ICCJ. Decizia nr. 8118/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8118/2011
Dosar nr.51205/3/2009
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 30 decembrie 2009, reclamanta D. (născută I.) A.S. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării sale prin Sentinţa nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 partea IV C. pen. şi prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unităţile Ministerului Securităţii Statului Bucureşti pentru omisiunea denunţării, prevăzută şi pedepsită de art. 208 C. pen.; să se oblige pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare şi urmările acesteia, în cuantum de 400.000 euro şi să se dispună menţionarea caracterului politic al condamnării pe hotărârile judecătoreşti şi în cazierul judiciar.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 636 din 30 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A constatat caracterul politic al condamnării reclamantei prin Sentinţa nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, definitivă prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953 a Tribunalului Militar pentru unităţile Ministerului Securităţii Statului Bucureşti. A obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că din minuta pronunţată în Dosarul penal nr. 40/1952 a rezultat că reclamanta a fost condamnată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea la o pedeapsă de 6 ani închisoare corecţională, la 1000 lei amendă şi 3 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a fost declarat recurs, iar prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953 pronunţată în Dosarul nr. 299/1953, acesta a fost admis, a fost schimbată calificarea juridică a faptei şi, în consecinţă, s-a redus pedeapsa la 1 an şi 6 luni închisoare şi s-a dispus suspendarea pedepsei.
Cu toate acestea, din adresa emisă de Inspectoratul General de Poliţie din martie 1990 a rezultat că în evidenţele acestei instituţii, reclamanta figurează că în perioada 13 decembrie 1951 - 24 iulie 1953 a fost privată de libertate ca urmare a unei condamnări la 6 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale, sancţiune aplicată prin Sentinţa penală nr. 1/1953, arestarea reclamantei fiind dispusă prin mandatul emis la 29 decembrie 1952.
Din situaţia de fapt reţinută, tribunalul a constatat că reclamanta a fost lipsită de libertate, fiind arestată preventiv în perioada 13 decembrie 1951 - 24 iulie 1953, pentru 1 an 7 luni şi 9 zile, deşi ulterior condamnarea a fost cu suspendarea executării pedepsei şi pentru o durată mai mică, respectiv 1 an şi 6 luni.
Concluzionând, tribunalul a apreciat că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, fiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei prin Sentinţa nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, definitivă prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect despăgubirile morale, tribunalul a reţinut ca întemeiată cererea pentru considerentele menţionate.
Pentru stabilirea cuantumului, tribunalul a avut în vedere durata privării de libertate, condiţiile din arest, consecinţele asupra sănătăţii fizice şi psihice a reclamantei, sociale şi economice, aşa cum au rezultat din administrarea probei testimoniale, precum şi reparaţiile primite ulterior, constatând totodată că nu au fost probate, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ., consecinţele negative ulterioare condamnării.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere că reclamanta a beneficiat de despăgubiri, fiind beneficiara unei pensii lunare stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit Hotărârii nr. 985 din 4 februarie 1991, pe care o primeşte şi în prezent.
În raport de situaţia de fapt şi criteriile arătate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 euro reprezintă o justă şi echitabilă despăgubire, alături de pensia lunară fixată prin Hotărârea nr. 985/1991.
Pentru aceste considerente, a admis şi capătul al doilea al cererii, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale.
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, s-au declarat apeluri de către reclamantă şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti.
La 21 octombrie 2010, prin încheierea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul apelantei-reclamante D.A.S., formulată de Asociaţia F.D.P.R.
Prin Decizia nr. 9 A din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului, în contradictoriu cu intervenienta în interesul apelantei-reclamante Asociaţia F.D.P.R. şi cu apelanta-reclamantă D. (I.) A.S. A schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins ca nefondată acţiunea.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta a promovat acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă acestea au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală, este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, având efect asupra cauzelor aflate în cursul de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 186/1999, a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că în prezent, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele juridice.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c din Legea nr. 221/2009.
Faţă de obligativitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţinut că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale, astfel că respingând apelul reclamantei şi admiţând apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa apelată, prin respingerea ca nefondată a acţiunii, conform art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanta şi intervenienta.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta D.A.S. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului pârâtului şi admiterea apelului propriu, schimbarea în parte a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
A arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
A precizat că deşi curtea de apel a schimbat şi soluţia tribunalului cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, pe care l-a respins, Decizia nu cuprinde niciun motiv pe care se sprijină această soluţie şi nu face nicio referire la acest aspect.
În ceea ce priveşte aplicarea legii privitor la acest capăt de cerere, a arătat că este evidentă încălcarea acesteia în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată neconstituţională în întregul său, celelalte dispoziţii ale sale, cu excepţia art. 5 alin. (1) lit. a) producând în continuare efecte depline.
Referitor la al doilea capăt de cerere, a precizat că faţă de situaţia declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al acţiunii rămâne dreptul comun, respectiv C. civ. şi Constituţia României, precum şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa fiind obligată să se pronunţe pe fondul cauzei dedusă judecăţii.
A considerat că modificările legislaţiei care au loc pe parcursul judecării unei pricini nu pot lipsi de temei acţiunea, judecătorul fiind chemat să înfăptuiască justiţia prin luarea în considerare a tuturor normelor juridice în vigoare din sistemul dreptului român şi să judece în raport de acestea chiar dacă nu au fost indicate expres prin acţiune.
Astfel, C. civ. reglementează răspunderea pentru fapta proprie, care se materializează şi prin obligaţia de despăgubire pentru prejudiciul moral şi a invocat în susţinere şi prevederile art. 20 din Constituţie.
În al doilea rând, a considerat că publicarea Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale în M. Of. nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile omului la care România este parte.
În continuare, reclamanta, prin motivele de recurs, a precizat scopul adoptării Legii nr. 221/2009, act normativ cu caracter de complinire, care a completat cadrul legislativ referitor la acordarea daunelor destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior.
A concluzionat astfel că legea nu prevede acordarea unor drepturi noi ci reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie, garantat de C. civ., Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
A precizat totodată că prin reparaţiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale.
Intervenienta Asociaţia F.D.P.R. a solicitat prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei şi respingerii apelului pârâtului, urmând ca în rejudecarea cauzei pe fond să se admită acţiunea.
În susţinerea motivelor de recurs, intervenienta a prezentat aceleaşi argumente cu cele ale reclamantei, privitoare la existenţa temeiului juridic al acţiunii şi după declararea ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamantă este fondat, în ceea ce priveşte aspectul privind soluţionarea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept, printre altele, condamnări cu caracter politic şi condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 209 şi 228 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. nr. 48/2.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, este eronată soluţia pronunţată de instanţa de apel, prin care schimbându-se în tot sentinţa tribunalului a fost respinsă ca nefondată acţiunea, în condiţiile în care, potrivit textului de lege menţionat, în vigoare, caracterul politic al condamnării suferite de reclamantă este stabilit prin Legea nr. 221/2009.
Nu pot fi însă primite criticile, comune din ambele recursuri declarate în cauză, în ceea ce priveşte posibilitatea obligării Statului Român la plata daunelor morale, după declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu pot fi primite nici motivele comune ambelor recursuri referitoare la aplicarea dispoziţiilor dreptului comun privind răspunderea pentru fapta proprie, întrucât pe de o parte, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate la art. 998 - 999 C. civ., iar pe de altă parte, cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilităţii, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, afirmaţiile recurentelor potrivit cărora instanţele ar fi reţinut greşit temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei sunt total nefondate, în condiţiile în care, iniţiind demersul judiciar, aceasta a arătat expres că îşi fundamentează cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, motiv pentru care prevederile dreptului comun, menţionate în motivele de recurs cu trimitere la C. civ. şi Constituţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va modifica Decizia atacată, în sensul că admiţând apelul declarat de pârât, se va schimba în parte sentinţa tribunalului şi se va respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei şi se va respinge, ca nefondat, recursul intervenientei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.A.S. împotriva Deciziei nr. 9 A din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admiţând apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, schimbă în parte Sentinţa nr. 636 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta Asociaţia F.D.P.R. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8119/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8115/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
