ICCJ. Decizia nr. 8114/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8114/2011
Dosar nr.2320/118/2008
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 982 din 27 mai 2010 a respins acţiunea promovată de reclamanta M.I.C. (fostă S., fostă S.Z.) în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Mangalia prin Primar, Consiliul Local Mangalia şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamanta a învestit instanţa, în principal, cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., având ca obiect imobilul-teren în suprafaţă de 858 mp, care a aparţinut bunicilor săi F.P. şi A.P., în baza actului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1935.
Conform raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul face parte în prezent din domeniul privat al Municipiului Mangalia, intrând în componenţa „Parcului public Diana", iar din susţinerile părţilor a rezultat că nu există un act formal de preluare a lui în proprietatea statului, pârâţii nefăcând dovada deţinerii bunului în baza unui titlu valabil.
Tribunalul a reţinut că inexistenţa unui asemenea act şi deţinerea lui de către Municipiul Mangalia, care l-a inclus într-un detaliu de sistematizare a localităţii, creează prezumţia relativă de preluare a terenului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, lege a cărei aplicabilitate se extinde, potrivit art. 2 alin. (1), în special lit. h) şi i), la toate imobilele preluate de stat.
În aceste condiţii, în cauză s-a pus problema modalităţii de soluţionare a concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun în materia revendicării - C. civ.
Din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut că, întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia avea posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile formulate prin acţiunea introductivă.
A invocat astfel în susţinere art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, arătând că rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acţiunea ei se întinde exclusiv asupra situaţiilor juridice pendinte şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute, astfel încât Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă, practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
În contextul arătat, tribunalul a constatat că rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii) prealabile sesizării instanţelor judecătoreşti, în concepţia legii noi, accesul la justiţie, printr-un proces echitabil, nefiind, ca atare, eliminat.
A admite contrariul ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedură obligatorie, dar şi termene anume, succesiv prelungite, a căror nerespectare atrage decăderea din a mai solicita măsuri reparatorii, această sancţiune fiind menită să asigure securitatea raporturilor juridice civile, prin definitivarea la un moment dat a procedurilor şi prin eliminarea incertitudinii cu privire la situaţia unor bunuri imobile, de natură a afecta valoarea economică a acestora şi interesele eventualilor dobânditori de bună credinţă, incertitudine care ar fi generată de posibilitatea ca oricând să se introducă o acţiune în revendicare.
Instanţa de fond a reţinut că acest scop al legii şi caracterul ei de excepţie rezultă în ansamblu şi din alte prevederi, cum ar fi cele cuprinse la art. 45(5) din Lege, care instituie un termen de prescripţie de numai un an, inclusiv pentru introducerea acţiunilor prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice, deşi în dreptul comun se admite că astfel de acţiuni sunt imprescriptibile.
Pornind de la semnificaţia dreptului de acces liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie şi dedus de C.E.D.O., pe cale de interpretare, ca o consecinţă logică şi necesară, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi despre o încălcare a acestuia şi, deci, de nesocotirea art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin simplul fapt că Legea nr. 10/2001 a instituit o cale specială de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu.
De altfel, tribunalul a constatat că problema concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 şi legea generală - art. 480 C. civ. a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în favoarea legii speciale, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în ale cărei considerente finale se arată că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în condiţiile în care se justifică existenţa unui „bun", în sensul Convenţiei, recunoscut anterior şi supus prevederilor art. 1 din Protocolul I la Convenţie.
Noţiunea de „bun" nu se circumscrie însă obiectului material al raportului litigios, ci sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate sau alte asemenea recunoaşteri.
În opinia instanţei supreme este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei.
S-a constatat că Decizia Înaltei Curţi nr. 33/2008 tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a legii noi, acţiunea în revendicare fondată pe prevederile art. 480 C. civ. mai poate reprezenta un demers în faţa instanţelor naţionale pentru imobilele ce fac obiectul de reglementare al acestei legi.
Tribunalul a reţinut că în Cauza Păduraru contra România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui bun-imobil preluat de stat în mod abuziv nu echivalează cu existenţa unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
În considerarea argumentelor expuse, tribunalul a constatat că acţiunea, astfel cum a fost precizată pe parcursul judecăţii, este nefondată sub aspectul tuturor capetelor de cerere.
Întrucât nu a invocat şi nici probat că ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta nu avea un drept de opţiune între legea specială şi acţiunea în revendicare formulată conform dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Pentru a se verifica dacă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 are caracter efectiv, este necesar ca persoana îndreptăţită să declanşeze această procedură. În caz contrar, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, sancţiunea fiind evident aceeaşi şi în cazul în care notificarea nu a fost formulată niciodată.
Nu se poate susţine că reclamanta nu ar fi avut nicio posibilitate de a se adresa unei instanţe şi nici faptul că dreptul ei de acces la o instanţă ar fi afectat în substanţa sa întrucât, aşa cum s-a arătat, putea urma procedurile judiciare, după parcurgerea procedurii administrative sau putea chema în judecată direct statul, pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001. Ori, ea nu a probat că procedura prevăzută de această lege ar fi fost ineficientă în ceea ce o priveşte, câtă vreme nu a apelat la respectiva procedură.
Întrucât nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 şi, astfel, nu a obţinut recunoaşterea legală a unei speranţe legitime şi nici nu a avut o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să stabilească existenţa bunului în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că nu se poate aprecia că reclamanta are o „speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului său asupra imobilului în litigiu.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 287/C din 17 noiembrie 2010, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat, referitor la încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil din perspectiva unor principii esenţiale de desfăşurare a procesului civil, că această critică trebuie analizată prin raportare la modalitatea practică în care apelanta consideră că instanţa a ignorat rigorile unui proces corect: aplicarea Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi, problemă care implică lămurirea anumitor aspecte ale instituţiei recursului în interesul legii.
Pornind de la prevederile art. 329 C. proc. civ., curtea a reţinut că scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării, pentru a cărui realizare, instanţa supremă se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti, dezlegarea dată acestor probleme de drept fiind obligatorie pentru instanţe.
Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze principiul fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Obligativitatea respectării acestor decizii a fost văzută de Curtea Constituţională (Decizia nr. 93/2000 şi Decizia nr. 528/1997) ca fiind pe deplin concordantă cu principiul supunerii judecătorului faţă de lege - art. 124 alin. (3) din Constituţie -, care nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale.
În aceste împrejurări, Decizia nr. XXXIII/2008, fiind dată în stabilirea admisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, se impune tuturor instanţelor, asemenea actului interpretat, cu aceeaşi forţă juridică.
Revenind la cererea cu care curtea a fost învestită, a observat că prin intermediul apelului, reclamanta s-a plâns de încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva garanţiei de proces echitabil, referitor la aplicarea directă a Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi fără ca, anterior, instanţa să fi pus în discuţia părţilor acest aspect.
Pornind de la art. 6 parag. 1 din Convenţie, care consacră diverse garanţii destinate să asigure, atât în materie civilă cât şi în materie penală, administrarea corectă a justiţiei, dreptul tuturor justiţiabililor la un proces echitabil, curtea a constatat că dintre exigenţele stabilite de acesta, reclamanta a invocat lipsa echităţii în soluţionarea acestor proceduri, dar şi încălcarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii procesului civil, principiul „egalităţii armelor" şi dreptul la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil.
Referitor la examinarea cauzei în mod „echitabil", curtea de apel a observat că termenul nu este definit de Convenţie, însă, după cum a stabilit instanţa europeană în diferite decizii de speţă (Drozd şi Janonsek contra Franţei şi Spaniei, cauza Neumeister contra Austriei, cauza Feldbrugge contra Olandei, cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, cauza Ruiz Torija contra Spaniei, cauza Rafinăriile Greceşti contra Greciei, cauza Barbera Messeque contra Spaniei, cauza Borges contra Belgiei ş.a.), cerinţa priveşte obligaţia judecătorului de a asigura respectarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, cu toate consecinţele ce decurg din ele.
Astfel, pentru a fi echitabil, procesul trebuie să se desfăşoare după o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului la apărare şi a egalităţii armelor - un element fundamental al acestor garanţii - care înseamnă exigenţa ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Or, din perspectiva acestor considerente referitoare la rolul recursului în interesul legii şi forţa juridică a deciziei pronunţate în temeiul art. 329 C. proc. civ., pe de o parte şi respectiv înţelesul noţiunii de proces echitabil şi a principiului egalităţii armelor, pe de cealaltă parte, curtea de apel a constatat că este neîntemeiată critica reclamantei.
Astfel, nu numai că instanţa nu trebuia - pentru valabilitatea soluţiei sale - să pună, expresiss verbis, în discuţia părţilor incidenţa Deciziei nr. XXXIII/2008 (neajuns care ar fi încălcat şi oralitatea, publicitatea şi dreptul la apărare al reclamantei) dar, în considerarea rolului recursului în interesul legii şi a forţei juridice a deciziei astfel pronunţate, aplicarea legii pe care reclamanta îşi întemeia acţiunea nu se putea face altfel decât în maniera stabilită de instanţa supremă pentru aplicarea unitară a prevederilor analizate.
În privinţa nelegalităţii soluţiei primei instanţe reieşind din valorificarea „parţială şi neadaptată a tezelor din Decizia nr. XXXIII/2008", apelanta a arătat că are un „bun" în temeiul art. 1 Protocolul I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar pârâţii nu au un titlu valabil de dobândire a imobilului; că Legea nr. 10/2001 nu era incidentă pentru situaţia restituirii bunului preluat de la autorii săi; că simpla constatare a nelegalităţii bunului era suficientă recunoaşterii dreptului său de proprietate; că Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii neconstituţionale, astfel încât nu trebuia urmată.
Referitor la aplicarea de către tribunal a Deciziei nr. XXXIII/2008, curtea a observat că, departe de a fi „parţială şi neadaptată", transpunerea hotărârii în cauză este una pe deplin corectă şi riguroasă, criticile apelantei izvorând dintr-o confuzie asupra dezlegărilor date de instanţa supremă şi o punere în practică subiectivă şi trunchiată a dispoziţiilor, astfel cum au fost explicate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Raportul dintre legea specială internă şi Convenţia europeană se soluţionează în favoarea Convenţiei europene, care are prioritate în aplicare.
Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, o asemenea prioritate poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu se aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Totodată, urmare a abrogării dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cel care nu a uzat de dispoziţiile legii speciale nu mai poate invoca un bun în sensul art. 1 parag. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană şi nici măcar o speranţă legitimă de a-şi vedea realizat dreptul.
Dreptul la restituirea bunului nu ar constitui decât o simplă speranţă, o „creanţă condiţională", care nu se bucură de protecţia art. 1 parag. 1 al Convenţiei, întrucât, prin nerecurgerea la dispoziţiile legii speciale în privinţa formulării cererii de restituire, cel îndreptăţit pierde, cu titlu de sancţiune, dreptul de a revendica bunul în justiţie şi totodată, în raport de dispoziţiile art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, chiar dreptul de proprietate asupra bunului, care trece la stat, urmând ca acesta să dispună de bun ca un adevărat proprietar.
Rezultă, aşadar, că prioritatea Convenţiei europene în raport cu acţiunea în revendicare de drept comun poate fi pusă în discuţie numai atunci când acţiunea în revendicare este admisibilă.
O acţiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situaţia concretă a reclamantului sau a bunului care se vrea restituit făcea ca solicitarea de măsuri reparatorii să nu se poată face în temeiul Legii nr. 10/2001.
Problema expusă impune clarificarea domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001 ceea ce înseamnă a discuta care sunt categoriile de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii şi persoanele îndreptăţite.
În aceste condiţii, în afara reglementării legii, nu ar putea rămâne decât cazurile expres exceptate, exemplul cel mai elocvent fiind acela al art. 8 care exclude de la aplicarea legii, fie bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparaţie (Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000), fie bunuri imobile cărora legea le rezervă posibilitatea unei reglementări distincte în viitor.
De asemenea, curtea a constatat, împotriva celor afirmate de apelantă, că nu are o hotărâre judecătorească care să constate ilegalitatea confiscării bunului (asemeni situaţiei din cauza Hollitzer împotriva României, citată în calea de atac).
S-a constatat că invocarea respectivei practici de către reclamantă este greşită din două perspective: apelanta nu se află într-o situaţie asemănătoare reclamanţilor din cauzele deduse judecăţii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, chiar instanţa de contencios european, a nuanţat practica sa constantă prin pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu contra României.
Din punct de vedere al primei împrejurări, curtea de apel a constatat că se observă lesne (şi nici reclamanta nu a susţinut contrariul) că, până la formularea cererii dedusă judecăţii, nu s-a iniţiat niciun demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului considerat ca fiind preluat de stat fără titlu.
Astfel, reclamanta nu se găseşte în posesia unei hotărâri irevocabile a instanţei, care să constate o naţionalizare ilegală.
De aceea, apelanta nu are un „bun" în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe care le-a invocat trunchiat, dându-le o interpretare eronată sub aspectul conţinutului noţiunii de „bun" reglementată de această dispoziţie legală raportat la situaţia sa concretă.
Din analiza cauzei de faţă, curtea de apel a constatat că nu se poate ajunge la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de practicile adoptate de către autorităţi la aplicarea noii legislaţii de restituire a bunurilor preluate abuziv de stat într-un regim anterior, ci datorită exclusiv atitudinii culpabile a reclamantei care nu a înţeles să se folosească de aceste prevederi legale speciale şi derogatorii de la dreptul comun.
În cauza de faţă, reclamanta nu a acţionat în virtutea acestor noi prevederi legale (Legea nr. 10/2001), ci şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile generale în virtutea cărora nu se mai poate considera că aceasta mai are un bun, astfel că, în lipsa dreptului de proprietate, întregul eşafodaj juridic creat de apelantă în cererea sa cade, neexistând o situaţie juridică care să reclame protecţie.
În fine, în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a nuanţat practica sa referitoare la efectele constatării caracterului ilegal al naţionalizării asupra existenţei unui „bun".
De aceea, curtea de apel a apreciat că făcând această aplicare a prevederilor Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi, tribunalul a respins judicios acţiunea în revendicare a reclamantei, observând că aceasta nu are un drept de proprietate care să fie opus pârâţilor.
Astfel, acţiunea în revendicare este acea acţiune în justiţie formulată de reclamantul-proprietar, care a pierdut posesia bunului, împotriva pârâtului-neproprietar, dar care posedă bunul, prin care se urmăreşte restituirea către reclamant a bunului pe care pârâtul îl deţine.
Apelanta, cu toate că şi-a întemeiat acţiunea introductivă pe dispoziţiile art. 480 C. civ., pretinde că dreptul său de proprietate există în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aplicat referitor la titlul statului; mai mult, deşi îşi întemeiază cererea pe dreptul comun, solicită acordarea unor despăgubiri stabilite doar prin legea specială.
Din faptul că Legea nr. 10/2001 stabileşte caracterul constitutiv şi nu recognitiv al actelor de autoritate prin care s-au stabilit măsuri reparatorii (după parcurgerea procedurii de restituire administrative şi/sau judiciare), raportat la acţiunea în revendicare, curtea a constatat că este evident că nu poate fi concepută o acţiune în revendicare întemeiată (fie şi tangenţial, doar din punct de vedere probator) pe Legea nr. 10/2001.
Reclamanta nu a urmat calea procedurii administrative deschisă de Legea nr. 10/2001, deşi nimic nu o împiedica să o facă, cu atât mai mult că - astfel, cum pretinde în acţiune -, terenul era liber, iar o dispoziţie a primarului era mult mai uşor de obţinut; deşi a pierdut termenul de decădere prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat cererea în revendicare după mai mult de 6 ani de la finalizarea termenului de depunere a notificărilor.
De aceea, şi pentru aceste motive, prin raportare la lipsa notificării reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că este corectă statuarea primei instanţe potrivit căreia reclamanta nu are un drept de proprietate pe care să îl invoce, neputându-se astfel considera că instanţa era învestită cu analiza unui conflict între titluri (analiză pe care ar fi refuzat-o).
În fine, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare - în contextul existenţei Legii nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la o instanţă - este legală şi în concordanţă cu rigorile respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt stabilite de actele internaţionale la care România este parte.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti; doar în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri; unitatea deţinătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziţie decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege.
Curtea a reţinut că o asemenea condiţie prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie - cum susţine apelanta - care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Pentru aceste motive, reţinând că niciuna dintre criticile apelantei nu este întemeiată, curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea în revendicare ca neîntemeiată.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia şi, în principal, casarea hotărârilor pronunţate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, în rejudecarea fondului, modificarea în tot a hotărârilor atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
A arătat că ambele instanţe au soluţionat cauza prin aplicarea principiilor din Decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi, precum şi pe cale de excepţii, fără a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept în baza cărora s-a judecat litigiul.
A considerat că procedând astfel, ambele instanţe au încălcat principiile oralităţii şi contradictorialităţii procesului civil, principiul „egalităţii armelor", dreptul la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil şi a invocat în susţinere art. 127 raportat la art. 129 alin. (1), art. 147 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A apreciat că prin încălcarea principiilor enunţate, hotărârile, ca act procedural sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât recurenta s-a considerat îndreptăţită a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi alin. (61) C. proc. civ., iar încălcările produse constituie o rezolvare a procesului fără a intra în cercetarea fondului, motivat şi de faptul că instanţele au avut în vedere existenţa titlului statului şi prezumţia de aplicabilitate în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, republicată, cu excluderea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
A arătat că soluţia dată prin valorificarea evidentă, parţială şi neadaptată a tezelor din Decizia Înaltei Curţi nr. XXXIII/2008, face ca hotărârile atacate să fie lipsite de temei legal, întrucât dezlegările date prin respectiva decizie nu absolutizează nici preemţiunea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială, în baza principiului specialia generalibus derogant şi nici nu exclud de la admisibilitate acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
A citat paragrafe din Decizia dată în interesul legii, pentru a arăta că aceasta nu trebuie interpretată în mod abuziv, astfel încât să justifice privarea de libertate, ba mai grav, exproprierea fără nicio despăgubire, cu consecinţa încălcării parag. 1 din primul Protocol adiţional la convenţie, a normelor constituţionale care garantează dreptul de proprietate, precum şi deciziilor Curţii Constituţionale.
A arătat astfel că intimaţii-pârâţi, ca şi uzurpatori, nu-i pot opune un drept de proprietate dobândit cu bună credinţă, căruia i s-ar aduce atingere, cum nu se poate aduce atingere nici securităţii raporturilor juridice, prezentând în continuare o serie de argumente în acest sens, raportate inclusiv la prevederile Legii nr. 112/1995.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, recurenta a concluzionat că pentru a face obiectul procedurii reglementate de actul normativ nu este suficientă numai îndeplinirea condiţiei perioadei de referinţă a acestei legi, ci şi îndeplinirea condiţiei existenţei actului de dispoziţie al puterii locale sau administraţiei de stat emis în perioada de referinţă a legii, iar în lipsa oricărui act de preluare, chiar făcând abstracţie de normele C.E.D.O., nu este obligatorie şi nu exclude exercitarea acţiunii în revendicare cu consecinţa pierderii dreptului de proprietate în favoarea statului, cum greşit au reţinut ambele instanţe.
A invocat în susţinere şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a C.E., precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005.
A apreciat că Legea nr. 10/2001 contravine Tratatului constitutiv şi dreptului comunitar, caz în care România încalcă şi dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
A precizat că nu a fost făcută dovada irefutabilă că terenul în litigiu este afectat de vreun plan de sistematizare sau că formează proprietatea publică a Municipiului Mangalia, dar în situaţia în care se va aprecia în acest sens, nu există nici în respectiva situaţie vreun temei legal pentru respingerea acţiunii în revendicare ci, cel mult, schimbarea dreptului de proprietate în despăgubiri băneşti.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Conform legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod, singurele care pot fi valorificate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
Prin urmare, motivarea recursului se realizează prin indicarea punctuală a cazului de casare incident şi precizarea greşelii de judecată subsumată acestuia, care va fi dezvoltată în cadrul criticilor formulate.
Or, în speţă, recurenta, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate.
Astfel, recurenta nu a susţinut în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel, preluând în totalitate criticile din apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu a criticat însă această hotărâre.
În consecinţă, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, ci dimpotrivă sunt preluate în întregime motivele din apel, care au fost soluţionate prin Decizia atacată.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta M.I.C. (fostă S., fostă S.Z.) împotriva Deciziei nr. 287/C din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8115/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8111/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
