primei instanţe, iar prin apelul declarat împotriva acesteia de către pârât nu s-au formulat critici pe acest aspect.
Prin urmare, pârâtul nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-a adresat instanţei de apel şi asupra cărora aceasta nu s-a pronunţat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.
Pentru cele arătate, se constată că incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reţinută şi în consecinţă, ambele recursuri, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii L.D., L.Ş., C.A., C.E. şi S.G. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 26 din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8006/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8001/2011. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
