ICCJ. Decizia nr. 8119/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8119/2011
Dosar nr.522/115/2010
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2010 reclamanta V.G. (fostă J.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 14 ianuarie 1956, dispusă împotriva sa în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., iar pârâtul să fie obligat la plata sumei de 5.088 lei pentru prejudiciul moral suferit ca efect al acestei măsurii administrative.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în noaptea de 18 - 19 iunie 1951, când avea vârsta de 2 ani, soldaţi ai armatei române au înconjurat satul în care locuia şi au solicitat familiei sale să părăsească locuinţa în vederea deportării în localitatea Valea Viilor - Feteştii Noi unde au trebuit să-şi edifice o colibă de stuf şi crengi de salcâm.
În toată această perioadă, reclamanta arată că au trăit în condiţii precare fiind supuşi unor suferinţe fizice, psihice şi umilinţe, astfel cum acestea au fost descrise în cartea „Golgota Bărăganului" scrisă de Miodrag Liubomiv Stepanov.
Prin Sentinţa civilă nr. 993 din 27 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, cererea şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 40.000 euro.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta împreună cu părinţii, o bunică şi o mătuşă au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului şi că această măsură a avut consecinţe negative pe plan fizic şi psihic asupra persoanelor deportate.
Aşa fiind, reţinând şi că măsura deportării dispusă în baza Deciziei 200/1951 a M.A.I., în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, are de drept caracter politic, instanţa a statuat că, în condiţiile art. 5 din lege, se impune acordarea unei indemnizaţii reclamantei pentru privaţiunile suferite.
Prin Decizia civilă nr. 216/A din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta V.G.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că în mod corect s-a statuat cu privire la caracterul politic de drept al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, dispusă de autorităţile statului împotriva reclamantei în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., întrucât un atare caracter este statuat prin dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care nu poate fi primită critica formulată de reclamantă privind omisiunea înserării unei menţiuni relative la acest aspect şi în dispozitivul sentinţei.
Instanţa a mai reţinut că reclamanta nu mai poate primi despăgubiri morale în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României în data de 15 noiembrie 2010, decizie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Instanţa a statuat că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, norma de drept constatată a fi neconstituţională îşi încetează efectele juridice la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval de timp Parlamentul României nu pune această normă în acord cu prevederile Constituţiei, termen care a expirat.
Instanţa de apel a mai reţinut că soluţia se impune motivat şi de împrejurarea că, anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta nu avea un bun, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, întrucât hotărârea primei instanţe nu este o hotărâre definitivă, iar instanţa de apel este abilitată să exercite un control complet asupra legalităţii şi temeiniciei sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele apelului motivat declarat de pârâtul Statul Român, dispunând admiterea apelului pentru un alt motiv decât cele invocate în scris de pârât, anume pentru motivul dedus din incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, ceea ce semnifică o încălcare a principiului disponibilităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (ultim C. proc. civ. şi, respectiv, a regulii privind limitele devoluţiunii apelului, prevăzută de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Reclamanta susţine, totodată, că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 permit promovarea în justiţie a două tipuri de acţiuni, anume: acţiunea în constatarea caracterului politic al măsurii administrative ori a condamnării, întemeiată pe prevederile art. 4 şi acţiunea în pretenţii, întemeiată pe prevederile art. 5 din lege şi că instanţele de fond au respins greşit cererea sa privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Totodată, reclamanta susţine că în mod greşit instanţa de apel nu a primit cererea în despăgubire dedusă judecăţii, reţinând eronat incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi neobservarea faptului că reclamanta era titulara unui drept de creanţă, ce semnifică un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată în aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:
În drept, potrivit prevederilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă aceasta a fost întemeiată pe dispoziţiile deciziilor nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale M.A.I.;
În atare condiţii, se constată că reclamanta justifică un interes legitim sub aspectul capătului de cerere dedus, în principal, judecăţii, prin care solicită a se recunoaşte, pe cale judecătorească, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, caracterul politic al măsurii de dislocare a sa şi de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 14 ianuarie 1956 în localitatea Feteştii-Noi din judeţul Călăraşi, măsură dispusă în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Această constatare judecătorească, a caracterului politic al măsurii administrative menţionate, este de natură să asigure reclamantei o recunoaştere a suferinţelor îndurate, specifice unei astfel de măsuri, de dislocare şi de mutare forţată într-o altă zonă a ţării, unde a fost obligată să trăiască în condiţii precare timp de 5 ani.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul şi a casa, respectiv, a modifica hotărârile instanţelor de fond, hotărârea primei instanţe, parţial, în sensul că va menţine dispoziţia referitoare la recunoaşterea caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva reclamantei, astfel cum s-a statuat în considerentele acestei din urmă hotărâri.
Cu privire la criticile relative la greşita respingere de către instanţa de apel a cererii în despăgubire, întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de prevederile Deciziei nr. 1358/2010 ale Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, legile de procedură impun, ca regulă, instanţelor judecătoreşti obligaţia de a-şi limita controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate de părţi prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de recurs.
De la această regulă sunt exceptate motivele de ordine publică, adică acele motive de drept care pun în discuţie încălcarea unor dispoziţii legale edictate în interesul general al organizării societăţii, cum sunt dispoziţiile relative la regulile constituţionale, la regulile de organizare judecătorească, cele privind structurarea sistemului căilor de atac etc.
Declararea ca fiind neconstituţională a unei norme de drept ce se susţine că este aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecăţii, constituie un motiv de drept de ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în care, instanţele de judecată, indiferent de momentul în care se găseşte procedura judiciară - judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs - sunt obligate să îl ia în discuţie din oficiu.
Pentru considerentele arătate, se constată că analizarea incidenţei unor motive de ordine publică în cadrul unei proceduri judiciare nu pune în discuţie, astfel cum eronat susţine reclamanta, încălcarea principiului disponibilităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ori a regulii prevăzută de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele devoluţiunii în apel.
De altminteri, relativ la limitele controlului instanţei de apel, este de observat că dispoziţiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prevăd, în mod expres, că „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel, luând act că norma de drept invocată de reclamantă în fundamentarea pretenţiei de despăgubire a fost declarată neconstituţională, din oficiu, a procedat la analizarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale asupra procedurii judiciare pendinte şi a statuat că nu mai este posibilă continuarea judecăţii în temeiul unei norme de drept care şi-a încetat efectele juridice.
Totodată, se constată că nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de normele dreptului civil, ori a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului relative la noţiunea de bun, generată în aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În analiza principiului neretroactivităţii legii civile, se impune a se face distincţia între raporturile juridice voluntare, determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, raporturi ce impun a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere, lege care să rămână aplicabilă efectelor ulterioare ale unor asemenea raporturi în baza acordului de voinţă al părţilor, pe de o parte, şi situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la momentul intervenţiei unei noi legi, pe de altă parte.
Acţiunile în justiţie sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, aflate în desfăşurare şi care sunt surprinse de legea nouă mai înainte de definitivarea lor.
Astfel de situaţii juridice legale intră sub incidenţa legii noi, cât timp ele nu au fost definitivate sub imperiul legii vechi.
În speţa supusă analizei, se constată că pretinsul drept de creanţă invocat de reclamantă, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcţie de criteriile prevăzute de legea veche se putea verifica numai la momentul pronunţării unei hotărâri definitive de către o instanţă de judecată, nu a fost definitivat sub imperiul legii vechi, caz în care analiza existenţei sale se supune legii în vigoare la momentul la care se cere intervenţia instanţei de judecată.
Aceasta, întrucât dreptul la despăgubire pretins de reclamantă nu era un drept născut direct, în temeiul legii, în patrimoniul acesteia, ci de drept eventual care trebuia stabilit în prealabil de o instanţă de judecată, motiv pentru care un astfel de drept nu se dobândeşte prin simpla formulare a cererii de chemare în judecată, astfel cum eronat se susţine de reclamantă.
Din lucrările dosarului, rezultă că la momentul la care instanţa de apel a fost chemată să se pronunţe asupra existenţei în persoana reclamantei a dreptului la despăgubire, un atare drept nu fusese stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă, iar norma juridică care conferea instanţei judecătoreşti posibilitatea de a statua cu privire la existenţa unui astfel de drept nu mai exista.
Or, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, această normă de drept nu putea fi considerată ca ultraactivând, întrucât fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece acest fapt ar însemna ca o normă de drept declarată neconstituţională să continue să producă efecte juridice, ceea ce Constituţia nu permite.
Este de observat, totodată, că dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor dau expresie aceluiaşi principiu, al neretroactivităţii, în sensul că aceste decizii nu pot aduce atingere acelor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite anterior pronunţării unor astfel de decizii, ceea ce nu este cazul în speţa supusă analizei.
Se constată, totodată, că, în condiţiile în care la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existenţa dreptului de despăgubire în patrimoniul său, reclamanta nu se poate prevala cu succes de existenţa unui bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de reclamantă la adresa considerentelor instanţei de apel care au fundamentat soluţia de respingere a cererii în despăgubire dedusă judecăţii, pe care o menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva Deciziei nr. 16/A din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admiţând apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, schimbă în parte Sentinţa civilă nr. 933 din 27 mai 2010 a Tribunalului Caraş-Severin şi respinge cererea de acordare a despăgubirilor.
Păstrează dispoziţia din sentinţă referitoare la recunoaşterea caracterului politic al măsurii administrative.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8120/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8118/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
