ICCJ. Decizia nr. 8111/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8111/2011
Dosar nr.13414/3/2009
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2009, reclamanţii S.C.M. şi D.P. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general solicitând să fie obligat la plata valorii de piaţă corespunzătoare imobilului teren în suprafaţă de 343 mp situat în municipiul Bucureşti str. O. (pe care-l evaluează la 735.000 RON) cu titlu de măsură reparatorie, invocând dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/25001.
În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că terenul a fost deţinut în proprietate de autorul lor O.O., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 1932, transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov din 26 februarie 1932, că pe acest teren, ulterior, a edificat o clădire în baza Autorizaţiei de construcţie nr. X/1932 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti şi că întregul imobil a fost expropriat de stat în baza Decretului nr. 112/1989.
Reclamanţii au susţinut, totodată, că imobilul construcţie a fost demolat, moştenitorilor proprietarilor fiindu-le acordate despăgubiri băneşti, iar terenul a fost afectat edificării unui bloc de locuinţe, caz în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Reclamanţii au mai susţinut că moştenitorii proprietarului au formulat notificare către Prefectura Municipiului Bucureşti, în procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, notificare care nu a fost soluţionată până la data declanşării prezentei proceduri judiciare, caz în care, în raport de dispoziţiile legii de reparaţie menţionate, se impune admiterea cererii în despăgubire.
La data de 20 octombrie 2009, reclamanţii şi-au completat cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat obligarea pârâtului şi la plata valorii de piaţă a construcţiei demolate, „obţinută prin diferenţa dintre valoarea de piaţă a acesteia stabilită potrivit standardelor internaţionale şi valoarea actualizată a despăgubirilor acordate" la momentul exproprierii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 221 din 17 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârât să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie conţinând propunere de acordare de despăgubiri în echivalent imobilul situat în municipiul Bucureşti, str. O. - teren în suprafaţă de 343 mp şi construcţie demolată, în suprafaţă construită de 73,87 mp şi, respectiv, în suprafaţă utilă de 56,86 mp.
În motivarea sentinţei, raport de prevederile art. 11 alin. (4) - (7) din Legea nr. 10/2001, instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent, fiind succesorii fostului proprietar al imobilului preluat în mod abuziv de stat prin expropriere, în sensul art. 2 lit. i) din Lege, imobil care nu le mai poate fi restituit în natură, întrucât construcţia a fost demolată iar terenul afectat de detalii de sistematizare.
Cum, reclamanţii au formulat notificare şi aceasta nu a fost soluţionată în termenul legal, instanţa a statuat că, în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 16 alin. (2) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâtul se impune a fi obligat să emită dispoziţie motivată conţinând propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de stat, cu menţiunea că, în raport de dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii mai sus arătate, nu mai este posibilă stabilirea şi acordarea de despăgubiri băneşti, astfel cum au solicitat reclamanţii prin cererea dedusă judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 282/A din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a statuat ca din cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanţilor să se deducă valoarea actualizată a despăgubirilor încasate pentru teren şi construcţie, în sumă de 42,676 ROL, menţinând celelalte dispoziţii.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut ca fiind fondată critica formulată de pârât privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (7) din Legea 10/2001, care impun ca la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite în procedura acestei legi de reparaţie să se aibă în vedere cuantumul despăgubirilor încasate la momentul preluării imobilului de stat.
Aşa fiind, în raport de menţiunile Adresei din 16 martie 2007 emisă de SC A., potrivit cărora autorii reclamanţilor O.J. şi D.P. au încasat fiecare, în cotă de 1/2 părţi suma de 42.676 lei, cu titlu de despăgubire, instanţa de apel a apreciat că se impune schimbarea, în parte, a sentinţei şi statuarea în sensul că din valoarea despăgubirilor ce se vor acorda reclamanţilor în condiţiile legii speciale urmează a se scădea valoarea actualizată a despăgubirilor încasate la momentul exproprierii imobilului.
Referitor la critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu îmbracă caracterul unei critici de nelegalitate, întrucât pârâtul s-a rezumat să prezinte conţinutul dispoziţiei legale, fără a arăta, în concret, în ce constă greşeala săvârşită de prima instanţă cu privire la aplicarea sus-menţionatei dispoziţii legale în cauza dedusă judecăţii.
Relativ la apelul declarat de reclamanţi, instanţa a statuat că nu este fondat.
Instanţa a reţinut că demersul judiciar iniţiat de reclamanţi a avut ca izvor formularea unei notificări în procedura Legii nr. 10/2001 şi omisiunea entităţii administrative notificate de a o soluţiona în termenul legal, caz în care instanţele sunt abilitate a analiza şi a statua doar cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina entităţii notificate, în limitele impuse prin această lege de reparaţie.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că în acest cadru procesual nu poate fi primită cererea de acordare de despăgubiri băneşti, reprezentând contravaloarea pe piaţă a imobilelor preluate abuziv de stat, dat fiind că legea specială, anume dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, indică o altă instituţie ca fiind abilitată a calcula şi stabili în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului-ministru.
Instanţa a mai reţinut şi că, în raport de prevederile Legii nr. 247/2005, în nicio situaţie, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, entităţilor notificate nu le mai incumbă atribuţia de a calcula cuantumul despăgubirilor cuvenite titularilor notificărilor, ci doar obligaţia de a verifica calitatea acestora de persoane îndreptăţite şi, respectiv, de a stabili natura măsurilor reparatorii ce urmează a le fi acordate, din categoria celor prevăzute de legea de reparaţie.
Pentru acest motiv, instanţa de apel a statuat şi cu privire la netemeinicia criticii referitoare la omisiunea primei instanţe de a analiza şi de a da relevanţă rapoartelor de expertiză relative evaluarea imobilului expropriat administrate la judecata în primă instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii reiterează critica potrivit căreia prima instanţă, fără a pune în discuţia părţilor, a schimbat obiectul cererii deduse judecăţii dintr-o acţiune în pretenţii într-o acţiune în obligaţia de a face.
În fundamentarea criticii, reclamanţii susţin că prima instanţă, constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului expropriat de stat, avea obligaţia de a omologa rapoartele de evaluare întocmite în cauză de experţii C.M. şi O.C. şi de a obliga pârâtul, care nu a formulat vreo opoziţie cu privire la cererea dedusă judecăţii, la plata de despăgubiri băneşti, cu menţiunea că izvorul de drept al cererii deduse judecăţii îl reprezintă „Constituţia şi C. civ. care prevăd o dreaptă şi prealabilă despăgubire, proprietatea privată fiind ocrotită de stat".
Reclamanţii susţin, totodată, fără a argumenta, că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată este abilitată să stabilească calitatea părţii reclamante de persoană îndreptăţită la „restituirea prin echivalent bănesc a valorii de circulaţie asupra imobilului preluat de stat fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin omologarea rapoartelor de expertiză şi acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale".
Reclamanţii critică, de asemenea, constatarea instanţei de apel relativă la inutilitatea analizării de către prima instanţă a unora din probele administrate, în speţă a rapoartelor de expertiză, cu menţiunea că acestea erau relevante în condiţiile refuzului nejustificat al pârâtului de a soluţiona Notificarea nr. 1554 din 1 august 2001, transmisă în procedura Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii mai susţin şi că, în mod greşit, a fost admis apelul declarat de pârât, deşi nu îndeplinea condiţiile de fond ale unei căi de atac, cât timp în declaraţia de apel pârâtul nu a formulat critici la adresa soluţiei primei instanţe, ci s-a rezumat a enumera texte de lege ce nu aveau legătură cu obiectul cauzei.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., se poate cere, pe calea recursului, modificarea unei hotărâri când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8) sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pct. 9).
În materia litigiilor declanşate în procedura Legii nr. 10/2001, cerinţele relative la interpretarea actului juridic dedus judecăţii şi aplicarea legii, impuse de prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se analizează prin raportare la dispoziţiile acestui act normativ special de reparaţie, Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.
Anume, instanţele civile, învestite cu soluţionarea unor cereri privind refuzul nejustificat de soluţionare a notificărilor de entităţile administrative, au a dispune cu privire la calitatea părţii reclamante de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din lege, cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 din lege şi, respectiv, cu privire la natura măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate, măsuri care sunt prevăzute de dispoziţiile art. 1 din lege.
Relativ la natura măsurilor reparatorii, este de observat că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 au fost modificate prin art. 1 pct. 1 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, respectiv, că dispoziţiile art. 18 lit. c) au fost abrogate prin art. 1 pct. 40 din acelaşi titlu al Legii nr. 247/2005.
Totodată, este de observat că prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri, în mod echitabil, pentru toate părţile implicate în astfel de litigii, a fost reglementat separat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, titlul de despăgubire urmând a fi emis persoanelor îndreptăţite în procedura specială reglementată de acest act normativ de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor Bucureşti.
Situaţia notificărilor aflate în curs de soluţionare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, inclusiv a celor prin care se solicita acordarea de despăgubiri băneşti, în condiţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (abrogat), a fost reglementată prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în sensul că acestea se predau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile ori de dispoziţiile emise de entităţile învestite în soluţionarea notificărilor.
Totodată, relativ la natura şi întinderea măsurilor reparatorii ce pot fi acordate de instanţele civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. LII (52)/2007, prin careSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat, în mod obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti, că „Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
În fine, este de observat că instanţele judecătoreşti, în aplicarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, au obligaţia de a se pronunţa în limitele învestirii prin obiectul cererii deduse judecăţii, însă în concordanţă cu normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
În concluzie, în raport de considerentele de drept expuse, rezultă că în cadrul litigiilor fundamentate pe refuzul nejustificat al entităţilor administrative de soluţionare a notificărilor, plenitudinea de competenţă a instanţei civile, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, priveşte stabilirea naturii măsurilor reparatorii cuvenite, nu şi întinderea despăgubirilor, atribuţie care a fost dată în competenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor şi, după caz, a instanţei de contencios administrativ.
Aşa fiind, cât timp legea specială de reparaţie nu instituie la dispoziţia persoanei îndreptăţite un drept exclusiv de alegere a felului măsurilor reparatorii, stabilirea acestora către instanţa civilă, realizată în concordanţă cu prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, nu pune în discuţie interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii ori o schimbare a naturii acestuia, în înţelesul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., şi cu atât mai puţin o încălcare a principiului disponibilităţii ori o aplicare greşită a legii, în înţelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei cereri în despăgubire bănească, indicând ca temei de drept al pretenţiilor prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi, ca fundament al acestora, refuzul entităţii administrative de a soluţiona Notificarea nr. 1554/2001, respectiv, refuzul acestei entităţi de a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de art. 26 alin. (1) din lege şi nu cu o acţiune în pretenţii, formulată pe calea dreptului comun, astfel cum eronat se susţine prin recurs.
Potrivit dispoziţiei art. 26 alin. (1) din lege, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Rezultă din lucrările dosarului că instanţele de fond, în raport de limitele învestirii, au statuat cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, cu privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite, în concordanţă cu prevederile art. 11 alin. (4) şi art. 1 din lege, şi, respectiv, cu privire la neîndeplinirea de către pârât a obligaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din lege, statuate în sarcina sa.
Relativ la natura măsurilor reparatorii, instanţele de fond au statuat cu privire la imposibilitatea de restituire în natură a imobilului şi că, în lipsa unei oferte de acordare de bunuri în compensare, pârâtul urmează a fi obligat să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri în echivalent în condiţiile legii speciale, anume în procedura Legii nr. 247/2005.
Stabilirea de către instanţele de fond a dreptului reclamanţilor de a primi despăgubiri prin echivalent în procedura Legii nr. 247/2005, în loc de despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit prin rapoartele de expertiză, nu pune în discuţie o modificare nepermisă a actului juridic dedus judecăţii şi o încălcare a principiului disponibilităţii, respectiv o interpretare greşită a legii de către judecătorii fondului, în înţelesul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., cum eronat susţin reclamanţii prin recurs.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, o astfel de solicitare, de acordare a despăgubirilor în formă bănească şi într-un cuantum determinat, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, excede competenţei instanţei civile, care este abilitată să stabilească doar natura măsurilor reparatorii în raport de prevederile art. 1 din lege.
Totodată, se constată că prin apel, pârâtul a criticat omisiunea primei instanţe de a statua asupra despăgubirilor încasate de autorii reclamanţilor la momentul exproprierii, caz în care, în mod corect, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, nu poate fi primită nici critica privind soluţionarea greşită a apelului declarat de pârât, critică formulată de reclamanţi.
Aşa fiind, constatând că instanţele de fond, în raport de limitele învestirii prin cereri, au aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus în concret judecăţii în prezentul proces, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.C.M. şi D.A.G. împotriva Deciziei nr. 282 A din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8114/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8110/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
