ICCJ. Decizia nr. 8207/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8207/2011
Dosar nr.7278/3/2008
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1224 din 4 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC F.A.B.A.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC F.L.R. IFN SA, intervenientele F. NV, F. SA/NV şi pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC F.L.R. IFN SA, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de intervenientele în interes propriu F. NV şi F. SA/NV.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta-pârâtă a înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci marca verbală naţională F.A., la data de 27 ianuarie 2003, pentru clasa de servicii 36: asigurări, afaceri financiare, afaceri monetare, afaceri imobiliare.
Tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a solicitat să se interzică pârâtei folosirea mărcii pe care a înregistrat-o la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ci să se interzică folosirea altei mărci, respectiv, marca F., cu privire la care pârâta a susţinut că deţine un drept de utilizare în baza contractului de licenţă încheiat la data de 3 martie 2008 cu F. NV şi F. SA/NV, firme principale din grupul cărora face parte şi pârâta din România.
S-a mai constatat că la dosarul cauzei nu s-a depus nicio probă din care să rezulte folosirea de către pârâta din cauză a mărcii F., a mărcii F.A. a reclamantei sau a unei mărci identice sau similare cu marca reclamantei, de natură a produce confuzie în rândul consumatorilor cu privire la titularul mărcii, chiar dacă ambele societăţi oferă servicii financiare de felul celor din clasa 36, pentru care marca reclamantei-pârâte se află în perioada de protecţie.
Pârâta-reclamantă s-a înfiinţat în anul 2003 cu numele SAC G.F.L. IFN, iar în 2006, ca urmare a obţinerii de către F.L.G. a 100% din acţiuni, la 30 mai 2007 şi-a schimbat denumirea în F.L.R. IFN SA, aşa cum atestă înscrisurile.
În raport de această situaţie, instanţa a constatat că pârâta a înregistrat în mod legal numele comercial menţionat şi îl poate folosi în activitatea sa comercială, chiar dacă are în conţinutul său denumirea F., având în vedere că numele comercial este protejat în baza dispoziţiilor art. 8 din Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale.
În consecinţă, având în vedere numele comercial protejat, precum şi faptul că nu s-a făcut nicio dovadă privind folosirea mărcii reclamantei sau a unei mărci similare acesteia, tribunalul a apreciat că nu se aduce atingere drepturilor exclusive la marcă ale reclamantei-pârâte, în sensul dispoziţiilor invocate de aceasta, anume, art. 35 din Legea nr. 84/1998, prin care se stabileşte că titularul mărcii poate cere instanţei să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială un semn identic sau similar cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată, care ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.
Dispoziţiile art. 35 lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998 au fost înlăturate ca neincidente în cauză, cu referire la cererea principală şi pentru motivul că s-a probat de către pârâtă că aceasta se bucură de un drept de folosire a unui portofoliu de mărci comunitare ce au în componenţă denumirea F., având protecţie pe teritoriul României, începând cu data de 01 ianuarie 2007: F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C., F.F., F.M.F.. Titularii acestor mărci, F. NV din Olanda şi F. SA/NV din Belgia sunt membre ale grupului de firme din care face parte şi pârâta, cu care au încheiat un contract de utilizare a mărcilor comunitare care deţin denumirea F., în data de 03 martie 2008, depus la dosarul cauzei. În consecinţă, fiind legală folosirea denumirii F. de către pârâta-reclamantă, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă F.A.B.A.R. SRL.
Referitor la solicitările din cererea reconvenţională, formulată de pârâta-reclamantă F.L.R. IFN SA, având un conţinut identic cu cererea de intervenţie formulată de F. NV şi F. SA/NV, vizând, în principal, anularea mărcii F.A. înregistrată pe cale naţională de reclamanta-pârâtă, pentru clasa 36, s-a susţinut că marca a fost înregistrată cu rea-credinţă, invocându-se dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea mărcilor nr. 84/1998, deoarece reprezentantul reclamantei a lucrat ca agent de asigurări în Belgia şi avea cunoştinţă de notorietatea mărcii F., a încheiat contract de asigurare cu societatea de asigurări F. din Belgia, iar apoi, odată revenit în România în 2002, a înregistrat cu rea-credinţă marca F. la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Cu privire la aceste susţineri, tribunalul a constatat că ele nu sunt probate de pârâta-reclamantă şi de interveniente, nici cu privire la notorietatea mărcilor având denumirea F. în conţinut, la data înregistrării mărcii de către reclamanta-pârâtă, şi nici cu privire la existenţa relei-credinţe la înregistrare.
Astfel, reclamanta-pârâtă a înregistrat marca F.A. pentru clasa 36, obţinând protecţia de la data de 27 ianuarie 2003, data cererii, moment la care mărcile comunitare ale grupului F. nu aveau încă protecţie în România, aceasta extinzându-se şi în România abia de la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv, 1 ianuarie 2007.
Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că societăţile din grupul F. au înregistrat la O.H.I.M. o serie de mărci: F.T.T. din 28 martie 2001, F.P.B. din 03 august 2005, F.P.F.S. din 31 ianuarie 2005, F. din 24 iulie 2006, F.I.C. din 14 iunie 2007, F.F. din 11 aprilie 2007, F.M.F., F. din 26.12.2006, F.B.L., depunând şi certificat înregistrare O.M.P.I. pentru marca F. din 17 noiembrie 2006. Pentru mărcile comunitare, protecţia în România poate fi invocată după data de 1 ianuarie 2007, iar cu privire la marca internaţională se constată că aceasta s-a înregistrat după data cererii reclamantei la nivel naţional.
Tribunalul a considerat că nu poate fi luată în considerare nici notorietatea mărcii F., invocată de pârâtă şi interveniente, întrucât aceasta este o situaţie de fapt care trebuie dovedită conform dispoziţiilor Regulii 16 din HG nr. 833/1998 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, fiind necesar să se probeze că marca este larg cunoscută pe teritoriul României pentru segmentul de public căreia i se adresează produsele sau serviciile la care se referă marca, la data depunerii cererii de înregistrare a cărei anulare se solicită.
Astfel, s-a apreciat că înscrisurile care s-au depus în dovedirea notorietăţii nu sunt de natură să probeze că marca F. era notorie pe teritoriul României la nivelul anului 2003, când s-a depus cerere de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către reclamantă, la dosar aflându-se o serie de extrase din presa străină şi română despre activitatea comercială a grupului F., rapoarte de activitate ale acestuia şi alte înscrisuri care nu sunt relevante sub acest aspect.
Din răspunsurile la interogatoriul propus de reclamanta-pârâtă, date de interveniente, rezultă că F. SA/NV, societate înfiinţată în 1993, a înregistrat mai multe mărci internaţionale F., începând cu 1991, precum şi mărci comunitare cu aceeaşi denumire în compunere. Or, societatea cu care dl. N.A. şi soţia sa au încheiat contract de asigurare avea denumirea de C.G.E.R., societate care în 1999 a fost preluată complet de grupul F.. La rândul său, reclamanta a arătata că dl. N.A. nu recunoaşte semnătura de pe documentul intitulat „modificarea datelor de identitate", prezentat de partea adversă şi nu recunoaşte că ar fi intrat în legătură cu o societate care i-a comunicat grupului F. despre intenţiile comerciale ale reclamantei în România.
Astfel, din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei nu rezultă că reprezentantul reclamantei avea cunoştinţă de existenţa mărcii F. şi de folosirea acesteia în Belgia, ţara de unde a revenit în România în 1999 şi a înfiinţat societatea comercială care a înregistrat marca a cărei anulare se solicită. Dl. N.A. a încheiat contract de asigurare cu societatea C.G.E.R. în 1995, aşa cum rezultă şi din procesul-verbal încheiat de executorii judecătoreşti W.C. şi X.C. la data de 07 noiembrie 2008, depus la dosar. Şi în documentul contestat de reclamantă, intitulat modificarea datelor din cartea de identitate, se menţionează tot denumirea C.G.E.R.B.A.A.C., semnătura de pe acest document nefiind recunoscută de reprezentantul reclamantei, aşa cum nu s-a recunoscut nici existenţa vreunei legături dintre aceasta şi societatea A.F. care a comunicat cu F. NV cu privire la existenţa firmei din România F.A. şi cu privire la intenţiile de colaborare ale acesteia.
Din cele menţionate, tribunalul a reţinut că reprezentantul reclamantei, N.A., a avut reşedinţa în Belgia în perioada 1995 - 1999, dar nu a avut relaţii contractuale directe cu F., căruia i-a devenit client prin preluarea societăţii C.G.E.R. şi a datelor acestuia în baza de date a grupului F. La momentul când persoana respectivă a revenit în România, înfiinţând în 2002 societatea comercială reclamantă care a depus cerere la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci pentru înregistrarea mărcii F.A., marca F. nu era notorie pe teritoriul României, iar conduita reclamantei-pârâte la înregistrarea mărcii nu poate fi apreciată ca fiind de rea-credinţă, în sensul unei atitudini frauduloase raportat la dispoziţiile legii sau drepturile titularului unei mărci, cu consecinţa prejudicierii acestuia în detrimentul titularului. Totodată, tribunalul a constatat că nu s-a dovedit de către pârâta-reclamantă şi interveniente că reclamanta a înregistrat marca cu scopul vădit de a obstrucţiona folosirea de către celelalte părţi a mărcilor comunitare având în denumire elementul F., intenţia de obstrucţionare nefiind probată.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de la art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind anularea mărcii, astfel că, a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă.
Constatând de asemenea că nici cererea privind interzicerea folosirii de către reclamantă a mărcii F. şi obligarea de a se abţine de la orice acte sau fapte da natură a aduce atingere drepturilor pârâtei şi intervenientelor nu este întemeiată, s-a dispus respingerea şi a acestui capăt de cerere, întrucât reclamanta este titulara exclusivă a drepturilor cu privire la marca F.A., pentru clasa 36 şi nu s-a făcut dovada că ar folosi o altă marcă decât aceea pe care a înregistrat-o, de natură să prejudicieze pe pârâtă şi interveniente.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta-pârâtă, pârâta-reclamantă şi intervenientele, dintre acestea, doar reclamanta-pârâtă a procedat la motivarea căii de atac, în timp ce apelurile pârâtei-reclamante şi intervenientelor au fost analizate în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ., pe baza celor invocate în faţa primei instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 145A din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâta-reclamantă şi interveniente, în timp ce apelul formulat de reclamanta-pârâtă a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a admis cererea principală precizată şi s-a dispus interzicerea folosirii de către pârâta-reclamantă a denumirii „F." în activitatea ei comercială, în scopuri publicitare sau pe documente, precum şi în orice alte scopuri; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în ce priveşte apelul pârâtei-reclamante şi al intervenientelor că cererea de anulare a înregistrării mărcii F.A. s-a întemeiat pe susţinerea că înregistrarea s-a realizat cu rea-credinţă, rea-credinţă ce ar rezulta din împrejurarea că administratorul reclamantei ar fi cunoscut la momentul înregistrării activitatea grupului F. şi notorietatea mărcii F.
Şi instanţa de apel a apreciat că din probele administrate a rezultat că susţinerile pârâtei-reclamante nu corespund realităţii.
Contractul de asigurare a fost încheiat în anul 1995 de administratorul reclamantei-pârâte nu cu F., ci cu C.G.E.R. - A.C., printr-un intermediar - L.T.C.L.
Totodată, pârâta-reclamantă a susţinut că la 28 februarie 2000 administratorul reclamantei-pârâte ar fi semnat un act prin care s-au realizat modificări cu privire la numărul cărţii de identitate al acestuia în evidenţele pârâtei-reclamante. Instanţa a înlăturat aceste susţineri ca nereale întrucât, pe de o parte, administratorul reclamantei-pârâte a negat că semnătura de pe acel act i-ar aparţine, iar pârâta-reclamantă nu a făcut dovada contrară acestor susţineri, şi, pe de altă parte, întrucât, chiar dacă actul invocat ar purta în mod real semnătura acestuia, actul în sine nu poate demonstra că acesta ar fi avut cunoştinţă de activitatea F. în Belgia şi, cu atât mai puţin de notorietatea unei astfel de activităţi sub marca F.
Astfel, pe înscrisul respectiv, în antet, apare cu majuscule denumirea C.G.E.R. - B.A.A.C. şi abia mai jos, cu litere de aproximativ două ori mai mici apare denumirea F.B., această din urmă denumire fiind prea puţin vizibilă în aspectul general al actului menţionat. Mai mult decât atât, actul este procesat de un angajat al agenţiei C. În aceste condiţii, instanţa a apreciat că nu se poate susţine cu temeinicie nici măcar împrejurarea că, dacă actul a fost semnat de administratorul reclamantei-pârâte, prin semnarea actului, acesta ar fi luat cunoştinţă în mod real de împrejurarea că C.G.E.R. ar fi fost preluată de F. şi, ca atare, că raporturile sale contractuale se desfăşoară cu F.
Pe de altă parte, din actele depuse de pârâta-reclamantă în dovedirea notorietăţii sale, curtea de apel a reţinut că această notorietate nu poate fi reţinută ca existând pe teritoriul României la data înregistrării mărcii F.A. şi nici la momentul la care administratorul reclamantei-pârâte a părăsit Belgia (primăvara anului 1999). Astfel, în ce priveşte notorietatea mărcii F. pe teritoriul României, aceasta urmează a fi analizată până la data cererii de înregistrare a mărcii F.A., deci până la data de 27 ianuarie 2003. Or, din actele depuse la dosar de pârâta-reclamantă referirile în presa românească de specialitate la activităţile F. sunt, în majoritate, ulterioare acestei date.
Cât priveşte menţiunile cu privire la activitatea F., anterioare datei de referinţă, instanţa de apel a constatat că acestea sunt doar menţionări punctuale ale implicării F. în anumite tranzacţii pe piaţa bancară sau de asigurări, de regulă, aceste referiri fiind realizate în cadrul unor prezentări ale activităţilor sau situaţiei altor entităţi juridice decât F. Ca atare, simplele menţiuni ale numelui F. în acele articole, unele având doar întinderea unor simple note, nu sunt de natură să conducă la concluzia că activitatea F. ar fi fost una notorie, în niciunul din articolele invocate nefiind prezentată în ansamblu activitatea grupului F., cifre de afaceri sau vreo poziţie într-un clasament al operatorilor pe piaţa financiară internaţională.
Pe de altă parte, chiar din prezentarea activităţii grupului F. rezultă că aceasta s-a concretizat în principal prin preluări ale pachetelor de acţiuni ale unor alte entităţi, însă nu rezultă nici din prezentări şi nici din alte probe că după preluarea majorităţii în structura acţionariatelor respectivelor entităţi activitatea acelor entităţi s-ar fi realizat sub marca F. Dimpotrivă, probele administrate conduc la concluzia că entităţile juridice respective şi-au continuat activităţile sub denumirile anterioare preluării sau sub denumiri primite ulterior, dar fără ca în cadrul acestor denumiri să apară în mod expres F.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut dovada notorietăţii mărcilor F. pe teritoriul României până la data 27 ianuarie 2003.
De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi reţinută nici notorietatea mărcii F. în Belgia până în primăvara anului 1999, data care poate fi reţinută ca fiind data la care administratorul reclamantei-pârâte a revenit în România. Astfel, aşa cum s-a reţinut mai sus, activitatea F. s-a concretizat în principal prin preluarea, respectiv, vânzarea unor pachete de acţiuni sau a unor active aparţinând altor entităţi juridice, acestea din urmă continuând să opereze pe piaţă sub denumirile iniţiale sau chiar sub denumiri noi, fără a se face dovada în cauză că aceste preluări ar fi condus şi la o folosire mai intensă a mărcilor F., pentru ca acestea să devină notorii.
În plus, chiar din prezentarea activităţii F., anterior anului 1999, rezultă că aceasta s-a concretizat în special pe alte pieţe decât cea belgiană, unde locuia şi îşi desfăşura activitatea administratorul reclamantei-pârâte.
Studiul de notorietate depus la dosar nu s-a realizat în România şi priveşte perioada 2002 - 2007, perioadă care este ulterioară datei la care administratorul reclamantei-pârâte a părăsit teritoriul belgian, aşa încât nu este de natură să probeze faptul că acesta ar fi cunoscut activitatea F.
Totodată, nu s-a făcut dovada existenţei unor produse sau servicii oferite sub marca F., ci doar dovada că au existat anumite tranzacţii privind preluări şi cedări de acţiuni şi active ale unor societăţi, ceea ce nu constituie în sine o utilizare de marcă.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că la momentul formulării cererii de înregistrare a mărcii F.A. administratorul reclamantei-pârâte cunoştea de existenţa grupului F. şi de existenţa unor mărci F.
În lipsa unei astfel de dovezi, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada înregistrării cu rea-credinţă a mărcii F.A. şi, ca atare, în mod corect a fost respinsă cererea de anulare a înregistrării acestei mărci, precum şi capătul de cerere subsidiar prin care se solicita obligarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci la radierea mărcii din R.N.M.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere reconvenţională, prin care s-a solicitat obligarea reclamantei-pârâte de a se abţine de la orice acte sau fapte de natura să aducă atingere dreptului pârâtei-reclamante asupra mărcii F., instanţa de apel a constatat că acesta în mod corect a fost respins ca neîntemeiat, având în vedere că reclamanta-pârâta este titulara mărcii naţionale F.A. şi, totodată, are un nume comercial în a cărui componenţă intră şi numele F. dobândit anterior datei la care mărcile comunitare F. au primit protecţie pe teritoriul României prin aderarea la Uniunea Europeană, iar în concursul între drepturile invocate de reclamanta-pârâtă şi cele invocate de pârâta-reclamantă primează drepturile reclamantei-pârâte, ceea ce se va evidenţia în analiza apelului formulat de reclamanta-pârâtă.
În consecinţă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâtă-reclamantă şi intervenientele F. NV şi F. SA/NV.
În ce priveşte apelul formulat de reclamanta-pârâtă, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta-pârâta a solicitat interzicerea folosirii de către pârâta-reclamantă în activitatea sa comercială, în scopuri publicitare, pentru serviciile financiare pe care le oferă, precum şi în orice alte scopuri a mărcii „F.", invocând drepturile pe care înregistrarea mărcii naţionale F.A. din 27 ianuarie 2003 i le conferă în temeiul art. 35 alin. (2) [actual 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998].
Pârâta-reclamantă a invocat dreptul său de a folosi mărcile comunitare F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C., F.F., F.M.F., în temeiul contractului pentru utilizarea unor mărci comunitare încheiat la 3 martie 2008 cu intervenientele principale.
De asemenea, pârâta-reclamantă a invocat dreptul său de a folosi denumirea F. în temeiul înregistrării acesteia ca parte componentă a numelui său comercial.
În ceea ce priveşte mărcile comunitare invocate, Curtea a constatat că acestea au dobândit protecţie pe teritoriul României la 1 ianuarie 2007 - data aderării României la Uniunea Europeană
Având în vedere şi soluţia dată cererii pârâtei-reclamante şi a intervenientelor principale de anulare a înregistrării mărcii reclamantei-pârâte pentru înregistrare cu rea-credinţă, instanţa de apel a apreciat că soluţionarea conflictului între marca naţională invocată de reclamanta-pârâtă şi mărcile comunitare invocate de pârâta-reclamantă urmează a fi realizată în temeiul criteriului anteriorităţii dreptului dobândit pe teritoriul României. În consecinţă, cea mai veche din mărcile în conflict protejată pe teritoriul României este marca reclamantei-pârâte, înregistrată în anul 2003, în timp ce mărcile invocate de pârâta-reclamantă au dobândit protecţie pe teritoriul României la 1 ianuarie 2007.
În consecinţă, reclamanta-pârâtă este în drept să invoce dispoziţiile art. 36 (fost 35) alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Analizând întrunirea în cauză a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 36 (fost art. 35) alin. (2) din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a constatat că toate mărcile invocate sunt înregistrate pentru serviciile din clasa 36 a clasificării de la Nisa.
În ceea ce priveşte asemănarea între mărcile în conflict, curtea a constatat că aceasta este incontestabilă, atât marca reclamantei, cât şi mărcile invocate de pârâtă au în componenţă denumirea F.
Celelalte elemente care compun mărcile în conflict sunt, în majoritate, cuvinte fără capacitate distinctivă, desemnând activităţi sau calităţi comune (asigurări, pe de o parte, şi profesional, banking, prime, fund, solutions, banque, ideal, card, finance, pe de altă parte), singurul element din componenţa mărcii care conferă distinctivitate fiind F. Chiar şi cele în care elementul F. este alăturat unor combinaţii abstracte (forpro, mediacom), combinaţia respectivă nu înlătură asemănarea între marca reclamantei şi respectivele mărci invocate de pârâtă. În plus, prezenţa elementului comun F. este de natură să creeze un risc de confuzie în percepţia publicului.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că în privinţa mărcilor în conflict sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 36 (fost 35) alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
În ceea ce priveşte denumirea pârâtei-reclamante, Curtea a constatat că denumirea iniţială a acesteia a fost G.F.L. IFN SA, iar schimbarea denumirii sale în F.L.R. IFN SA s-a făcut prin hotărârea din 30 mai 2007 a Adunării generale şi extraordinare a acţionarilor SC G.F.L. IFN SA, înregistrarea acestei modificări a denumirii realizându-se la registrul comerţului la 12 iunie 2007.
Totodată, s-a apreciat că la data respectivă, este evident că marca reclamantei-pârâte, înregistrată în anul 2003, se bucura de protecţie pe teritoriul României, în timp ce desfăşurarea de către pârâta-reclamantă de activităţi comerciale ce implicau produse şi servicii din clasa 36 a clasificării de la Nisa sub denumirea comercială care include în componenţă F. constituie, pe lângă un act de concurenţă neloială, o încălcare a drepturilor recunoscute reclamantei-pârâte prin dispoziţiile art. 36 (fost 35) alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Curtea de apel a apreciat că tribunalul în mod greşit a reţinut că, în conflictul dintre marca reclamantei-pârâte şi numele comercial al pârâtei-reclamante, numele comercial urmează a fi protejat în temeiul art. 8 al Convenţiei de la Paris, întrucât protecţia conferită de Convenţia menţionată priveşte conflictul numelui comercial anterior în raport cu un alt drept de proprietate intelectuală ulterior, situaţie ce nu este regăsită în prezenta cauză. Dimpotrivă, la momentul înregistrării actualului nume comercial al pârâtei-reclamante, pe teritoriul României era deja protejată marca aparţinând reclamantei-pârâte, protecţie care îi conferă reclamantei-pârâte drepturile prevăzute de art. 36 (fost art. 35) din Legea nr. 84/1998.
În consecinţă, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă-pârâtă şi, schimbându-se în parte hotărârea apelată, a fost admisă cererea principală precizată formulată de reclamanta-pârâtă SC F.A.B.A.R. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC F.L.R. IFN SA şi s-a dispus interzicerea folosirii de către pârâta-reclamantă a denumirii „F." în activitatea ei comercială, în scopuri publicitare sau pe documente, precum şi în orice alte scopuri.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă SC F.L.R. IFN SA a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea tezei de recurs susţinute în baza art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă-reclamantă învederează că în mod greşit, instanţa de apel, admiţând apelul părţii adverse, a dispus interzicerea folosirii de către recurentă în activitatea sa comercială a denumirii F., în condiţiile în care reclamanta însăşi, prin cererea de chemare în judecată a solicitat interzicerea mărcii a cărei titulară este: „F.A.", prevalându-se de dispoziţiile art. 35 (actual art. 36) alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
În consecinţă, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, extinzând nepermis cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, situaţie în care dispoziţia instanţei se extinde şi asupra unor drepturi proprii ale recurentei împotriva cărora aceasta nu a înţeles să se îndrepte (numele comercial şi mărcile comunitare în privinţa cărora recurenta are un drept de utilizare ca urmare a contractului de licenţă din 3 martie 2008); pe de altă parte, reclamanta niciodată nu s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului sau pe Regulamentul 207/2009 pentru o eventuală solicitare de anulare a mărcilor comunitare.
2. Pentru susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că Decizia recurată conţine motive străine de natura pricinii.
Astfel, deşi reclamanta nu a invocat concurenţa neloială prin indicarea temeiului presupus de Legea nr. 11/1991, în absenţa oricărei dezbateri asupra acestui aspect, curtea de apel a reţinut ca motiv pentru admiterea apelului reclamantei-pârâte, şi concurenţa neloială.
3. Motivul de recurs descris de ipoteza de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este susţinut de recurentă pe baza a şase critici de nelegalitate.
3.a. Greşita aplicare a Regulii 16 din HG nr. 833/1998 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.
Astfel, instanţa de apel a aplicat regulile anterior menţionate verificând dacă marca F. este notorie, însă norma nu era incidentă, întrucât recurenta susţine că prin cererea reconvenţională a solicitat anularea mărcii reclamantei exclusiv în baza art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar nu în temeiul prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998 (în forma legii în vigoare la data formulării cererii reconvenţionale), ceea ce face inaplicabile criteriile prevăzute de Regula 16 din HG nr. 833/1998.
Astfel, în cazul verificării condiţiei disponibilităţii semnului ales ca marcă, în virtutea teritorialităţii acestui drept, legea stabileşte prioritatea mărcilor - chiar neînregistrate - notorii pe teritoriul respectiv şi pentru publicul relevant pentru produsele/serviciile în cauză; doar într-un atare context criteriile stabilite de Regula 16 sunt aplicabile.
Dacă însă instanţa este chemată să analizeze reaua-credinţă la înregistrare a solicitantului, singura întrebare la care instanţa este chemată a răspunde este dacă solicitantul (iar nu publicul relevant în majoritatea sau totalitatea sa) ştia sau trebuia să ştie, în raport de gradul de cunoaştere al mărcii anterioare şi de statutul său de specialist sau nu, despre existenţa acestei mărci (indiferent de teritoriul pe care se află solicitantul).
În acest sens, recurenta invocă cele reţinute în concluziile Avocatului General Sharpston în Chocoladefabriken Lindt & Sphingli AG v. Franz Hauswirth GmbH, C-529/07: „[..] o cerere de înregistrare făcută de un participant pe piaţă poate fi considerată neloială şi, prin urmare, judecată mult mai uşor ca fiind cu rea-credinţă faţă de concurenţii săi - a fortiori dacă acesta era un actor recent pe piaţă şi/sau a cărui prezentare beneficia doar de o notorietate relativ redusă."
În cazul analizării relei-credinţe la înregistrare, în temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) invocat de recurentă, notorietatea mărcii anterioare se analizează în raport de solicitant (cât de cunoscută era sau trebuia să fie marca pentru solicitant), pe când în temeiul Regulii 16, analiza notorietăţii se face în raport de publicul larg pentru că Regula 16 se aplică nu relei-credinţe, ci conflictului dintre o marcă solicitată spre înregistrare şi o marcă notorie anterioară, în temeiul art. 48 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 lit. d) al Legii nr. 84/1998, texte neinvocate de recurentă prin cererea reconvenţională.
Dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect textul legal menţionat, ar fi fost în măsură să observe că marca sa era suficient de notorie pentru a fi cunoscută de solicitant la data solicitării înregistrării mărcii reclamantei, iar marca solicitată la înregistrare, fiind marca unei societăţi noi pe piaţă, nu se bucura de notorietate.
3.b. Recurenta invocă şi aplicarea greşită a prevederilor art. 165 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară (fostul art. 142 al Regulamentului 40/1994), instanţa de apel stabilind greşit că pârâta nu se poate prevala de drepturile proprii asupra mărcilor comunitare F. (cu privire la care deţine un drept de utilizare dobândit prin contractul din 3 martie 2008) şi asupra numelui comercial legal înregistrat (F.L.R. IFN).
Astfel, greşit s-a stabilit că mărcile invocate de pârâtă au dobândit protecţie pe teritoriul României începând cu data de 1 ianuarie 2007, dată în raport de care s-a constatat că marca reclamantei este anterioară.
Pentru a se putea realiza aplicarea acestor norme legale, instanţa de apel trebuia să uzeze de instrumentele existente în chiar cuprinsul Regulamentului, respectiv de definiţia expresă dată noţiunii de marcă anterioară prin dispoziţiile art. 8 din Regulament.
Or, art. 8 din Regulament prevede că „mărci anterioare" înseamnă mărci a căror dată de depunere este anterioară cererii de înregistrare a mărcii comunitare, ţinând cont, dacă este cazul, de dreptul la prioritate invocat în sprijinul acestor mărci.
Recurenta susţine că, în cazul de faţă, are un drept propriu, anterior înregistrării mărcii reclamantei, drept ce poartă asupra mărcilor comunitare verbale (nu combinate, precum marca reclamantei) F.T.T. şi F.P.B., ambele cu dată de depozit anterioară mărcii reclamantei.
3.c. Recurenta susţine şi greşita aplicare a prevederilor art. 8 din Convenţia de la Paris.
Astfel, în ce priveşte dreptul propriu al recurentei asupra numelui comercial, câtă vreme acesta nu a fost anulat recurenta susţine că are un drept propriu să utilizeze respectivul nume comercial.
Pe de altă parte, recurenta învederează că şi acest drept propriu al său este anterior înregistrării mărcii reclamantei şi protejat de lege. În acelaşi context, recurenta arată că este membră a grupului F., iar grupul F. are un drept anterior asupra numelui comercial „F." de la înregistrarea acestui nume în 1990.
În plus, respectivul drept asupra numelui comercial „F." este protejat şi în România prin aplicarea prevederilor art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883 a cărei formă revizuită la Stockholm în 1967 a fost ratificată de România prin Decretul nr. 1.117/1968 şi care instituie un regim de protecţie internaţională, spre deosebire de sistemul de protecţie a mărcilor care este unul de protecţie naţională.
În fapt, art. 8 al Convenţiei de la Paris instituie în sarcina statelor membre ale Uniunii obligaţia de a proteja numele comerciale din celelalte state ale Uniunii, fără obligaţia vreunei reînregistrări în fiecare dintre statele unde e solicitată protecţia.
Or, instanţa de apel în mod eronat a aplicat art. 8 al Convenţiei de la Paris, în sensul în care acesta s-ar referi la conflictul dintre un semn înregistrat naţional şi marca naţională, acest conflict fiind reglementat de legislaţia naţională [art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998] şi nefăcând obiectul Convenţiei de la Paris, care reglementează protecţia internaţională a numelor comerciale.
Recurenta, ca societate parte a grupului F., are un drept propriu de utilizare a numelui comercial F., drept care aparţine grupului F. în toate statele membre ale Uniunii de la Paris în temeiul prevederilor art. 8 al acestei Convenţii, încă de la data primei dobândiri a acestuia, respectiv, anul 1990 când s-a născut dreptul asupra numelui comercial F. în Benelux.
3.d. Recurenta invocă şi greşita aplicare a legii cu privire la administrarea şi analizarea probei cu înscrisuri.
Între înscrisurile depuse ca probă la dosar, se află şi un formular de modificare a dalelor de identitate emis de către C.G.E.R. - B.E.A.A.C., membră a grupului F. care poartă antet F. şi care este semnat de dl. N.A., reprezentantul reclamantei-pârâte.
Faptul că instanţa de apel nu ia în considerare acest act sub semnătură al domnului N.A. pe motiv că acesta nu recunoaşte semnătura sa, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 182 alin. (3) C. proc. civ., prevedere care arată expres că atâta vreme cât partea care contestă semnătura de pe un înscris depus ca probă, nu stăruie în defăimarea înscrisului, acesta este considerat ca recunoscut, urmând a face deci obiect al aprecierii judecătorului, aşa cum se găseşte depus la dosar.
Or, simpla menţiune a reclamantei cum că persoana care reprezintă voinţa socială a acesteia nu recunoaşte semnătura, fără să fie urmată de procedura verificării de scripte sau a înscrierii în fals, nu poate duce la înlăturarea înscrisului din cauză, cum a procedat în speţă instanţa de apel.
În acest fel au fost încălcate prevederile art. 178, 179 şi 182 C. proc. civ., instanţa de apel stabilind greşit că pârâta-reclamantă era ţinută să facă dovada că semnătura de pe înscrisul în discuţie aparţinea d-lui N.A., sarcina contestării acestui înscris în formele prescrise de aceste prevederi procedurale, revenind părţii care îl contesta.
3.e. Recurenta invocă şi greşita aplicare a testului obligatoriu de determinare a relei-credinţe la înregistrarea unei mărci.
Sub acest aspect, după cum s-a stabilit de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în Cauza Lindt, anterior citată, testul obligatoriu pentru aprecierea existenţei relei-credinţe la înregistrarea mărcii impune anumite criterii care trebuie urmate de către instanţă.
Astfel, pentru a se reţine existenţa relei-credinţe se impune (i) fie ca solicitantul să fi ştiut de existenţa dreptului anterior, (ii) fie ca solicitantul să fi trebuit să ştie de existenţa acestuia.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene instituie o prezumţie de cunoaştere a existenţei mărcii anterioare, formulată în următorii termeni: „o prezumţie de cunoaştere de către solicitant a utilizării de către un terţ a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere poate rezulta, printre altele, din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare este îndeobşte cunoscută, această cunoaştere putând fi dedusă, în special, din durata unei astfel de utilizări. Într-adevăr, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut cunoştinţă de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare."
Or, în speţa de faţă, instanţa de apel în mod eronat a căutat să argumenteze lipsa relei-credinţe pe inexistenţa unei dovezi directe de cunoaştere a mărcii F. de către dl. N.A., reprezentantul reclamatei-pârâte, atât timp cât elementul subiectiv, intelectiv, al cunoaşterii mărcii F. putea reieşi pe bază de prezumţii, din împrejurări precum cele relevate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în materie, sens în care recurenta prezintă o evaluarea proprie a probelor cauzei.
În concluzie, recurenta susţine că respingerea apelului pârâtei pe motiv că persoana care reprezenta voinţa socială a reclamantei sau reclamanta nu cunoşteau activitatea şi denumirea grupului F. la data solicitării la înregistrare a mărcii, este lipsită de temei legal deoarece este apreciată în afara testului legal complet privind reaua-credinţă, motiv de modificare a hotărârii atacate, potrivit prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3.f. Recurenta mai critică greşita analizare a criteriilor de determinare a unei posibile confuzii între mărcile supuse analizei în prezentul litigiu.
Astfel, se arată că nici sub aspectul determinării posibilei confuzii între mărcile în dispută instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile legale, respectiv, testul uzitat în practica Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Deşi reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată interzicerea utilizării de către recurentă a mărcii a cărei titulară este, „F.A.", instanţa a stabilit interzicerea utilizării denumirii „F." în condiţiile în care acest element verbal este doar o parte a mărcii, iar elementul verbal, la rândul său, este doar o parte a mărcii combinate a cărei titulară este reclamanta.
Recurenta arată că instanţa de apel nu a făcut o analiză a ponderii distinctivităţii elementelor într-o marcă combinată, cum de altfel impune jurisprudenţa O.H.I.M.
Instanţa de apel a eliminat din analiza sa atât elementul grafic al mărcii combinate, cât şi o parte a elementului verbal („A."), cu privire la care s-a reţinut sumar că reprezintă un element nedistinctiv, fără nicio referire sau analiză a importanţei din punct de vedere al consumatorului relevant (deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cazuri precum Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co GmbH v. Klijsen Handel BV").
O analiză a similarităţii semnului cu marca, dacă instanţa ar fi urmărit într-adevăr efectuarea unei astfel de analize, trebuia să ia în calcul marca în ansamblul său (adică atât elementul grafic cât şi elementul verbal) şi nu fiecare dintre elementele sale componente.
Mai mult, etapele esenţiale într-o astfel de evaluare sunt analizarea similarităţii produselor şi serviciilor şi mai ales delimitarea publicului relevant, ambele criterii fiind absente din Decizia recurată.
Astfel, instanţa de apel nu a indicat în Decizia atacată care este semnul presupus a contraface marca reclamantei, cu atât mai puţin elementele stabilite ca esenţiale pentru o analiză a similarităţii şi riscului de confuzie.
Instanţa de apel în singurul paragraf dedicat analizei similarităţii se referă la „mărcile în conflict"; or, dacă există un conflict între mărci, acţiunea în contrafacere este inadmisibilă, întrucât în prealabil ar trebui promovată o acţiune în anulare.
Instanţa de apel a făcut referire la riscul de confuzie considerat a fi creat de acest „conflict" în percepţia publicului, fără a face nicio delimitare cu privire la acest public, element esenţial al analizării unei cereri privind contrafacerea mărcii.
Nu în ultimul rând, recurenta arată că instanţa de apel nu indică nici care sunt mărcile în conflict, nici care sunt elementele lor dominante, după cum nu sunt indicate nici produsele identice sau similare asupra cărora sunt aplicate, nici asupra similarităţii vizuale, fonetice şi conceptuale dintre acestea, aşa cum impun, de altfel, deciziile instanţelor comunitare în materie.
Recurenta conchide că în absenţa tuturor acestor elemente de apreciere a pretinsei similarităţi şi riscului de confuzie, Decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată fără a se face o analiză juridică a aspectelor de fapt relevante.
Intimatele cauzei nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs.
La termenul de judecată din 10 iunie 2011, Înalta Curte a încuviinţat proba cu înscrisuri noi, la solicitarea recurentei-pârâte-reclamante ce au fost depuse la termenul de judecată ulterior, probe prin care a învederat că intenţionează dovedirea notorietăţii mărcii F. în Belgia, la nivelul anului 2000; totodată, la acelaşi termen, recurenta-pârâtă-reclamantă a învederat că formulează o solicitare de întrebare preliminară care să fie adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratat privind Funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) în legătură cu interpretarea prevederilor art. 165 alin. (1) şi alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (corespunzător art. 159a alin. (1) şi (5) din Regulamentul (CE) nr. 40/1994 din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară.
Cererea pentru formularea unei întrebări preliminare a fost respinsă ca neîntemeiată pentru motivele consemnate în practicaua încheierii din 4 noiembrie 2011.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Prezenta cauză are ca obiect acţiunea în contrafacere formulată de reclamanta-pârâtă SC F.A.B.A.R. SRL împotriva pârâtei-reclamante SC F.L.R. IFN SA prin care a solicitat, în temeiul art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (actual art. 36), să se interzică pârâtei să folosească marca F. a cărei titulară este, în activitatea comercială a acesteia, în scopuri publicitare, pentru serviciile financiare pe care le oferă, precum şi în orice alte scopuri.
Pârâta-reclamantă (recurenta cauzei), la rândul său, a învestit instanţa de fond cu cererea reconvenţională de anulare pentru rea-credinţă a mărcii reclamantei pârâte F.A., înregistrată la 27 ianuarie 2003 pentru clasa de servicii 36: asigurări, afaceri financiare, afaceri monetare, afaceri imobiliare; cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în numerotarea legii de la data formulării cererii, actual art. 47 din aceeaşi lege; de asemenea, s-a solicitat să se dispună în sarcina reclamantei-pârâte interzicerea folosirii mărcii F. şi obligarea acesteia să se abţină de la orice acte sau fapte de natură a duce atingere drepturilor pârâtei
Totodată, în cauză s-a formulat cerere de intervenţie de către F. NV (persoană juridică olandeză) şi F. SA/NV (persoană juridică belgiană) cu un conţinut identic cu cel al cererii reconvenţionale, solicitându-se, de asemenea, anularea pentru rea-credinţă a mărcii al cărei titular este reclamanta-pârâtă şi interzicerea folosirii acesteia în activitatea comercială a aceleiaşi reclamante pârâte.
Reclamanta-pârâtă este titulară a mărcii individuale combinate F.A., din 27 ianuarie 2003, având culori revendicate albastru şi alb, cu disclaimer pentru denumirea A., potrivit Regulii 17 alin. (4) din HG nr. 833/1998 privind aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, aşadar, fără a avea exclusivitate asupra acestei din urmă denumiri.
Pârâta-reclamantă este titulară a numelui comercial F.L. şi se prevalează, în justificarea legitimităţii folosirii ca marcă a semnului disputat, de acordul încheiat cu intervenientele la 3 martie 2008 prin care acestea au „consimţit şi confirmat că utilizarea F. de către F.L.R. SA în România a fost şi este făcută cu cunoştinţa şi acordul nostru", denumirea corectă a pârâtei-reclamante fiind însă SC F.L.R. IFN SA.
Intervenientele sunt titulare ale mărcilor comunitare F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C., F.F., F.M.F.
Prin sentinţa pronunţată de tribunal, cererile tuturor părţilor au fost respinse ca neîntemeiate.
Prin Decizia recurată însă, instanţa de apel a admis apelul formulat de reclamanta-pârâtă, schimbând în parte sentinţa, astfel că, s-a dispus admiterea cererii principale precizate şi, în consecinţă, s-a interzis pârâtei să folosească în activitatea sa comercială, în scopuri publicitare sau pe documente, precum şi în orice alte scopuri, a denumirii F.; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Raportat la soluţia instanţei de apel, recurenta a susţinut ca primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin soluţia criticată dispunându-se şi interzicerea folosirii numelui său comercial, iar nu doar a mărcii F.
Înalta Curte constată că reclamanta-pârâtă a construit întreaga argumentare a cererii de chemare în judecată (formulată iniţial pe calea ordonanţei preşedinţiale şi ulterior precizată pe dreptul comun) având în vedere folosirea mărcii sale de către pârâtă în activitatea comercială, fără a indica şi ipoteza încălcării dreptului său la marcă prin înregistrarea numelui comercial al pârâtei.
Or, aşa cum corect susţine recurenta, dispunându-se interzicerea folosirii denumirii F. de către pârâtă în activitatea sa comercială, instanţa de apel a dispus şi ceea ce nu s-a cerut, interpretând extensiv cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, chiar în cazul în care cererea de chemare în judecată era susceptibilă şi de interpretarea potrivit căreia reclamanta a solicitat (generic) interzicerea folosirii denumirii F., petitului având o formulare echivocă, ea trebuia interpretată potrivit regulii in dubio pro reo, aşadar în favoarea pârâtei; în plus, cererile deduse judecăţii trebuie interpretate în coroborare cu cele arătate de titularul cererii în motivarea în fapt şi în drept a acesteia, astfel că, instanţa de apel nu avea temeiuri legale de a dispune o măsură extra petita, în condiţiile în care întreaga argumentare a reclamantei tindea la finalitatea interzicerii folosirii semnului cu funcţiile mărcii.
Înalta Curte constată că reclamanta însăşi este cea care a generat acest echivoc prin modalitatea defectuoasă în care a formulat cererea de chemare în judecată - interzicerea folosirii mărcii F. -, deoarece ceea ce este marcă pentru reclamant, în principiu (cel puţin la momentul iniţierii cererii de chemare în judecată, până la formularea apărărilor pârâtului), reprezintă semn pentru pârât într-o cerere în contrafacere, pentru o atare concluzie fiind suficient a se observa formularea textului de la art. 36 (fost art. 35) din Legea nr. 84/1998.
Pentru depăşirea acestui neajuns legat de formularea cererii de chemare în judecată, prima instanţă era ţinută să ceară lămuriri părţii reclamante, în virtutea obligaţiilor instituite de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.; în recurs însă, acest moment procesual [art. 132 alin. (1) C. proc. civ.] este depăşit, astfel că, recurenta-pârâtă în mod corect a invocat depăşirea limitelor învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată, ceea ce conduce la constatarea caracterului fondat al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţele de fond nefiind învestite cu solicitarea reclamantei de a interzice pârâtei folosirea propriului său nume comercial.
În ce priveşte interzicerea folosirii mărcilor comunitare (argument invocat de recurentă din aceeaşi perspectivă a art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), aceasta este este o chestiune ce va fi tratată în continuare, prin analiza celorlalte critici formulate de recurentă, concluzia nefiind similară celei referitoare la numele comercial.
Înalta Curte constată nefondată critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a reţinut în sarcina recurentei-pârâte concurenţa neloială ca temei distinct pentru admiterea cererii în contrafacere, ci a invocat-o ca o circumstanţă a acţiunii fundamentate pe prevederile art. 36 (fost art. 35) din Legea nr. 84/1998.
Asupra cererii reconvenţionale - anularea mărcii reclamantei pentru rea-credinţă formulată în baza art. 48 lit. c) - actual art. 47 - din Legea nr. 84/1998, se impun câteva precizări prealabile.
Conform art. 165 alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare 207/2009 [fost art. 159a alin. (1) din Regulamentul nr. 40/1994]: „De la data aderării Bulgariei, a Republicii Cehe, a Estoniei, a Ciprului, a Letoniei, a Lituaniei, a Ungariei, a Maltei, a Poloniei, a României, a Sloveniei şi a Slovaciei (...), o marcă de comerţ comunitară înregistrată sau solicitată, în conformitate cu prezentul regulament, înaintea respectivelor date de aderare, se extinde în teritoriul acestor state membre, pentru a avea acelaşi efect în întreaga Comunitate."
Întrucât regulamentul, ca act comunitar obligatoriu, are aplicabilitate directă în statele membre, fără transpunere într-un act normativ naţional, inclusiv în noile state membre, se constată că efectul extinderii pe teritoriul României a protecţiei mărcii comunitare înregistrate sau depuse spre înregistrare s-a produs cu începere de la data aderării, 1 ianuarie 2007, astfel cum corect au reţinut şi instanţele de fond.
Acest efect se produce exclusiv pentru viitor, în virtutea principiului neretroactivităţii actelor normative, recunoscut şi în dreptul comunitar, care presupune că orice act normativ produce efecte, ca regulă, de la data intrării sale în vigoare (momentul aderării unui nou stat membru la Uniunea Europeană reprezentând o excepţie expres prevăzută de regulament).
Ca atare, drepturile dobândite prin înregistrare la nivel naţional sunt pe deplin valabile şi continuă să producă efecte şi după data aderării, decurgând dintr-o ordine juridică internă ce nu includea încă legislaţia comunitară (cu excepţia actelor şi tratatelor internaţionale ratificate de România în materia drepturilor omului).
Pe acest temei, soluţia conflictului dintre o marcă comunitară şi una naţională identice sau similare, înregistrate pentru produse/servicii identice sau similare, nu poate fi aceea a comparării datelor de depozit, deoarece ar însemna că o marcă comunitară produce, pe teritoriul României, efecte anterior aderării, aşadar pentru trecut, pentru că numai în acest fel ar putea reprezenta o marcă anterioară cererii de înregistrare a mărcii naţionale.
Or, atare consecinţă este inadmisibilă, cât timp contravine principiului deja enunţat, al neretroactivităţii actelor normative.
Art. 165 alin. (5) din Regulament prevede că „utilizarea unei mărci comunitare vizate la alin. (1) (înregistrate sau depuse spre înregistrare înainte de aderare) „poate fi interzisă, într-un nou stat membru, în baza art. 110 şi 111, dacă marca anterioară sau alt drept anterior a fost înregistrat(ă), solicitat(ă) la înregistrare sau dobândit(ă) cu bună-credinţă în noul stat membru înainte de data aderării, sau dacă, după caz, are data de prioritate anterioară aderării acestui stat".
per a contrario din această normă, protecţia dreptului la marcă dobândit anterior aderării într-un nou stat membru (sau efectul cererii de înregistrare depuse anterior) este recunoscută, ca regulă, şi după data aderării, din moment ce, pe baza acestui drept, se poate solicita interzicerea utilizării mărcii comunitare pe teritoriul statului respectiv.
Aşadar, în situaţiile în care marca naţională a fost înregistrată anterior aderării, după aderare, aceasta coexistă pe teritoriul acelui stat cu marca comunitară, nulitatea celei dintâi putând fi solicitată doar pentru reaua-credinţă a titularului mărcii naţionale, nu şi pentru motive decurgând din preexistenţa mărcii comunitare.
Înalta Curte apreciază că este fără dubiu intenţia legiuitorului european de a recunoaşte valabilitatea drepturilor dobândite asupra unei mărci la nivel naţional anterior aderării, titularul unei mărci comunitare neputând solicita constatarea nulităţii mărcii naţionale, decât pe temeiul relei-credinţe a titularului acesteia.
Pornind de la cele anterior menţionate, se constată că recurenta a contestat buna-credinţă a reclamantei pârâte la înregistrarea mărcii naţionale anterioare (F.A., combinată, înregistrată la 27 ianuarie 2003), solicitând anularea acesteia pentru rea-credinţă şi invocând mărcile comunitare pentru care a obţinut acordul de utilizare de la titularele acestora, intimatele interveniente, titlul de protecţie putând fi luat în considerare de la 1 ianuarie 2007, aşa cum s-a arătat.
În ce priveşte prioritatea numelui comercial, Înalta Curte constată că, într-adevăr, art. 8 din Convenţia de la Paris prevede că: „Numele comercial va fi protejat în toate ţările uniunii, fără obligaţia de depunere sau înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ", însă, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de dispoziţiile menţionate de vreme ce ea este o persoană juridică română care a dobândit în România dreptul asupra acestui nume comercial la data de 14 iunie 2007 prin înregistrarea la Registrul Comerţului a menţiunii de schimbare a numelui comercial anterior - SC G.F.L. IFN SA.
Intimatele interveniente F. NV şi F. SA/NV sunt cele care ar fi putut invoca dispoziţiile Convenţiei de la Paris ca titulare de nume comercial anterior celui al reclamantei-pârâte, însă, acestea nu au formulat recurs.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă-reclamantă nu poate în prezentul recurs să se prevaleze de prioritatea numelui comercial al intervenientelor principale pentru că, pe de o parte, prin acordul din 3 martie 2008, acestea nu au consimţit la folosirea de către pârâtă a numelui lor comercial, ci doar a mărcilor comunitare enumerate deja, iar pe de altă parte, în martie 2008, recurenta-pârâtă era deja titulară a propriului său nume comercial ce conţine semnul F., astfel că, data opozabilităţii numelui comercial al recurentei (14 iunie 2007) nu este nici ea anterioară mărcii reclamantei (27 ianuarie 2003).
În plus, intervenientele au formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, intervenind în proces pentru apărarea drepturilor proprii de proprietate industrială (nume comerciale şi mărci comunitare), iar nu o intervenţie accesorie, în interesul pârâtei-reclamante, astfel încât poziţia lor procesuală să fie subordonată celei a părţii în favoarea căreia a intervenit; simetric, nici pârâta-reclamantă nu se poate prevala de argumentele şi apărările intervenientelor, potrivit circumstanţierilor deja arătate, fiecare parte având o poziţie procesuală distinctă.
Relativ la reaua-credinţă a reclamantei la înregistrarea mărcii sale, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, criticile recurentei cu acest obiect fiind fondate, astfel că, se constată a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel cum corect indică recurenta, în cauză era necesar a se observa cele stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, reflectate în Decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529 din 07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH).
Potrivit statuărilor instanţei europene, simpla cunoştinţă a existenţei şi folosirii mărcii anterioare depozitului mărcii reclamantei nu este suficientă pentru întrunirea relei-credinţe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă, în sensul ca reclamanta-pârâtă să fi acţionat cu intenţia de a înlătura un comerciant de pe piaţă ori, cel puţin, să fi acceptat producerea unui asemenea efect.
Aşadar, reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea „faptului relevant" (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă, însă, sub condiţia de a fi notoriu) iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă, al cărei conţinut a fost definit anterior.
Astfel concepută, reaua-credinţă, ce interesează dispoziţiile art. 48 lit. c) - actual art. 47 -, este asimilabilă întotdeauna fraudei.
Doar intenţia frauduloasă poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii, cât timp intenţia solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-şi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv, de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă, asigurându-şi posibilitatea de a crea confuzie între marca sa şi cea a reclamantei, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparenţă de legalitate.
De altfel, intenţia reprezintă forma de vinovăţie cerută pentru existenţa oricărui act concurenţial neloial.
Raportând aceste aprecieri teoretice la datele speţei, rezultă că nu este suficientă cunoaşterea de către solicitantul mărcii a „faptului relevant" (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă), fiind necesar a se dovedi că intenţia reclamantei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a fost aceea de a împiedica intrarea mărcilor intervenientelor pe piaţa românească, mărci pentru care pârâta deţine un acord de utilizare.
Cât priveşte criteriile de apreciere a acestor cerinţe, implicit, mijloacele de dovedire a intenţiei frauduloase, Înalta Curte apreciază că simpla cunoaştere a „faptului relevant" nu prezumă, prin ea însăşi, existenţa unei intenţii frauduloase, această intenţie trebuind a fi probată distinct de prima cerinţă şi apreciată ca atare.
În evaluarea unei asemenea intenţii, este relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării, pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Este de precizat, totodată, că Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât marca terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.
Această cerinţă este, de asemenea, importantă pentru reţinerea relei-credinţe, fiind necesar a se evalua ca atare.
Revenind la prima condiţie în analiza cererii de anulare a mărcii pentru rea-credinţă - cunoaşterea faptului relevant (existenţa mărcilor comunitare pe teritoriul belgian unde reprezentantul reclamantei a locuit), Înalta Curte constată că instanţa de apel a concluzionat asupra acestui aspect prin încălcarea normelor procedurale care reglementează administrarea probei cu înscrisuri şi, consecutiv, incidentul contestării semnăturii de către partea căreia i se opune un înscris, cu referire la cel datat 28 februarie 2000, când, reprezentantul reclamantei-pârâte ar fi semnat un act prin care s-au realizat modificări cu privire la numărul cărţii sale de identitate în evidenţele F.B. SA (fostă C.G.E.R.B.A. - cu care reprezentantul reclamantei a avut poliţa de asigurare din 1995, preluată de F.B. în 1999).
Astfel cum corect susţine recurenta, potrivit dispoziţiilor art. 177 alin. (1) C. proc. civ., acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura, nefiind însă suficientă această contestare a semnăturii pentru ca respectivul înscris să fie înlăturat din materialul probator al cauzei, ci este necesar a se proceda în conformitate cu prevederile art. 178, 179 C. proc. civ., după cum este necesar a se observa şi cele reglementate prin art. 182 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, analiza realizată de instanţa de apel a conţinutului acestuia pare a fi subsidiară şi relativă la un înscris dacă nu înlăturat din materialul probator al dosarului, cel puţin cu o credibilitate redusă din cauza contestării semnăturii de către reprezentantul reclamantei, realizând o evaluare (identică unei operaţiuni de comparare a unei mărci cu un semn) în urma căreia au fost stabilite grade diferite de opozabilitate pentru diversele menţiuni din conţinutul său, fără un temei legal, de vreme ce toate menţiunile din cuprinsul unui înscris sub semnătură privată sunt în mod egal opozabile semnatarului/semnatarilor lui (art. 1176 C. civ.), semnătura semnificând tocmai însuşirea conţinutului integral al actului.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod greşit incidenţa în cauză a Regulii 16 din HG nr. 833/1998, gradul de cunoaştere a mărcilor comunitare (notorietatea) nefiind necesar a se raporta la teritoriul României, de vreme ce, aşa cum arată recurenta, aceasta nu a solicitat anularea mărcii în temeiul art. 48 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, în numerotarea anterioară a legii, singurul temei juridic al anulării mărcii fiind acela prevăzut de art. 48 lit. c) din lege, deci, pentru rea-credinţă.
Această împrejurare era de natură a contura circumstanţele de apreciere a relei credinţe, în evaluarea celei de-a treia cerinţe enumerate din testul Lindt, anume a gradului de protecţie juridică de care se bucură marca (mărcile comunitare, în speţă), o largă cunoaştere a mărcii de către publicul relevant pe teritoriul belgian în perioada locuirii reprezentantului reclamantei în Belgia, conferindu-i acesteia o protecţie mai energică şi permiţând mai facil stabilirea concluziei cu privire la cunoaşterea „faptului relevant" de către acesta la momentul solicitării în România a înregistrării mărcii; în contextul acestei evaluări, instanţa de rejudecare va analiza şi înscrisurile depuse de recurentă în etapa recursului.
Aşadar, în stabilirea faptului relevant, instanţa de apel va face o corectă aplicare a prevederilor procedurale referitoare la administrarea probei cu înscrisuri, va cerceta intenţia frauduloasă ca cerinţă distinctă a relei-credinţe şi va determina nivelul protecţie juridică de care se bucură atât mărcile terţilor, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.
Totodată, după soluţionarea cererii reconvenţionale, se va reaprecia asupra cererii principale, ţinându-se cont de cele dezlegate prin prezenta decizie în analiza art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în special din punct de vedere al limitelor obiective ale acesteia.
De asemenea, se vor avea în vedere criticile pârâtei cu privire la premisele de analiză ale cererii în contrafacere, anume necesitatea indicării mărcii şi semnelor comparate, a produselor sau serviciilor identice sau similare şi aplicarea criteriului percepţiei de ansamblu a acestora de către consumatorul mediu, precum şi realizarea analizei verbale, fonetice şi conceptuale a semnelor comparate, pentru a se putea concluziona asupra riscului de confuzie pentru public în baza prevederilor art. 35 alin. (2) lit. b) - actual art. 36 - din Legea nr. 84/1998.
Drept urmare, faţă de cele redate, Înalta Curte constată că se impune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., chiar dacă sunt întrunite cazurile prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., pentru a se cerceta toate cerinţele pentru întrunirea relei-credinţe în persoana solicitantului mărcii a cărei anulare constituie obiectul cererii reconvenţionale, în conformitate cu dezlegările regăsite în prezenta decizie şi avându-se în vedere şi celelalte susţineri ale pârâtei din motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC F.L.R. IFN SA, împotriva Deciziei nr. 145A din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8208/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8205/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
