ICCJ. Decizia nr. 8072/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8072/2011
Dosar nr.848/118/2009
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2011
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Constanţa reclamanţii G.P.H.L. şi S.A. au chemat în judecată pe pârâţii D.S., D.A., D.R., R.M., I.L., I.M., Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar pentru constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 483 din 12 decembrie 1981 a fostului Consiliu Popular al Judeţului Constanţa şi constatarea valabilităţii neîntrerupte a dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, Bd. D.
S-a mai solicitat constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietate din 22 octombrie 1974 şi ca urmare, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren 330 m2 şi construcţia formată din subsol, parter, pod (mansardă) şi dependinţe, prin comparare de titluri.
Pârâta C.M. a formulat o cerere reconvenţională la 20 februarie 2008 prin care a solicitat ca în baza art. 1895 C. civ. să se constate că a dobândit prin uzucapiunea de 10 ani proprietatea asupra apartamentului situat la parterul imobilului din Bd. D. Constanţa (în suprafaţă utilă de 20,52 m2).
În motivarea cererii pârâta-reclamantă a arătat că a cumpărat apartamentul mai sus individualizat prin Contractul încheiat la 11 decembrie 1996 cu R.A.E.D.P.P. Constanţa şi nu a avut niciodată sentimentul că nu a contractat cu adevăratul proprietar, nefiind atenţionată niciodată anterior lunii decembrie 2007 cu privire la intenţia fostului proprietar de a revendica imobilul.
Judecătoria Constanţa prin Sentinţa civilă nr. 18830 din 27 octombrie 2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, constatând că valoarea imobilului revendicat, potrivit expertizei efectuate în cauză, este de 9.176.451.600 lei (vechi).
Tribunalul Constanţa, primind cauza prin declinare, a soluţionat-o prin Sentinţa nr. 766 din 21 aprilie 2010.
A fost admisă în parte acţiunea şi a fost constatată nulitatea absolută a Deciziei nr. 483/1981 emisă de Consiliul Local al Judeţului Constanţa. Au fost obligaţi pârâţii Consiliul Local şi Primarul să lase reclamanţilor în deplină proprietate imobilul situat în Bd. D. Constanţa (identificat conform expertizei G.M.) şi anume: teren în suprafaţă de 165 m2 şi construcţiile: corp A demisol (camerele 11, 12, 13, 15) şi mansarda (încăperile 18,19,20,21), corp C parter (încăperile 16,17).
Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii din acţiunea principală şi cererea reconvenţională formulată de pârâta C.M.
Pârâţii au fost obligaţi la 500 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamanţilor.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut că reclamanţii - potrivit certificatelor de moştenitor şi Sentinţei civile nr. 2496/2006 a Judecătoriei Constanţa - sunt moştenitori legali ai proprietarilor iniţiali ai imobilului şi anume L.I. şi A.I. care au cumpărat imobilul - conform Contractului autentic din 15 mai 1948 - situat în Constanţa, Bd. D. (teren 330 m2 şi construcţii) de la M.N. şi L.A.S. (născută N.).
L.I. a fost condamnat la închisoare şi confiscarea averii - Sentinţa penală nr. 3491/1960 definitivă prin Decizia penală nr. 760/1960 - şi, ca urmare, imobilul a fost preluat de fostul Sfat Popular al Oraşului Constanţa.
Prin Decizia nr. 385/1961 - urmare unei cereri de ieşire din indiviziune formulată de A.I. - cota de Vi din imobil i-a fost atribuită acestei coproprietare, restul de Vi rămânând în proprietatea statului.
Prin Decizia nr. 483 din 12 decembrie 1981 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Constanţa cota de Vt din imobil aflată în proprietatea numitei A.I. a fost confiscată pe considerentul că reprezenta a doua locuinţă pe care nu a înstrăinat-o în termen legal. În fapt imobilul a fost preluat de la numita C.N., sora numitei A.I.
Prin Sentinţa civilă nr. 2496/2006 a Judecătoriei Constanţa s-a stabilit că reclamanta G.P.H.L. este unica moştenitoare a mamei sale A.I.
Din imobilul în discuţie, apartamentul de 61,60 m2 format din 3 camere şi dependinţe, ocupat de chiriaşi a fost vândut acestora, I.L. şi M., prin Contractul din 28 august 1974, de către O.J.C.V.L. Constanţa ocazie cu care noii proprietari au primit în folosinţă şi un teren de 165 m2. Cumpărătorilor li s-a eliberat un Titlu de proprietate din 1974 asupra apartamentului cumpărat.
Acest apartament a fost ulterior dobândit de soţii D.A. şi S. prin Contractul de schimb din 25 ianuarie 1996 încheiat cu I.L. şi M.
În urma decesului numitei M.I. au rămas ca moştenitori I.L., soţ, şi D.A., fiică.
Apartamentul situat la parter (o cameră de 20,52 m2) din acelaşi imobil a fost vândut chiriaşei C.M., prin Contractul de vânzare din 11 decembrie 1996 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanţa în temeiul Legii nr. 112/1995.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi a fost respinsă având în vedere împrejurarea că acţiunea în revendicare iniţiată de reclamanţi a fost întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, art. 480 C. civ., astfel că reclamanţilor nu li se poate îngrădi dreptul de a se adresa instanţei pe calea acţiunii petitorii, dreptul acestora fiind asigurat de Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cât priveşte fondul acţiunii s-a constatat că preluarea imobilului, prin Decizia nr. 483/1981 a avut un caracter abuziv deoarece legile în temeiul cărora s-a făcut preluarea s-au aflat în conflict cu Constituţia din 1974.
S-a reţinut că în jurisprudenţă s-a statuat că există posibilitatea ca instanţele de drept comun, în soluţionarea unui litigiu având ca obiect valabilitatea titlului statului, pot să cerceteze măsura în care legile regimului socialist respectau legea fundamentală, atunci când soluţionarea litigiului impune o atare cercetare.
Tribunalul a reţinut că în fapt prin Decizia nr. 483/1981 s-a confiscat imobilul, avându-se în vedere situaţia numitei C.N., sora lui A.I., (despre care s-a reţinut că avea o a doua locuinţă neînstrăinată în termenul legal), deşi imobilul confiscat - imobilul în litigiu - nu intrase în proprietatea acesteia.
Această situaţie a condus la concluzia instanţei de fond că Decizia nr. 483/1981 este lovită de nulitate absolută.
S-a constatat că preluarea nefiind legală, bunul are natura juridică a unui bun fără titlu, ceea ce justifică acţiunea în revendicare formulată de proprietarii neposesori împotriva deţinătorilor actuali ai bunului.
S-a reţinut că reclamanţii şi-au justificat dreptul de proprietate asupra cotei indivize a imobilului spre deosebire de pârâţii Consiliul Local al municipiului Constanţa şi respectiv Primarul municipiului Constanţa, pârâţii fiind în consecinţă obligaţi la atribuirea imobilului individualizat prin expertiza întocmită de expert G.M.
S-a constatat că partea din imobil care a fost dobândită de pârâţii I., D. şi C. prin Titlul de proprietate din 1974, Contractul de schimb din 1996 şi Contractul de vânzare-cumpărare din 1996 nu poate fi restituită în natură, pârâţii fiind dobânditori de bună-credinţă potrivit art. 1898 C. civ., bună-credinţă prezumată, prezumţie nerăsturnată prin probele administrate de reclamanţi, pârâţii aflându-se într-o eroare invincibilă care a produs efecte juridice, iar protejarea actelor juridice încheiate cu bună-credinţă este o constantă a jurisprudenţei instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În raport de apărarea formulată de pârâta C.M. în cererea reconvenţională - în sensul că dreptul de proprietate asupra apartamentului de 20,52 m2 l-a dobândit prin Contractul de cumpărare din 1996 s-a constatat că pretenţiile din cererea reconvenţională pe art. 1895 C. civ. sunt nefondate.
Soluţia respingerii cererii reconvenţionale s-a bazat şi pe considerentele reţinute cât priveşte respingerea cererii reclamanţilor de constatare a nulităţii titlurilor de proprietate ale pârâţilor.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 315 C din 30 decembrie 2010 a respins apelurile formulate de pârâţii C.M., D.S., I.L., D.A., D.M.A., Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa precum şi cererea de aderare la apel formulată de Regia Autonomă de Exploatare a Domeniului Public şi Privat Constanţa.
A fost admis apelul reclamanţilor G.P.H.L. şi S.E.. Ca urmare, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să propună despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru reclamanţi pentru partea din imobil înstrăinată chiriaşilor cumpărători şi pentru suprafaţa de teren de 165 m2 ce nu pot fi restituite în natură.
Instanţa de apel a examinat împreună apelurile declarate de pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, D.S., D.A., D.M. şi I.L., având critici comune şi a constatat următoarele:
Criticile vizând reconstituirea cadrului procesual în raport de capetele de cerere formulate şi incidenţa în cauză a art. 297 C. proc. civ. au fost apreciate ca nefondate.
Sub acest aspect s-a reţinut că potrivit art. 57 - 64 C. proc. civ. numai părţile pot chema în judecată alte persoane, instanţa neputând impune reclamantului persoanele cu care trebuie acesta să se judece, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii.
S-a constatat aşadar că apelanţii-pârâţi nu au fost lezaţi în drepturile lor procesuale ca urmare a soluţionării acţiunii în cadrul procesual stabilit de reclamanţi prin acţiune.
Cât priveşte excepţia admisibilităţii acţiunii în restituire, promovată de reclamanţi în anul 2007, în raport de existenţa Legii nr. 10/2001, s-a constatat că soluţia primei instanţe, de respingere a acesteia, a fost corectă. Raţiunile acestei soluţii au fost însă suplinite de instanţa de apel sub următoarele aspecte:
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-a stabilit că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securităţii circuitului civil şi drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la instanţă.
S-a reţinut, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene (cauza Viaşu), că în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „bun" poate desemna atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe pentru care titularul demonstrează că acestea au un temei suficient în legislaţia naţională şi în baza cărora se poate pretinde că petentul are cel puţin „o speranţă legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. În acest sens s-au reţinut considerentele Curţii Europene în cauzele Broniowski împotriva Slovaciei şi Viaşu împotriva României în sensul că o legislaţie proprie adoptată de un stat după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Primului Protocol şi care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în regimul anterior, poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei.
În mod egal s-a reţinut că în cauza pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că transformarea „interesului patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În cazul dedus judecăţii s-a constatat că reclamanţii s-au conformat dispoziţiilor legii speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001) şi au formulat o notificare cu privire la imobilul din Constanţa, Bd. D., notificare nesoluţionată până în prezent, adică după 9 ani de la declanşarea procedurii administrative.
S-a constatat aşadar că în mod justificat reclamanţii s-au adresat instanţei judecătoreşti pentru realizarea dreptului lor şi pentru sancţionarea lentorii autorităţilor administrative în soluţionarea notificării.
S-a reţinut că în acest sens este şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a statuat că instanţelor li se conferă o jurisdicţie deplină de a supune controlului, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării şi de a soluţiona în mod direct pretenţiile reclamantului a cărui notificare nu a fost soluţionată în termenul legal de 60 de zile.
S-a mai reţinut că în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a considerat că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari şi aplicarea acestei proceduri cu prioritate în raport de acţiunea de drept comun pentru restituirea imobilelor, nu reprezintă, prin ea însăşi, o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, potrivit circumstanţelor concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare ca o cale de drept efectivă, acest aspect urmând a fi certificat de către instanţa de judecată.
În cazul dedus judecăţii s-a constatat că organele administrative, prin comportamentul lor de neîndeplinire a obligaţiei de a pronunţa o decizie în 60 de zile şi de a nu cere reclamanţilor informaţii utile, într-un termen rezonabil, au pus sub semnul îndoielii eficienţa mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001.
În această situaţie s-a apreciat că nu li se poate interzice reclamanţilor accesul la instanţă pentru a analiza şi cenzura comportamentul unităţii administrativ-teritoriale.
Cât priveşte criticile formulate de pârâţii D. cu privire la restituirea în natură a mansardei imobilului s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate întrucât aceşti pârâţi nu justifică un drept de proprietate asupra acestei părţi din imobil, iar împrejurarea că accesul în mansardă se realizează din locuinţa lor nu poate fi un impediment la restituirea mansardei.
S-a mai susţinut că reclamanţii nu au solicitat şi nici prima instanţă nu a stabilit o servitute de trecere asupra locuinţei acestor pârâţi, problema accesului reclamanţilor în mansardă nefăcând obiectul acţiunii. Câtă vreme faţă de pârâţii D. nu s-a stabilit nici o obligaţie legată de acest aspect, ei nu sunt lezaţi în dreptul lor de proprietate. S-a mai reţinut că pârâţii nu au dovedit că nu există o altă variantă de acces în mansardă, eventual printr-o scară exterioară, construită pe cheltuiala reclamanţilor care vor folosi acel spaţiu.
Critica pârâţilor D. cu privire la refuzul instanţei de a valorifica toate apărările invocate de aceştia, inclusiv pe cale de excepţie, nu a fost primită, în raport de împrejurarea că instanţa de fond cu ocazia verificării valabilităţii titlului pârâţilor-cumpărători, a analizat buna-credinţă a acestora la momentul achiziţionării imobilului şi a respins ca nefondată acţiunea în revendicarea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu aceşti pârâţi.
Criticile formulate de apelanta R.A.E.D.P.P. Constanţa prin cererea de aderare la apelul reclamanţilor au fost considerate nefondate.
S-a reţinut că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului din Bd. D. care parţial a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995 chiriaşei C.M., restul aflându-se în proprietatea privată a Municipiului Constanţa şi în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanţa.
Calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte a fost pe deplin dovedită faţă de capătul de cerere din acţiunea principală prin care s-a solicitat constatarea nulităţii şi a Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 în care R.A.E.D.P.P. figurează ca parte.
În raport de împrejurarea că R.A.E.D.P.P. administrează o parte din construcţie, s-a constatat că prezenţa în proces a acestei părţi este justificată de interesul reclamanţilor ca hotărârea de restituire a imobilului revendicat să-i fie opozabilă şi acestei pârâte.
Criticile formulate prin apelul pârâtei C.M. au fost respinse ca nefondate.
Instanţa de apel a plecat de la premiza că apelul este o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive şi deci este un mijloc de procedură de continuare a procesului (în cadrul stabilit în faţa primei instanţe sub aspectul părţilor şi obiectului) şi nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual prin care să se formuleze noi pretenţii între părţi sau să se atragă în judecată şi alte persoane.
Or, prin cererea reconvenţională această pârâtă a solicitat să se constate că a dobândit în temeiul art. 1895 C. civ. dreptul de proprietate asupra apartamentului său de 20,25 m2 prin uzucapiune. În raport de situaţia de drept şi de fapt reţinută - constatarea valabilităţii Contractului din 11 decembrie 1996 prin care această pârâtă a dobândit spaţiul ce îl ocupă în imobil, titlu care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească - s-a constatat că în mod întemeiat s-a reţinut că această pârâtă a dobândit bunul în temeiul unei convenţii şi titlul exhibat de pârâtă este preferabil celui exhibat de reclamanţi, fiind încheiat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
În raport de susţinerea apelantei că raţiunea formulării cererii reconvenţionale a fost aceea de a i se constata dreptul de servitute asupra terenului aferent imobilului în litigiu, instanţa de apel a observat că pârâta nu a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului aferent locuinţei cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a observat, în primul rând că o asemenea cerere este nouă în apel şi nu poate fi primită iar pe de altă parte, că situaţia juridică a terenului aferent locuinţei înstrăinate şi care nu se restituie foştilor proprietari se poate reglementa în condiţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 (procedură care nu a făcut obiectul cauzei).
Criticile reclamanţilor din apelul acestora au fost considerate în parte întemeiate.
S-a observat că instanţa nu avea să se pronunţe şi asupra pârâtei I.M. în raport de decesul acesteia, adus la cunoştinţa instanţei la 24 februarie 2010 de pârâţii D. şi I. care au şi indicat că sunt moştenitorii acestei decedate. Ca urmare, în mod legal, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 hotărârea instanţei de fond s-a pronunţat în raport de moştenitorii acestei defuncte (D.A. şi I.L.).
S-a constatat că în mod corect s-a procedat la o comparare de titluri, operaţiune ce se impunea a fi realizată cu respectarea principiilor ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi al asigurării securităţii circuitului civil.
S-a reţinut că soluţia instanţei de fond coincide şi cu jurisprudenţa Curţii Europene care a statuat că un drept de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă, constituit în baza legii şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este protejat de art. 1 din Primul Protocolul Adiţional la Convenţie, aceşti proprietari neputând fi puşi în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut bunurile în discuţie.
S-a reţinut că pârâţii persoane fizice s-au legitimat ca proprietari cu titlurile prezentate (amintite mai sus), prezumţia că aceştia au fost de bună-credinţă la momentul obţinerii titlului lor nu a fost răsturnată, iar eroarea în care s-au aflat cu privire la calitatea vânzătorului (Statul Român) de proprietar al bunului, a fost o eroare comună, unanimă şi invincibilă. Sub acest din urmă aspect s-a observat că în perioada 1990 - 2002 reclamanţii nu au iniţiat faţă de posesorii imobilului nici o acţiune de recuperare a bunului, lipsa oricăror tulburări din partea adevăraţilor proprietari, coroborată cu inexistenţa unei notificări în cartea funciară a chiriaşilor pe care le-au făcut în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru revendicarea imobilului, au creat convingerea generală, fără echivoc, şi contradicţie, că proprietarul real al bunului a fost Statul Român.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a făcut o judicioasă aplicare a principiului ocrotirii bunei-credinţe a dobânditorului cu titlu oneros al imobilului cât şi a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţinând că în conflictul de interese între adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă, este preferat acesta din urmă.
Apelul reclamanţilor a fost apreciat ca întemeiat numai sub aspectul criticii referitoare la împrejurarea că dreptul reclamanţilor nu a fost realizat în procedura Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de aceştia nefiind soluţionată nici la momentul judecării prezentului proces.
S-a constatat că instanţa de judecată, învestită cu o acţiune având ca obiect restituirea imobilului din Bd. D. din Constanţa, nu se poate rezuma doar la soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor numai cu privire la partea din imobil (construcţie şi teren) neînstrăinată şi să trimită reclamanţii spre o altă procedură pentru partea, din imobil, înstrăinată.
S-a reţinut, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că acţiunea în revendicare este o acţiune reală iar acest caracter se conservă atâta timp cât există şi posibilitatea de a readuce bunul revendicat în patrimoniul solicitantului. În situaţia în care bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ, care a dobândit irevocabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie la despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În mod legal s-a observat că potrivit Deciziei XX din 19 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva deciziei de respingere a cererilor de restituire în natură ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la aceasta.
Ca urmare, Curtea de Apel, observând că o parte din imobil nu mai poate fi restituită în natură, integral, a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent pentru acea parte, prin mecanismul reglementat de Legea nr. 247/2005 în art. 1 şi în condiţiile art. 16 din Titlul VII al acesteia.
Sub acest din urmă aspect s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a dispus ca sentinţa Tribunalului să fie schimbată în sensul obligării primarului să facă o propunere de despăgubire reclamanţilor, conform Titlului VII al legii pentru partea de imobil ce nu se poate restitui în natură (construcţie şi teren).
3. Recurs
Reclamanţii au formulat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel invocând ca motiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt criticile s-au axat pe greşita constatare că pârâţii persoane fizice sunt dobânditori de bună-credinţă.
Recurenţii au susţinut că s-au făcut dovezi în cauză cu privire la împrejurarea că la momentul cumpărării apartamentului (în temeiul Legii nr. 4/1973 lege abrogată prin Legea nr. 50/1991) de către familia I. de la stat, chiriaşii de la acea dată ştiau că imobilul nu aparţine statului, nefiind construit din fondurile acestuia, ei locuind permanent în aceleaşi imobile cu mama şi, respectiv, bunica lor.
S-a mai susţinut că titlul pârâţilor I. este lovit de nulitate şi din perspectiva nerespectării Legii nr. 4/1973 care se referea la vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului, situaţie neîntrunită de imobilul în discuţie.
S-a criticat faptul că instanţele au omis să se pronunţe şi asupra capătului de cerere privind revendicarea în natură a părţii din imobil înstrăinată cu rea-credinţă de statul neproprietar, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Sub acest din urmă aspect s-a criticat faptul că instanţele nu au procedat la o comparare de titlu şi în această operaţie să dea prioritate titlului reclamanţilor ca fiind mai bine caracterizat.
S-a reţinut că statul nefiind proprietar nu putea încheia valabil contracte de vânzare, asemenea acte fiind lovite de nulitate absolută prin cauza ilicită (art. 966 C. civ.) a acestora.
Intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat în raport de faptul că recurenţii-reclamanţi au făcut simple susţineri cât priveşte informarea autorităţilor despre intenţia de revendicare, şi nu au putut să producă probe în acest sens, această pârâtă neputând presupune intenţia reclamanţilor de recuperare a imobilului, vânzarea fiind făcută cu respectarea normelor metodologice date în aplicarea Legii nr. 112/1995 cât priveşte faptul că apartamentele vândute nu erau ocupate de foştii proprietari, obligaţie inserată expres în art. 9 alin. (2), iar foştii proprietari nu au notificat această instituţie despre intenţia de cumpărare decât ulterior întocmirii actelor de înstrăinare.
Intimaţii-pârâţi D.S., D.A., D.M. şi I.L. au solicitat şi aceştia prin concluziile scrise, depuse la dosar, respingerea recursului ca nefondat.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică, în cauză nefiind întrunite condiţiile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat ca motiv de recurs.
Atât în apel cât şi în recurs reclamanţii au criticat faptul că instanţele nu s-au pronunţat asupra revendicării întemeiate pe art. 480 - 481 C. civ. şi nu au operat compararea care trebuia soluţionată prin acordarea priorităţii titlului reclamantului ca fiind mai bine conturat, statul nefiind proprietar şi deci neputând înstrăina.
Critica este nefondată.
Reclamanţii au învestit tribunalul cu o acţiune în care s-au identificat trei capete de cerere - constatare a nulităţii Deciziei nr. 483/1981 de trecere a imobilului în proprietatea statului, constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietatedin 22 octombrie 1974 şi obligarea pârâţilor să lase în posesie şi proprietate imobilul, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate.
Acţiunea a fost completată de reclamanţi ulterior, la 24 martie 2008, în raport de apărările pârâţilor, în sensul că s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a următoarelor acte:
- Contractul de vânzare-cumpărare din 23 august 1974 ce a stat la baza emiterii Titlului de proprietate din 22 octombrie 1974 pe numele I.M. şi I.L.,;
- Contractul de schimb de locuinţă autentificat la 25 ianuarie 2006 şi
- Contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de pârâta-reclamantă C.M.
Motivul nulităţii invocate a fost în mod exclusiv cauza ilicită - art. 966 C. civ. - statul nefiind proprietar, nu putea înstrăina.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererilor de constatare a nulităţii actelor indicate (titlurile pârâţilor) şi a constatat că motivul de nulitate invocat - lipsa calităţii de proprietar al statului asupra imobilului dobândit fraudulos - nu operează în raport de buna-credinţă a pârâţilor, prezumţie nerăsturnată de reclamanţi.
Curtea de Apel a reţinut că în mod corect s-a constatat de către instanţa de fond buna-credinţă a pârâţilor, în înţelesul art. 1898 C. civ., în cauză făcându-se aplicarea art. 1899 alin. (2) C. civ.
Instanţa de apel a făcut o amplă analiză a aplicării la speţa dedusă judecăţii a înţelesului noţiunii de bună-credinţă şi a constatat că reclamanţii, în sarcina cărora stătea dovedirea relei-credinţe a pârâţilor, nu au făcut aceste dovezi, aceştia rezumându-se - ca şi în recurs - la susţinerea faptului că pârâţii (I. şi C.) au fost de rea-credinţă pentru că au cunoscut originea imobilului în care locuiau şi, respectiv, în care urmau să locuiască (D.) la momentul obţinerii titlului.
O primă observaţie este aceea că reclamanţii-recurenţi nu au indicat sub ce aspect este eronată interpretarea sau greşită aplicarea textului incident în cauză legat de constatarea bunei-credinţe, pentru a putea reţine, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acest motiv de recurs.
Pe de altă parte este de observat că analiza valabilităţii titlurilor prezentate de pârâţi a fost făcută de instanţă din perspectiva motivului de nulitate invocat - art. 966 C. civ. - lipsa cauzei dedusă din împrejurarea că statul nu era proprietar la minutul înstrăinării.
Instanţele au constatat nelegală preluarea bunului constatând nulitatea Deciziei nr. 483/1987, împrejurare care a şi determinat mecanismul de restituire parţială în natură a imobilului, partea care nu fusese înstrăinată.
Consecinţa firească a constatării valabilităţii titlurilor prezentate de pârâţi a fost concretizată - în soluţia admiterii în parte a cererii de revendicare (în termenii în care aceasta a fost formulată, adică în temeiul art. 480 - 481 C. civ.) şi obligarea la restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor, a imobilului cu excepţia apartamentelor înstrăinate.
Examinarea în cauză a excepţiei admisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., în condiţiile în care reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, excepţie respinsă, a relevat împrejurarea că reclamanţii au formulat în termen o notificare pentru imobil, nerezolvată nici în momentul judecăţii în apel a acestei acţiuni.
S-a observat că reclamanţii au formulat o Notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 din 17 octombrie 2001 - cum rezultă din documentele din dosarul Tribunalului, în care S.E. (procurist) completează dosarul de revendicare a imobilului din Bd. D. cu acte. Cum acestei notificări nu i s-a dat o rezolvare, reclamanţii, în mod justificat s-au adresat instanţei, la 5 decembrie 2007, cu o acţiune pentru ca instanţa să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor lor, restituirea în natură a imobilului din Bd. D. Constanţa ca urmare a constatării caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat (în temeiul Decretului nr. 223/1974) cât şi ca urmare a stabilirii caracterului preferabil al titlului exhibat de reclamanţi, în raport de stat şi de chiriaşii cumpărători.
Instanţa de fond a făcut compararea titlurilor prezentate de părţi şi a explicat motivele pentru care a dat preferinţă titlurilor pârâţilor persoane fizice.
S-a apreciat că o atare acţiune - pentru realizarea drepturilor lor şi pentru sancţionarea lentorii autorizaţiilor administrative în procedura specială a Legii nr. 10/2001 - deci cu un dublu caracter - este admisibilă reţinându-se că soluţia este în acord şi cu cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, din perspectiva competenţelor instanţelor de judecată.
Ca urmare critica potrivit căreia instanţele nu s-au pronunţat pe revendicarea formulată în temeiul art. 480 - 481 C. civ. este nefondată.
Nici critica referitoare la neaplicarea în cauză a mecanismului comparării de titluri-solicitare care, în lipsa unui subsidiar al acţiunii, anihilează solicitarea constatării nulităţii titlului pârâtului (întrucât comparaţia nu se poate face decât între titluri valabile), nu este fondată.
Caracterul complex al acţiunii a presupus că, urmare a constatării valabilităţii titlurilor prezentate de pârâţi asupra spaţiilor înstrăinate de stat acestora a presupus în mod necesar constatarea că ceea ce se restituie din imobil este porţiunea neînstrăinată în mod valabil către pârâţii persoane fizice.
Soluţia este corectă şi a fost explicată prin argumentele de drept şi de fapt inserate în considerentele Deciziei Curţii de Apel care a sesizat natura mixtă a acţiunii pronunţată în contextul special al nesoluţionării notificării la Legea nr. 10/2001 - de peste 9 ani.
Instanţa de apel a primit critica reclamanţilor în sensul că instanţa de fond, prin admiterea acţiunii nu a soluţionat în întregime pretenţiile în revendicarea imobilului, în întregul său, câtă vreme măsura înstrăinării unei părţi din acesta chiar dacă se impune reclamanţilor ca realitate juridică ale cărei efecte trebuie respectate, ea nu se poate constitui în sancţiune faţă de reclamanţii care se văd deposedaţi de o parte a proprietăţii ca efect al intervenţiei unor acte de înstrăinare care îşi produc efectele juridice erga omnes.
Acesta a fost argumentul pentru care instanţa de apel a considerat necesar să completeze soluţia primei instanţe cu obligaţia instituită în sarcina pârâţilor persoane fizice de a face propuneri de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru partea din imobil imposibil de restituit.
Cât priveşte criticile referitoare la împrejurarea că titlurile pârâţilor persoane fizice sunt nule şi sub alte aspecte nu numai în ce priveşte reaua-credinţă a dobânditorilor, se constată că acestea sunt neîntemeiate.
Instanţele au făcut în principal şi exclusiv analiza titlurilor în raport de motivul de nulitate invocat şi, ca urmare, au respectat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. obligaţia aceasta fiind îndeplinită în raport de obiectul sesizării.
De aceea invocarea greşitei aplicări a dispoziţiilor Legii nr. 4/1973 - sub imperiul căreia s-a încheiat contractul de cumpărare al imobilului de către pârâţii I.L. şi M. - se situează în afara petitului acţiunii. Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care se aplică în virtutea art. 316 C. proc. civ. şi judecăţii recursului, se prohibă, în această cale de atac, schimbarea calităţii părţilor, cauzei, sau obiectului cererii de chemare în judecată precum şi formularea de alte cereri noi.
De altfel criticile nu s-au referit la nici unul din argumentele evocate de instanţe sub aspectul situaţiei de fapt şi de drept reţinute în cauză.
Pentru considerentele sus-arătate s-a constatat că în cauză nu au fost dovedite motive de modificare a deciziei în raport de motivul invocat astfel că recursul reclamanţilor a fost respins.
Intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa prin întâmpinarea depusă a solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesului.
La soluţionarea cererii de cheltuieli de judecată se va reţine împrejurarea că în fazele judecătoreşti precedente (fond şi apel) reclamanţii au avut câştig de cauză - chiar şi prin admiterea în parte a acţiunii, astfel că au beneficiat de cheltuieli de judecată, dispuse de instanţă în favoarea acestora.
Petenta R.A.E.D.P.P. Constanţa a depus la dosar în dovedirea pretenţiilor sale de cheltuieli de judecată în faza recurs dovada plăţii onorariului de avocat în sumă de 200 RON (Ordin de plată din 4 mai 2011) plătit cabinetului de avocatură A.M. iar cu delegaţia din dosar a făcut dovada că a angajat serviciile acestui avocat în cauză (care a formulat şi depus la dosar, în apărare, o întâmpinare).
Ca urmare, constatând dovedite în parte pretenţiile formulate, cererea de cheltuieli de judecată formulate de această parte a fost admisă în parte, fiind obligaţi recurenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la 200 RON cu acest titlu către intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.P.H.L. şi S.E. împotriva Deciziei nr. 315/C din 30 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Admite în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa şi obligă pe recurenţi la 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către această parte.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8067/2011. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 8063/2011. Civil → |
|---|
