ICCJ. Decizia nr. 8104/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8104/2011
Dosar nr.556/83/2010
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2011
Prin Sentinţa civilă nr. 609/D din 19 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acţiunea reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Domeniilor Statului, şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi, în consecinţă:
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 514.000 RON despăgubiri pentru imobilul de care a fost evinsă, înscris în CF nr. X Petin nr. top. (...), în natură teren în suprafaţă de 3973 mp cu construcţii.
Au fost respinse celelalte cereri ale reclamantei.
A fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 3500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Între Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în calitate de vânzător şi S.A. A. Satu Mare, acţionar majoritar al reclamantei, în calitate de cumpărător, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 11 mai 2001, având ca obiect cumpărarea unui număr de 4.868.904 acţiuni cu o valoare nominală de 1000 lei fiecare, în sumă totală de 4.868.904 mii lei vechi, reprezentând 76,10% din valoarea capitalului social subscris al societăţii. Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor agricole care deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă şi HG nr. 97/2000 privind Normele metodologice de aplicare.
În dosarul de prezentare a ofertei de vânzare de acţiuni în capitolul 1.2. intitulat „Date privind situaţia patrimonială" la punctul 1.2.1 - Terenuri conform titlului de proprietate, este menţionată suprafaţa de 85616 mp teren iar la punctul 1.2.2. - Clădiri principale, la poziţia 15, este înscrisă clădirea administrativă - conac, în suprafaţă de 450 mp, având destinaţia de carmangerie în localitatea Petin.
Din extrasul de carte funciară nr. X Petin rezultă că societatea A. Satu Mare este proprietara terenurilor înscrise la poziţiile 1 - 62 în suprafaţă totală de 4 ha 3100 mp, dobândite cu titlu juridic prin HG nr. 834/1991. În aceeaşi cartea funciară, sub nr. top (...) este trecut şi terenul cu sediul administrativ în suprafaţă totală de 3900 mp. Acestui imobil în natură îi corespunde un conac, cu terenul aferent astfel cum a fost precizat. Aceste numere topografice au rezultat în urma comasării fiind iniţial înscrise sub nr. top. (...), în CF nr. Y Petin. Ca atare, la data privatizării, în valoarea acţiunilor cumpărate s-a reflectat şi cea a bunurilor indicate în oferta de vânzare, adică teren cu construcţii.
Prin Sentinţa nr. 3689 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei Satu Mare pronunţată în Dosar nr. 2241/2000, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, s-a dispus restituirea în natură a imobilului - casa de locuit şi teren aferent cuprins în CF nr. Y Petin de sub nr. top (...), cu suprafaţa totală de 3970 mp., imobil ce reprezintă conacul cu teren aferent din litigiu.
Având în vedere că acest imobil a fost restituit în natură foştilor proprietari, reclamanta a solicitat să fie despăgubită, apreciind că vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de garanţie contra evicţiunii.
Conform dispoziţiilor art. 3 din OUG nr. 198/1999, privatizarea societăţilor comerciale s-a făcut în numele statului de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. Deşi în acţiunea ce are ca obiect obligarea statului la plata de despăgubiri în bani acesta este reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în prezenta cauză instanţa trebuie să verifice şi să aprecieze şi dacă sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii Statului pentru evicţiune. În acest scop instanţa a apreciat ca fiind necesară şi împrocesuarea reprezentantului acestuia la perfectarea contractului, respectiv a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, cu atât mai mult cu cât în contract apare ca parte contractantă, respectiv ca vânzător.
Din aceste considerente, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acest minister.
Pe fond, având în vedere starea de fapt deja reţinută, instanţa a apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele angajării răspunderii Statului pentru evicţiune. Astfel, există o tulburare de drept din partea unui terţ, reclamanta pierzând dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei situate pe acesta, de sub nr. top. (...) înscrise în CF nr. X Petin, deoarece prin Sentinţa civilă nr. 3689/2000 a Judecătoriei Satu Mare i s-a recunoscut fostului proprietar dreptul asupra aceluiaşi imobil. De asemenea, cauza evicţiunii este anterioară vânzării, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat la 11 mai 2001, deci după restituirea imobilului prin sentinţa menţionată. Cauza evicţiunii nu i-a fost cunoscută reclamantei la data cumpărării întrucât nu a fost parte în procesul finalizat cu sentinţa amintită iar în oferta de vânzare de acţiuni, la punctul 1.1.13, se menţionează că societatea nu are proprietăţi „care sunt provenite prin naţionalizare şi/sau care sunt posibil revendicabile".
În temeiul dispoziţiilor art. 1337 - 1351 C. civ., fiind evinsă, reclamanta are dreptul să fie despăgubită pentru toate pierderile suferite. Dreptul la despăgubiri al acesteia este consfinţit şi prin dispoziţiile speciale cuprinse în art. 324 din OUG nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice potrivit cărora „Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".
În ceea ce priveşte natura despăgubirilor, instanţa a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în principal, compensarea cu o suprafaţă de teren, situată într-o altă localitate, având altă categorie de folosinţă şi o suprafaţă mult mai mare, teren care, în prezent, constituie obiectul unui contract de concesiune pe care l-a încheiat cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului. Compensarea presupune o echivalenţă valorică a imobilelor ori reclamantul nu a administrat şi nu a propus nicio probă în acest scop.
Pe parcursul soluţionării cauzei, întreaga probaţiune propusă de reclamantă s-a concentrat pe capătul de cerere subsidiar, respectiv acordarea de despăgubiri în bani, în acest sens fiind şi concluziile reclamantei în faţa instanţei de rejudecare, motiv pentru care vor fi acordate astfel de despăgubiri.
În ceea ce priveşte întinderea creanţei instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."
În temeiul acestor dispoziţii, vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau rea-credinţă. Cu alte cuvinte, instanţa va acorda despăgubiri în limitele valorii de circulaţie a imobilului de a cărui proprietate a fost lipsită reclamanta. Această soluţie este în concordanţă şi cu opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauza Tudor împotriva României unde a reţinut că „se declară mulţumită că această cale de atac, oferită de Codul civil, este suficientă pentru a asigura o reparaţie" în astfel de situaţii.
Pentru a se stabili cuantumul creanţei în despăgubire, la solicitarea reclamantei a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară evaluatoare potrivit căreia valoarea totală a proprietăţii pierdute este de 514.100 RON.
Deşi Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea pârâtului Statul Român, prin note de şedinţă a declarat că nu îşi însuşeşte această expertiză, nu a solicitat efectuarea unei alte lucrări şi nici nu a indicat o altă valoare. De altfel, din aceleaşi note de şedinţă se poate observa că nu se critică expertiza în sine şi valoarea stabilită, ci doar se arată că nu datorează despăgubirile, că acestea urmează să fie plătite de Comisia Centrală înfiinţată în acest scop. Această Comisie, însă, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează înfiinţarea şi funcţionarea sa, acordă măsurile reparatorii stabilite în baza legilor speciale nu şi a celor stabilite în temeiul dispoziţiilor de drept comun, cum este în prezenta cauză.
Din toate aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 514.100 RON cu titlu de despăgubiri pentru evicţiune. A respins însă acţiunea faţă de pârâta Agenţia Domeniilor Statului, aceasta putând fi obligată doar în ipoteza în care s-ar fi dispus compensarea cu terenul solicitat.
Reţinând culpa procesuală a pârâtului Statul Român, acesta a fost obligat să plătească reclamantei suma de 3500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depusă în dosarul iniţial.
Prin Încheierea dată în cameră de consiliu şi pronunţată în şedinţa publică din 24 August 2010 a fost admisă cererea înaintată de petenta SC A. SA Satu Mare şi în consecinţă:
A fost îndreptată eroarea materială strecurată în minuta şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 609/D din 19 mai 2010 în sensul că alineatul 4 are următorul cuprins:
„Obligă pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 21.300 RON cheltuieli de judecată".
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sus-menţionatei sentinţe.
Împotriva acestei sentinţe în termen a declarat apel pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale a acestuia.
În motivarea apelului, s-a arătat că, pentru a se face aprecieri cu privire la calitatea procesuală pasivă, instanţa de fond trebuia să facă verificări cu privire la partea beneficiară a contractului de vânzare-cumpărare din 11 mai 2001, care în cauză este Agenţia Domeniilor Statului, cum rezultă de altfel în mod indubitabil din clauza contractuală înserată la capitolul nr. 6 pct. 6.1.1. din contract.
Mai mult, între minister şi Agenţia Domeniilor Statului s-a încheiat un protocol prin care aceasta din urmă a preluat toate contractele de privatizare, inclusiv cele ale societăţilor privatizate, în vederea urmăririi şi executării clauzelor asumate prin contract, potrivit art. 4 alin. (2) din HG nr. 626/2001.
Apel a declarat şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, apel nemotivat.
Prin Decizia civilă nr. 17 din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins apelurile declarate.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că apelul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale acesta este lipsit de interes câtă vreme prin hotărârea atacată apelantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu a fost obligat la plata vreunei sume de bani faţă de reclamanta-intimată.
Prezenţa în proces a apelantului şi implicit calitatea procesuală pasivă a acestuia este justificată de împrejurarea că actul, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 11 mai 2011 a fost încheiat de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Agenţia Domeniilor Statului la care face trimitere apelantul fiind o structură în subordinea acestuia, fapt ce rezultă de altfel din antetul contractului mai sus evocat.
Referitor la apelul declarat de pârâtul Statul Român, Curtea a constatat că acesta este nemotivat, nefiind formulată nicio critică cu privire la hotărârea atacată, prin care în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii Statului pentru evicţiune, în condiţiile în care cauza evicţiunii (retrocedarea către fostul proprietar a imobilului în litigiu prin Sentinţa civilă nr. 3689/2000 Judecătoria Satu Mare) este anterioară vânzării către societatea intimată a imobilului şi nu i-a fost cunoscută acesteia întrucât nu a fost parte în procesul finalizat cu hotărârea mai sus arătată, iar în oferta de vânzare de acţiuni la punctul 1.1.13 se face menţiunea că societatea nu are proprietăţi provenite din naţionalizare sau care sunt revendicabile.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată, rezultă că Ministerul Finanţelor Publice nu este abilitat nici să anuleze, nici să acorde despăgubiri şi nici să emită în numele şi pe seama statului titluri de despăgubiri, iar potrivit art. 16 alin. (1) şi 2 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 documentaţia aferentă notificării în baza Legii nr. 10/2001, însoţită de dispoziţiile emise de entitatea învestită cu soluţionarea, cu predarea pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Emiterea în numele şi pe seama statului de astfel de titluri de despăgubiri este de competenţa exclusivă a Comisiei Centrale aflate în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Recurentul a expus procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 susţinând că şi în cazul despăgubirilor solicitate de către reclamantă trebuia urmată procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Pe fondul cauzei s-a susţinut că OUG nr. 198/1999 a avut ca obiect de legiferare terenurile agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă iar privatizarea s-a făcut în numele statului de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în colaborare cu Fondul Proprietăţii de Stat, astfel că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul contractului de privatizare.
S-a susţinut că raportat la obiectul judecăţii şi raportul juridic care a generat litigiul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 11 mai 2001 s-a încheiat între Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor în calitate de vânzător şi S.C. „A." în calitate de cumpărător în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 198 din 10 decembrie 1999, potrivit cu care privatizarea societăţilor comerciale se face, în numele statului, de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în colaborare cu Fondul Proprietăţii de Stat, prin vânzare de acţiuni, vânzare de active şi prin privatizarea managementului.
Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat conform prevederilor dispoziţiilor art. 10 - 17 din OUG nr. 198/1999.
OUG nr. 198/1999 are caracterul unei legi speciale, întrucât reglementează privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de ape, în raport de OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale.
Primul act normativ care a prevăzut plata unor despăgubiri este OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare. În acest act normativ se regăseşte dispoziţia legală respectiv art. 324 alin. (1) potrivit căruia „instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".
Art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Noul act normativ a introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit căruia „instituţia publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", precum şi un plafon maxim al acestor despăgubiri, ele neputând depăşi 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor. Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată Legea nr. 44/1998. cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii.
Din analiza acestor texte legale rezultă că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalităţi diferite de plată a despăgubirilor: cea iniţială, din OUG nr. 88/1997, care stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, şi cea ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte plata despăgubirilor către cumpărătorul acţiunilor din cadrul procesului de privatizare.
Prima reglementare nu conţine norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate societăţii comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare, raportându-se la cumpărătorul acţiunilor, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din preţul efectiv plătit pe acţiuni.
Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a faptului că textul art. 324 din OUG nr. 88/1997. aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o situaţie de ultraactivitate a legii, respectiv de excepţie ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare în consecinţă, pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, din analiza textelor legale prezentate se desprind două idei principale:
- în primul rând, titularul acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari, este întotdeauna societatea comercială privatizată, calitate procesuală pasivă având instituţia publică implicată în privatizare;
- în al doilea rând, prin menţinerea în aplicare a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor.
Obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflaţie.
Societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.
Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidenţiată în bilanţ trebuie adăugată rata inflaţiei, calculată prin raportare la momentul plăţii despăgubirii (aceasta acoperind şi beneficiul nerealizat - lucruum cesans).
În măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piaţă a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menţine în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excedează acestei valori contabile societatea ar trebui să declanşeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecinţa legală a emiterii de noi acţiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.
Stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de „bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa europeană a arătat că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci şi în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepţiunea instanţei europene, este aplicabil cu deosebire în situaţiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce este imputabilă acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.
De asemenea într-o altă decizie având a analiza disproporţia susţinută de petenţi între indemnizaţie şi valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât şi profitul unei eventuale creşteri, că orice dezvoltare a societăţilor se explică şi prin factori exteriori, că trebuie să se ţină cont de evoluţia previzibilă şi că orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică şi aşteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foştii proprietari şi permiţând distorsiuni ale valorilor.
Se constată că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii prin soluţionarea cauzei din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 - 1351 C. civ., în condiţiile existenţei unei reglementări speciale privind despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile.
Dispoziţiile cuprinse în norma specială sunt dispoziţii imperative şi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile cuprinse în C. civ. care cuprind norme cu caracter general privind răspunderea contractuală.
Calitatea procesuală a Statului Român, reprezentat fiind de Ministerul Finanţelor, se impune a fi analizată din perspectiva legii speciale, şi nu a legii generale, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954.
Avându-se în vedere aceste considerente şi constatând că instanţele nu au intrat în cercetarea fondului, prin aplicarea greşită a legii, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa ambele hotărâri şi a trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 17 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează Decizia şi Sentinţa civilă nr. 609/D din 19 mai 2010 a Tribunalului Satu Mare şi trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8106/2011. Civil. Anulare act. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 8096/2011. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
