ICCJ. Decizia nr. 8010/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8010/2011
Dosar nr.3074/101/2010
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 323 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea reclamantului R.I., în contradictoriu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 60.000 euro.
În fapt, s-a reţinut că la data de 18 iunie 1951, reclamantul a fost dislocat împreună cu familia sa în comuna Stăncuţa Schei, jud. Brăila.
În toată această perioadă, reclamantul a îndurat condiţii foarte grele de viaţă, suferind de foame, de frig, neavând locuinţă, asistenţă medicală, haine etc.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Instanţa a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat.
Astfel, nu se poate reţine că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost condamnaţi prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. a) - acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare - nereferindu-se doar la condamnări penale, ci termenul de condamnare este folosit în mod generic, având în vedere întregul conţinut al legii.
Nu se poate face discriminare între persoanele condamnate penal şi cele dislocate, ambele categorii având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive. Faptul că la lit. b) din alin. (1) sunt menţionate atât hotărârile de condamnare, cât şi măsurile cu caracter administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral doar celor care au fost condamnaţi penal, referirea de la lit. b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de preluare a bunurilor. De asemenea, trebuie avut în vedere şi alin. (4) din art. 5 care arată că această lege se aplică şi persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, deci şi reclamantei, care având această calitate este îndreptăţită la despăgubiri pentru daunele morale suferite.
În ceea ce priveşte criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudenţă s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferinţele acesteia.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, instanţa a apreciat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, dreptul la educaţie, această măsură producând consecinţe şi după momentul întoarcerii la domiciliu, reclamantul şi familia acestuia fiind trataţi în mod diferit de consăteni. Instanţa a avut în vedere şi repercusiunile asupra stării sănătăţii reclamantului, precum şi asupra posibilităţii acesteia de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Prin Decizia civilă nr. 04 din 10 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantului, a respins apelul reclamantului.
În esenţă, s-a reţinut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală, este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Cum, în speţă, dispoziţiile pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei, s-a constatat că sentinţa este lipsită de temei legal.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 07 februarie 2011, reclamantul R.I., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Potrivit principiului tempus regit actum - actul sau raportul juridic este guvernat de prevederile legale în vigoare la data întocmirii sau naşterii lui - dispoziţia Curţii Constituţionale nu se aplică cauzei pendinte, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.
În considerarea principiului tempus regit actum şi principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o altă dispoziţie legală decât cea care exista atunci când el s-a născut.
În cauza de faţă avem de-a face cu ultraactivitatea legii civile în sensul că dispoziţiile legale care îşi încetează efectele (sau sunt abrogate) îşi produc efectul, după abrogarea lor, în cazul raporturilor juridice născute în timpul în care au fost în vigoare şi nu îşi mai produc efectele în cazul raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii.
S-a pus şi problema stabilirii prejudiciului moral suferit şi, implicit, al cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanţă. Pe acest aspect, s-a susţinut că este de notorietate, modul dur şi inuman în care s-au aplicat, în perioada comunistă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către organele de represiune comuniste (securitate, miliţie), măsurile punitive (fie că a fost vorba de condamnări politice, fie că a fost vorba de măsuri administrative cu caracter politic) luate împotriva „duşmanilor poporului", oameni care nu aveau altă vină decât aceea de a fi consideraţi duşmani de clasă.
Nu există un sistem clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a suferinţelor fizice şi psihice pe care le-a îndurat şi nici cuantumul daunelor morale ce trebuie acordate pentru a "acoperi" acest prejudiciu, dar doctrina şi practica juridică au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanţa să le aibă în vedere atunci când stabileşte acest prejudiciu şi cuantumul daunelor morale ce se vor acorda.
Prejudiciul suferit se apreciază după importanţa valorii lezate, după gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice suferite.
În materia daunelor morale principiu reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în aşa fel încât victimei să i se procure o satisfacţie de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Analizând Decizia criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În condiţiile exprese ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanţele cauzei pendinte şi criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Acestei ultime categorii de situaţii juridice nu le poate fi asimilată situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanţă, a căror configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcţie criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
La momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Concluzia firească într-o astfel de situaţie este aceea că, declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Dispoziţia legală declarată neconstituţională era cea care năştea dreptul subiectiv civil - cu dreptul la acţiune aferent - iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea dedusă judecăţii.
Soluţia nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" - Cauza Caracas împotriva României.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanţilor sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale - Cauza Atanasiu ş.a. contra României.
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Aşadar, dreptul la despăgubiri nu se năştea ex lege (automat), ci era supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aştepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condiţiile pentru acordarea despăgubirilor.
Nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Curtea a reţinut că dispoziţia legală a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalităţii între abrogare, fie ea şi implicită şi încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituţionale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Soluţia este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Cauza Slavov contra Bulgariei - cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
S-a avut în vedere şi faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva Deciziei nr. 4 din 10 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8011/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8008/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
