ICCJ. Decizia nr. 8110/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8110/2011
Dosar nr.4717/3/2009
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 9 februarie 2009, Ţ.V.F. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la restituirea către reclamant a imobilului situat în Bucureşti, str. M.V. nr. X (fost M.V. nr. Y), sector 3, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi un corp de casă (parter, două etaje şi mansardă, conform procesului-verbal de carte funciară nr. Z/1940), iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligat pârâtul la emiterea unei dispoziţii prin care să i se acorde, în compensare, alte bunuri şi servicii ori să se propună acordarea de despăgubiri, la valoarea de piaţă, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamant. A solicitat totodată obligarea pârâtului, ca în termen de 10 zile de la emiterea dispoziţiei de acordare de despăgubiri, să înainteze întreaga documentaţie prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiilor; precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 461 din 7 aprilie 2010 a admis în parte cererea formulată. A obligat pe pârât să emită dispoziţie prin care să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. X, fost nr. Y, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi un corp de casă (P+2E+M). A obligat pe pârât să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor documentaţia prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile către stat, ca neîntemeiat. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3190,61 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin Notificarea nr. 443 din 14 februarie 2002, C.M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Prin procesul-verbal din 22 aprilie 2004 emis de Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi HG nr. 614/2001 a fost respinsă cererea având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil.
Prin Decizia nr. 665A din 13 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a admis apelul declarat de C.M. împotriva Sentinţei nr. 124 din 11 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a schimbat în tot această hotărâre, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat procesul-verbal nr. ZZ/2004 şi a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. X (fost nr. Y), sector 3.
Potrivit Certificatului de calitate de moştenitor din 9 iulie 2008, C.M. a decedat la data de 12 septembrie 2007, de pe urma sa rămânând ca moştenitor reclamantul Ţ.V.F., în calitate de fiu.
În raport de dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că după anularea procesului-verbal nr. ZZ/2004, Primăria municipiului Bucureşti nu a mai emis o nouă decizie (dispoziţie), prin care să se pronunţe asupra cererii formulate de C.M. şi continuată de moştenitorul acesteia, reclamantul Ţ.V.F. privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menţionat mai sus.
În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că este competent să soluţioneze pe fond notificarea formulată de reclamant, atitudinea pârâtului echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la aceasta, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia nr. XX/2007, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Pe fondul notificării, tribunalul a constatat, în baza actelor dosarului, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la M.A.F., că a fost demolat în baza Decretului de expropriere–demolare nr. 217/1989 şi că în prezent terenul este ocupat de construcţii (bloc de locuinţe) şi elemente de sistematizare (alei acces, trotuar pietonal, parcare).
Totodată, prin Decizia civilă nr. 665A/2005, s-a constatat că autoarea reclamantului, C.M. avea calitatea de persoană îndreptăţită în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. X (fost nr. Y), sector 3, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind transmis prin succesiune de la G.F.A. către fiica acesteia G.C.A., devenită prin schimbarea numelui M.M. şi ulterior C.M.
Făcând aplicaţiunea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2), art. 10 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în parte acţiunea.
Cererea reclamantului de obligare a pârâtului să emită dispoziţie prin care să îi acorde măsuri reparatorii, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii nu a fost admisă, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul are la dispoziţie astfel de bunuri sau servicii pe care să le poată acorda în compensare şi care sunt acestea.
În ceea ce priveşte valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru imobilul în litigiu, tribunalul a reţinut că revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor competenţa stabilirii acesteia, în condiţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul având posibilitatea să atace în justiţie Decizia adoptată de Comisia Centrală, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În baza art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tribunalul a obligat pe pârât să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor documentaţia prevăzută de acest text de lege (notificarea, dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare, situaţia juridică a imobilului, întreaga documentaţie aferentă acestora), în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către stat a unei amenzi civile de 50 RON pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina sa, tribunalul l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, în raport de dispoziţiile art. 580³ alin. (1) C. proc. civ.
Din dispoziţia legală mai sus enunţată, prima instanţă a constatat că reiese că cel care este creditor al unei obligaţii de a face, stabilită în favoarea sa printr-un titlu executoriu, poate solicita obligarea debitorului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, în cazul în care obligaţia de a face are caracter intuitu personae, neputând fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, iar acesta nu o execută de bunăvoie.
În speţă, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit, la acest moment, să solicite obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, existând posibilitatea ca acesta să execute de bunăvoie obligaţiile stabilite în sarcina sa prin prezenta hotărâre.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 763 A din 16 decembrie 2010, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că prin prima critică formulată, pârâtul a susţinut că în mod greşit a admis prima instanţă acţiunea reclamantului şi l-a obligat să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 10/2001, în care unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea, este un termen de recomandare, iar depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri dacă se dovedeşte culpa instituţiei în acest sens.
Critica a fost găsită nefondată, natura termenului menţionat mai sus fiind fără relevanţă, în condiţiile în care reclamantul are deschisă calea acţiunii în justiţie pentru valorificarea dreptului pretins în ipoteza dedusă judecăţii, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În ceea ce priveşte referirile pârâtului la dispoziţiile art. 22 din Legea 10/2001, curtea a constatat că acesta doar a citat textul legal menţionat, fără a aduce în mod concret nicio critică hotărârii apelate în raport cu prevederile legale invocate care să poată fi examinată de instanţa de apel din perspectiva analizei temeiniciei şi legalităţii soluţiei atacate.
Ultima critică adusă hotărârii, în sensul că în mod greşit a fost obligat pârâtul să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece potrivit art. 16 alin. (21) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, acesta se înaintează instituţiei Prefectului pentru avizul de legalitate, a fost apreciată de curtea de apel ca fiind nefondată, având în vedere prevederile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 81/2007.
În virtutea acestui text legal, s-a constatat că în mod corect a obligat prima instanţă pârâtul să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor documentaţia prevăzută de norma juridică enunţată, în termen de 30 de zile la rămânerea definitivă a dispoziţiei conţinând propunerea de acordare a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte art. 16 alin. (21) din lege, invocat de pârât, care are în vedere doar dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale, iar nu întreaga documentaţie prevăzută la art. 16 alin. (2), s-a reţinut că reglementează o obligaţie de comunicare paralelă către instituţia prefectului, în vederea centralizării şi obţinerii unui aviz de legalitate, care nu înlătură însă obligaţia de comunicare directă a documentaţiei către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (1) enunţat mai sus, ce a rămas în vigoare ca atare, după introducerea alin. (21) prin OUG nr. 81/2007.
Pentru considerentele expuse mai sus, ca urmare a exercitării controlului judiciar în limitele criticilor formulate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
A arătat că aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în baza legii speciale de reparaţie, pentru a face pe deplin dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
A mai precizat că nu au fost produse dovezi nici în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Capitolul 5 art. 16 din Titlul VII, a arătat că dispoziţia contestată urmează a fi analizată de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată, care va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
În baza acestui raport, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
A precizat totodată că se va emite titlu de despăgubire de către Comisia Centrală până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a considerat că onorariul avocatului este disproporţionat şi tendenţios şi a solicitat a se avea în vedere art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Mai mult decât atât, a arătat că instanţa de fond nu a precizat punctual ce reprezintă suma cheltuielilor de judecată, în aceste condiţii curtea de apel fiind obligată să se pronunţe în funcţie de apărările părţilor privind temeinicia pretenţiilor acordării respectivelor cheltuieli, care în opinia sa nu se justifică în raport cu întinderea prestaţiei apărătorului reclamantului.
A considerat aşadar că rezultă până la evidenţă că instanţa de apel – erijându-se în apărătorul uneia dintre părţi – s-a pronunţat extra petita, săvârşind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite condiţiile legale referitoare la culpa procesuală a instituţiei „căzută în pretenţii" şi la justificarea acestor pretenţii în faţa instanţei, fără să invoce în această motivare niciun element de probaţiune, de natură a-i susţine temeinicia.
În aceste condiţii, a arătat că se impune respingerea ca nefondată a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care se justifică cel mult până la concurenţa sumei care s-a plătit ca taxă judiciară de timbru.
Pe de altă parte, cheltuielile de judecată sunt exagerat de mari prin prisma Deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România care a intrat în vigoare la 26 martie 1999.
A solicitat, de asemenea, a se avea în vedere şi prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui avocat.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Se reţine că parte din critici, respectiv cele privind faptul că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, cele privind darea titlului de despăgubire de către Comisia Centrală doar în condiţiile emiterii deciziilor/ordinelor în raport de prevederile art. 6 alin. (4) şi art. 32 din legea specială de reparaţie, situaţie neregăsită în speţă şi cele privind cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, sunt formulate omisso medio, situaţie în care nu pot fi analizate.
Întrucât recursul, ca şi cale extraordinară de atac, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunţate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., rezultă că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speţei.
Or, în condiţiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot fi analizate câtă vreme nu au făcut obiectul soluţionării şi în apel.
Referitor la criticile vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, se constată că, deşi acestea sunt formulate în termeni generali, permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu pot fi primite în soluţionarea favorabilă a cauzei.
Astfel, se reţine, după cum corect au constatat şi instanţele fondului, că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, atât prin prisma înscrisurilor la care s-a făcut referire prin hotărârile pronunţate în cauză cât şi prin prisma Deciziei nr. 665A din 13 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 1595/2005, prin care s-a constatat că autoarea reclamantului, C.M., avea calitatea de persoană îndreptăţită în sensul prevederilor legii, pentru imobilul în litigiu.
Totodată, necompletarea dosarului administrativ constituit în baza legii speciale de reparaţie, nu poate conduce, cum greşit susţine recurentul, la nerezolvarea fondului pretenţiilor de către instanţa de judecată, în raport de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ale Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi dată în interesul legii, precum şi de principiul liberului acces la justiţie, faţă de refuzul instituţiei de a răspunde notificării formulate.
Nu pot fi primite nici criticile privind acordarea eronată de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată, fără a se indica ce reprezintă acestea, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere faptul că s-a specificat că acestea reprezintă onorariu de avocat, conform chitanţei din 15 decembrie 2010, aflată la dosarul de apel.
Se reţine, de asemenea, că prin dispoziţiile cuprinse la alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., invocate de recurent, este instituită posibilitatea judecătorilor de a micşora onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, însă numai în situaţiile în care se va constata motivat că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca depusă de avocat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, precum şi solicitarea intimatului–reclamant formulată prin întâmpinare, care a fost dovedită prin depunerea chitanţei privind plata onorariului de avocat, va fi obligat recurentul–pârât la plata către Ţ.V.F. a sumei de 1200 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva Deciziei nr. 763 A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la 1200 RON cheltuieli de judecată către intimatul–reclamant Ţ.V.F.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8111/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8107/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
