ICCJ. Decizia nr. 8126/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8126/2011
Dosar nr.6494/3/2010
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 4 februarie 2010, P.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva soţului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 569 din 28 aprilie 2010 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii. A respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta P.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în Şedinţa publică din 28 aprilie 2010 a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Analizând cu prioritate excepţia invocată, conform art. 137 C. proc. civ., tribunalul a constatat că excepţia este întemeiată, aşa încât a admis-o.
S-a reţinut că reclamanta a invocat faptul că soţul său a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva acestuia s-a luat măsura dislocării din zona frontierei de vest şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
În drept, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 precum şi pe cele ale alin. (5) al aceluiaşi articol, din a căror interpretare logico-gramaticală a rezultat că pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri, ori soţul sau descendenţii acesteia pot solicita, în condiţiile legii exclusiv despăgubiri materiale, nu şi despăgubiri morale, acestea din urmă acordându-se doar în cazul condamnărilor.
Întrucât textele evocate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, nu s-a reţinut susţinerea reclamantei în sensul că sunt îndeplinite aceste condiţii în speţă.
Astfel, în opinia tribunalului, nu este posibilă aplicarea unei norme speciale [art. 5 lit. a)], prin analogie, şi la alte ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, respectiv nu pot fi acordate daune morale şi pentru persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme textul se referă expres la „prejudiciul suferit prin condamnare". Dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, nu ar fi fost necesară distincţia de la literele a) şi b) ale art. 5. O atare concluzie este întărită de alin. (5) al aceluiaşi articol, care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situaţie în care sunt expres menţionate ambele ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 123A din 8 februarie 2011 prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acţiunii, este evident că măsura, prin care soţul reclamantei a fost dislocat din zona frontierei de vest, comuna Besenova Nouă, judeţul Timiş şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Petroiu, judeţul Călăraşi, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., se încadrează în dispoziţiile textului de lege, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative operează de drept, fără a se mai impune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Din examinarea prevederilor Legii nr. 221/2009, curtea de apel a constatat că într-adevăr, cum just a reţinut prima instanţă, în baza art. 5 lit. a) din lege, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, situaţie în care se află şi soţul reclamantei, pot beneficia în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepţie făcând doar cele care au obţinut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cum soţul reclamantei nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acesteia nu i se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din aceeaşi lege, deoarece nu a emis astfel de pretenţii în prezentul litigiu.
Din examinarea Deciziei nr. 2906 din 29 noiembrie 2007 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, a rezultat că soţului reclamantei, P.V., decedat la 8 martie 1978, i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, în baza OUG nr. 214/1999, iar reclamanta a devenit beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Cum aceasta nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nu a pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a constatat că în mod just tribunalul a reţinut netemeinicia acţiunii.
De altfel, s-a constatat că reclamantei, în calitate de soţie, i s-au recunoscut drepturile cuvenite pentru măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva soţului său, în baza unei alte legi, respectiv OUG nr. 214/1999.
În plus de aceasta, curtea a constatat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2001, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea nu ar mai putea face aplicarea lor decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Drept urmare, pe bună dreptate, prima instanţă a respins acţiunea, reţinând în motivare că prin Legea nr. 221/2009, nu i se recunoaşte reclamantei un drept subiectiv material la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul său, ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu în altă localitate.
Această argumentaţie, pe care şi-a însuşit-o, instanţa de apel a constatat însă că vizează în fapt şi în drept netemeinicia şi nu inadmisibilitatea acţiunii, aşa încât, şi critica din apel privind încălcarea art. 5 şi 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a reţinut-o ca neîntemeiată.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinţei tribunalului şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
A arătat că respingerea acţiunii s-a făcut fără fundament sau fără temei legal, în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 era constituţională la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi prevedea posibilitatea acordării daunelor morale atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic cât şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
A invocat considerentele Curţii Constituţionale din Decizia prin care a fost declarată neconstituţională OUG nr. 62/2010.
A precizat astfel că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
A considerat că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, de reparaţie şi de îndreptare a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
A arătat totodată că legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii de despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
A specificat că este evident că prin reparaţiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale.
A apreciat că faptul că în considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 s-a precizat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar cu Decretul-lege nr. 118/1990 nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
Totodată a considerat că în cauzele de faţă, Curtea Constituţională, nerespectând propriile decizii, a uitat că au fost acordate daune morale consistente în speţe similare, întemeiate pe alt temei de drept (Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment), persoanelor care sunt beneficiare ale indemnizaţiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, a arătat că au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
A citat cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, prin care s-a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
În ceea ce priveşte dovada abuzurilor suferite, a considerat că statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate, iar în aprecierea cuantumului daunelor morale, cu reală funcţie reparatorie, ar fi trebuit să se aibă în vedere prejudiciul moral complex şi nu să se limiteze a se motiva respingerea apelului prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale.
Recursul, care cuprinde critici referitoare numai la greşita soluţionare a apelului prin prisma Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Oricum împrejurările privind îndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluţionarea cauzei, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.V. împotriva Deciziei nr. 123A din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8137/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8129/2011. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
