ICCJ. Decizia nr. 8208/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8208/2011
Dosar nr.3284/40/2006*
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 582 din 23 mai 2007, Tribunalul Botoşani , secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul O.M.M., în contradictoriu cu Comuna Suliţa, prin primar, judeţul Botoşani; a anulat Dispoziţia nr. 10 din 7 februarie 2006 emisă de pârâta Comuna Suliţa şi a obligat pârâta să restituie în natură reclamantului suprafaţa de teren de 1.772 mp, situată în Suliţa, parcelele cadastrale nr. X şi Y, identificate în schiţa anexă a raportului de expertiză prin punctele 1, 2, 5, 4, 6, 7, 8; a respins cererea privind restituirea şi a suprafeţei de 275 mp teren, aflată în proprietatea numitului P.G. şi a obligat Comuna Suliţa, prin primar, să emită o nouă dispoziţie prin care să propună aceluiaşi reclamant acordarea de despăgubiri, prin echivalent, pentru suprafaţa de 275 mp teren, identificată în schiţa anexă prin punctele 2, 3, 4, 5; a respins, ca nefondată, contestaţia împotriva Dispoziţiei nr. 28 din 21 martie 2006, emisă de pârâtă, prin care a solicitat măsuri compensatorii pentru bunuri mobile.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Notificarea nr. 60/2001, înregistrată la Primăria Suliţa, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru casă de locuit compusă din 4 camere, hol, bucătărie pe temelie de piatră, zid de cărămidă, acoperită cu tablă, un corp de clădire anexă din 3 camere, magazie şi grajd acoperite cu tablă, cât şi suprafaţa aferentă de teren, de 2.100 mp.
Prin Dispoziţia nr. 28 din 21 martie 2006, Comuna Suliţa, prin primar, a respins cererea de restituire în natură a casei de locuit, anexei, magaziei şi grajdului, deoarece acestea au fost demolate şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru teren.
Comuna Suliţa, prin primar a mai emis şi Dispoziţia nr. 10 din 7 februarie 2006, cu privire la terenul din aceeaşi notificare, motivat de faptul că acesta este ocupat de alte construcţii, propunându-se acordarea de despăgubiri.
Tribunalul a mai reţinut că bunurile solicitate de reclamant au fost preluate de Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice după ce reclamantul şi familia sa au fost evacuaţi forţat din locuinţă în iunie 1941 şi mutaţi la Botoşani, unde au avut domiciliul obligatoriu până la 23 august 1944.
Din suprafaţa de teren ce a aparţinut tatălui reclamantului, O.H., suprafaţa de 275 mp a fost atribuită numitului P.G., conform titlului de proprietate din 22 mai 1994, iar pe restul terenului există construcţii ale pieţei agro-alimentare.
Cum suprafaţa de 1.772 mp din fosta proprietate este liberă de construcţii, tribunalul a anulat Dispoziţia nr. 10/2006 şi a dispus restituirea în natură a acestui teren, urmând ca pentru cei 275 mp teren ce nu se mai află în detenţia comunei, să se emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri.
În ceea ce priveşte bunurile mobile pentru care s-au solicitat despăgubiri, tribunalul a constatat că acestea nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât, contestaţia împotriva Dispoziţiei nr. 28/2006 a fost respinsă.
Prin Decizia civilă nr. 303 din 2 noiembrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, reţinând că, prin Notificarea nr. 60/2001, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru un imobil - casă de locuit şi anexe, edificate pe terenul proprietatea familiei sale, iar prin Dispoziţia nr. 28/2006, pârâta a procedat la respingerea cererii de restituire în natură a construcţiilor, motivat de faptul că sunt demolate şi a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Ulterior, prin notificarea nr. 1746 1 din 23 septembrie 2005, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2.100 mp teren, situată în intravilanul comunei Suliţa, aferentă unor imobile, iar pârâta, prin Dispoziţia nr. 10/2006 a respins cererea de restituire în natură a terenului, cu motivarea că este ocupat de alte construcţii, propunându-se acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005.
În discuţie, a mai constatat instanţa de apel, au rămas măsurile compensatorii pentru bunurile mobile preluate în mod abuziv, pentru care, în mod corect prima instanţă a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, arătând că instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, deoarece notificarea nu viza restituirea bunurilor mobile, şi că, deşi, aparent, Dispoziţia nr. 28/2006 îi este favorabilă, în sensul că prevede acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, ea se impune a fi anulată, pentru că este confuză şi cuprinde mai multe inadvertenţe, întrucât se respinge cererea de restituire în natură a construcţiilor, deşi nu s-a cerut restituirea lor în natură, se reţine în acelaşi timp că terenul este ocupat de construcţii, deşi terenul făcea obiectul Notificării nr. 1746 /2005, propunându-se acordarea de despăgubiri pentru teren.
Prin Decizia civilă nr. 5829 din 21 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat Decizia civilă nr. 303 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă; a admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 582 din 23 mai 2007 a Tribunalului Botoşani, iar sentinţa a fost desfiinţată în parte, cauza fiind trimisă primei instanţe pentru rejudecarea plângerii formulate de reclamant împotriva Dispoziţiei nr. 28 din 21 martie 2006, emisă de Primarul comunei Suliţa.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamantul a contestat Dispoziţia nr. 28/2006, solicitând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.100 mp şi măsuri compensatorii nu doar pentru construcţii, ci şi pentru bunurile mobile ce au aparţinut familiei sale. Prima instanţă a respins ca nefondată contestaţia împotriva acestei dispoziţii, cu motivarea că bunurile mobile nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel a menţinut soluţia. În privinţa Dispoziţiei nr. 28/2006, greşit a fost cercetată contestaţia numai pentru bunurile mobile, în materia Legii nr. 10/2001, contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei trebuie să fie soluţionată sub toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2789 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Botoşani a admis în parte acţiunea şi a anulat Dispoziţia nr. 10 din 7 februarie 2006, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să restituie în proprietatea reclamantului suprafaţa de 1.772 mp, situată în Suliţa, parcelele cadastrale nr. X şi Y, identificată în schiţa anexă a raportului de expertiză, prin punctele 1, 2, 5, 4, 8, 7, 6; a fost obligată Comuna Suliţa să emită o nouă dispoziţie pentru casă de locuit, anexe gospodăreşti (magazie şi grajd) şi să propună în favoarea reclamantului acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc pentru suprafaţa de 275 mp, identificată în schiţa anexă prin punctele 2, 3, 4, 5; a fost admisă şi plângerea formulată împotriva Dispoziţiei nr. 28 din 21 martie 2006, emisă de pârâtă, prin care s-au solicitat măsuri compensatorii pentru bunurile mobile, în sumă de 142.316 RON, identificate în schiţa anexă a raportului de expertiză a expertului tehnic Ş.H., pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul O.M.M. a pretins în declaraţia dată la 1 octombrie 2010 să i se reconstituie în natură terenul de 2.500 mp şi să i se acorde măsuri compensatorii pentru un magazin de 20 m lungime şi 15 m lăţime în care erau încorporate mai multe încăperi, cu destinaţia de frizerie, restaurant, alimentară şi dormitoare. Bunurile mobile solicitate au fost evaluate la suma de 142.316 RON prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Pentru suprafaţa de 275 mp teren aflată în proprietatea unei terţe persoane, s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, nefiind posibilă restituirea în natură.
Împotriva sentinţei civile mai sus arătate, au formulat apel reclamantul O.M.M. şi pârâta Comuna Suliţa, prin primar.
Reclamantul a arătat că instanţa trebuia să admită restituirea în natură a suprafeţei de 2.500 mp şi nu doar de 1.772 mp şi să propună acordarea de despăgubiri pentru casa cu 3 dormitoare, magazin, hol, bucătărie, anexă compusă din trei camere, magazie, grajd şi pivniţă.
Pentru suprafaţa de 275 mp, dacă se aprecia că nu poate fi restituită în natură, trebuia să i se acorde despăgubiri.
Pârâta a criticat soluţia sub aspectul bunurilor mobile, arătând că acestea nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, şi că, oricum nu au existat, dar că este de acord cu restituirea în natură a suprafeţei de 1.772 mp teren, situat în p. c. X şi Y, precum şi cu restituirea suprafeţei de 275 mp teren pe raza comuna Suliţa, judeţul Botoşani. Pârâta a solicitat înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, arătând că nu se face vinovată de preluarea abuzivă a bunurilor reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 53 din 29 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis ambele apeluri, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a obligat Comuna Suliţa, prin primar, să emită o nouă dispoziţie, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri pentru casa de locuit, anexe gospodăreşti (magazie şi grajd), precum şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri pentru suprafaţa de 275 mp, identificată în schiţa anexă prin punctele 2, 3, 4, 5, în favoarea reclamantului; a respins, ca nefondată, cererea prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile mobile; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a obligat Comuna Suliţa, prin primar, să emită o nouă dispoziţie pentru casa de locuit şi anexe gospodăreşti (magazie şi grajd) dar fără a indica nicio măsură în ceea ce priveşte aceste imobile demolate, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul a optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii, iar Dispoziţiile contestate, nr. 10/2006 şi 28/2006 emise de Primăria comuna Suliţa, sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că, stabilirea cuantumului despăgubirilor se va face de către un evaluator sau o societate de evaluatori, desemnaţi de Comisia Centrală pentru Acordarea de Despăgubiri care, pe baza raportului de evaluare, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren solicitată, din expertiza întocmită de expertul D.F. rezultă că întinderea totală a acesteia este de 2.047 mp şi nu de 2.500 cum pretinde reclamantul, iar, din aceasta, doar 1.772 mp teren, poate fi restituită în natură, fiind situată în parcelele cadastrale nr. X şi Y. În ceea ce priveşte suprafaţa de 275 mp, care se află înscrisă în titlul de proprietate nr. Z al numitului P.G., reclamantul a optat, inclusiv la dezbaterile din apel, pentru măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu un teren similar, pe un alt amplasament, măsură cu care apelanta Primăria comunei Suliţa a fost de acord (memoriul de apel din 5 ianuarie 2011), astfel că, instanţa a apreciat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la bunurile mobile solicitate, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a administrat nicio probă în dovedirea existenţei bunurilor revendicate, iar expertiza de evaluare a acestora de la prima instanţă a avut în vedere, exclusiv, declaraţia reclamantului. Cum în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ.: „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească" iar reclamantul nu a înţeles să-şi precizeze pretenţiile referitoare la bunurile mobile, această cerere a fost înlăturată.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă, instanţa de apel a reţinut că stabilirea acestora în sarcina intimatei este corectă şi în acord cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., dată fiind culpa procesuală a Primăriei comunei Suliţa în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul O.M.M., prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a solicitat instanţei să desfiinţeze în parte Decizia recurată, în sensul admiterii în totalitate a cererii sale şi să se dispună obligarea pârâtei comuna Suliţa, prin primar, la emiterea unei noi dispoziţii prin care să îi restituie în natură şi suprafaţa de 2.100 mp teren pe vechiul amplasament, să propună acordarea de măsuri compensatorii pentru bunurile mobile în sumă de 142.316 RON (valoare stabilită conform raportului de expertiză efectuat în cauză), cu obligarea pârâtei la restituirea cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat şi contravaloarea transportului din Israel în România şi retur.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul învederează că instanţele de fond au greşit când au stabilit că nu îi poate fi restituită în natură decât suprafaţa de 1.772 mp teren din cei 2.500 mp ce au aparţinut familiei sale, constatând că 275 mp au fost atribuiţi în proprietate numitului P.G., în temeiul Legii nr. 18/1991.
Pe de altă parte, nu poate fi reţinut argumentul instanţei de apel că pe această suprafaţă de teren de 2100 mp se află o piaţă agro-alimentară din care se pot restitui doar 1.772 mp, în condiţiile în care expertul numit la judecata în fond a cauzei a arătat că această piaţă cu produse agro-alimentare nu are decât construcţii uşoare, demontabile care nu împiedică eliberarea terenului.
Recurentul mai învederează că a solicitat instanţelor anularea Dispoziţiei nr. 28/2006 emise în baza Notificării nr. 60/2001 şi obligarea comunei Suliţa, prin primar, la emiterea unei noi dispoziţii prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile mobile aflate în proprietatea familiei sale la data evacuării forţate, însă, instanţa de apel a respins această solicitare pentru lipsa dovezilor.
Recurentul reia prezentarea situaţiei de fapt susţinută la instanţele anterioare, arătând că împreună cu întreaga sa familie a fost evacuat fără niciun avertisment, în anul 1941 şi a produs dovada celor afirmate cu martori şi înscrisuri (depunând tabloul celor evacuaţi), astfel că, în locuinţă şi magazin au rămas toate bunurile lor, respectiv, mobilier şi mărfuri alimentare obişnuite, parte dintre ele enumerate în cuprinsul acţiunii; în consecinţă, statul român trebuie să îl despăgubească şi cu valoarea acestora.
În sfârşit, acelaşi recurent susţine că instanţa de apel trebuia să dispună obligarea pârâtei la restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat, respectiv, onorariul de avocat (1.000 RON), dar şi contravaloarea biletelor de avion pentru călătoriile efectuate în România în scopul participării la proces, urmând a depune copii ale acestora pentru dovedirea lor.
La termenul de azi, Înalta Curte, din oficiu, a pus în vedere părţilor prezente ca în cadrul dezbaterii recursului să aibă în vedere domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 (în ce priveşte perioada de referinţă a legii şi în care trebuie să se situeze preluarea abuzivă a imobilului), la data formulării notificării prin care s-a solicitat de către reclamant restituirea terenului de 2.500 mp preluat autorilor săi, aspecte pe care să le plaseze în contextul regulii non reformatio in pejus, dat fiind faptul că nu a făcut uz de exercitarea dreptului la recurs decât reclamantul; de asemenea, s-a pus în vedere recurentului-reclamant să precizeze notificările pe care le-a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 şi obiectul fiecăreia dintre ele.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat două notificări (aşa cum se atestă, de altfel, şi prin Adresa din 17 august 2006 emisă de Primăria comunei Suliţa la solicitarea tribunalului): una prin care a solicitat restituirea în natură a unui imobil compus din casă de locuit (şi bunuri mobile, potrivit celorlalte înscrisuri ale cauzei) şi cealaltă privind restituirea în natură a terenului de 2.100 mp, aferent construcţiilor, teren situat în intravilanul comunei Suliţa, judeţul Botoşani.
Notificarea nr. 60/2001 a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 28 din 21 martie 2006, în sensul propunerii acordării de despăgubiri pentru construcţii, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; această dispoziţie a fost iniţial contestată în cauza de faţă.
La dosar primă instanţă, recurentul-reclamant şi-a completat contestaţia iniţială formulată împotriva dispoziţiei anterior menţionate, alăturându-i contestaţia împotriva Dispoziţiei nr. 10 din 7 februarie 2006 emisă de Primarul comunei Suliţa, judeţul Botoşani prin care s-a respins cererea de restituire în natură terenului în suprafaţă de 2.100 mp, teren intravilan, propunându-se acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; această dispoziţie a fost emisă pentru soluţionarea Notificării nr. 1746 din 23 septembrie 2005, astfel cum reiese din cuprinsul acesteia, susţinere reiterată de reclamant şi prin motivele de apel, dar şi de recurs.
Prin urmare, notificarea pentru teren (ceea ce constituie bunul principal) a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, în timp ce în cadrul termenului legal a fost formulată notificare doar pentru construcţii şi bunuri mobile (ceea ce reprezintă accesoriul, date fiind dispoziţiile art. 482 şi art. 492 C. civ.).
Prin soluţionarea ambelor sale cereri, recurentul-reclamant a obţinut măsuri reparatorii în echivalent - propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 -, încă din etapa administrativă, prin dispoziţii emise de unitatea administrativ teritorială învestită cu soluţionarea notificărilor.
Contestaţiile formulate împotriva acestor dispoziţii au regimul juridic al unor căi de atac, astfel că regula non reformatio in pejus era aplicabilă încă de la prima instanţă, tribunalul nefiind în măsură nici să invoce excepţia tardivităţii formulării notificării pentru bunul principal (teren), întrucât admiterea acesteia ar fi condus la agravarea situaţiei reclamantului în propria sa cale de atac, dată fiind împrejurarea că acesta, anterior iniţierii demersului în instanţă, era titularul unei valori patrimoniale („bun" în sensul Convenţiei), reprezentată de Decizia cu propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005).
Or, invocarea şi admiterea excepţiei tardivităţii notificării, cu consecinţa constatării decăderii reclamantului din dreptul de a mai obţine măsuri reparatorii în natură sau echivalent pentru teren (sens în care dispune art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată), ar fi contravenit regulilor presupuse de asigurarea garanţiilor unei proceduri echitabile, astfel cum ea este prevăzută de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În plus, nici instanţele anterioare, nici unitatea învestită cu soluţionarea notificărilor nu au constatat incidenţa unui alt fine de neprimire a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, anume, împrejurarea că deposedarea autorilor reclamantului de bunurile proprietatea autorilor lui a avut loc în anul 1941 (susţinere reluată de recurent inclusiv prin motivele prezentului recurs), ceea ce situează momentul preluării abuzive în afara perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), din probele cauzei neputând fi reţinute indicii în sensul incidenţei art. 2 lit. g) din lege, anume rechiziţionarea în temeiul Legii nr. 139/940, rechiziţie care şi ea trebuia să se situeze în cadrul aceluiaşi interval, ca măsură dispusă de regimul comunist.
Pe de altă parte, în ciclul procesual anterior, anume, prin Decizia civilă nr. 5829 din 21 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul aceluiaşi reclamant, a casat Decizia instanţei de apel, în sensul că s-a admis apelul reclamantului împotriva Sentinţei nr. 582 din 23 mai 2007 a Tribunalului Botoşani, pe care a desfiinţat-o în parte iar cauza a fost trimisă la prima instanţă pentru rejudecarea plângerii formulate de reclamant împotriva Dispoziţiei nr. 28 din 21 martie 2006, emise de Primarul comunei Suliţa; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Or, restul dispoziţiilor menţinute de instanţa de casare privea soluţia dată de prima instanţă asupra contestaţiei promovate împotriva Dispoziţiei nr. 10 din 7 februarie 2006 emise în soluţionarea notificării privind restituirea terenului.
Aşadar, limitele rejudecării, în aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., astfel cum reiese din dispozitivului deciziei de casare explicitat cu cele ce rezultă din considerentele acesteia, priveau nesoluţionarea contestaţiei cu privire la măsurile reparatorii solicitate prin notificare pentru construcţii, instanţele preocupându-se exclusiv de măsurile reparatorii solicitate prin notificarea din 2001 doar pentru bunurile mobile, întrucât au omis să soluţioneze cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcţii.
Însă, în cel de-al doilea ciclu procesual, instanţele de fond au rejudecat cauza sub toate aspectele, inclusiv asupra celor ce erau deja intrate în puterea lucrului judecat.
Date fiind toate aceste nereguli procedurale, care însă au generat efecte favorabile în ce priveşte situaţia titularului cererilor, Înalta Curte constată, în aplicarea regulii non reformatio in pejus, că nu poate analiza criticile sale privind neacordarea măsurilor reparatorii în natură pentru întregul teren (2.100 mp, în loc de 1.775 mp cât a obţinut recurentul prin hotărârile instanţelor anterioare), soluţia dată de prima instanţă în primul ciclu procesual fiind deja intrată în puterea lucrului judecat încă de la momentul soluţionării primului recurs.
În aprecierea Înaltei Curţi, soluţia anterioară decurge şi din interpretarea celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Amurăriţei c. României din 23 septembrie 2008, paragrafele 36 - 37:
«36. Presupunând chiar că instanţele ar fi corectat, în timpul acţiunii în revendicare, erorile comise de instanţele anterioare la acţiunea în partaj, Curtea consideră că nu este sarcina reclamantei să suporte sarcina unor eventuale lipsuri ale autorităţilor. Curtea a statuat deja de altfel că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi inconveniente exagerate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincová şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36548/97, paragraful 58, CEDH 2002-VIII, Zich şi alţii împotriva Republicii Cehe, nr. XXX48/99, paragraful 74, 18 iulie 2006).
37. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice. Instanţele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.»
În plus, se constată că această cerere (dacă s-ar admite că poate fi reanalizată în mod legal odată ce dezlegarea ei a intrat în puterea lucrului judecat şi dacă ea intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi dacă notificarea pentru restituirea terenului ar fi fost formulată în termen legal), a fost în mod legal soluţionată de instanţe cu aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce s-a dispus restituirea terenului ocupat de construcţiile uşoare şi demontabile (corespunzătoare amenajării unei pieţe agro-alimentare, ca atare, critica recurentului fiind fără obiect); pe de altă parte, era exclusă măsura restituirii în natură a suprafeţei de 275 mp teren care se află în proprietatea unui terţ - P.G., conform titlului de proprietate nr. Z din 22 mai 1994 emis în baza Legii nr. 18/1991 -, iar nu în deţinerea intimatului notificat.
Nici criticile privind acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile mobile nu vor putea fi analizate, întrucât - deşi subsidiar argumentului -, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 nu au avut în vedere această ipoteză, pentru situaţia în care preluarea proprietăţii autorilor săi se încadra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce se constituia într-un impediment prioritar, de ordine publică, pentru necercetarea notificărilor recurentului pe temeiul dispoziţiilor legii speciale prin intermediul căreia legiuitorul nu şi-a propus acordarea unor reparaţii pentru nedreptăţile comise anterior datei de 6 martie 1945.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.M.M., împotriva Deciziei nr. 53 din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8238/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs. Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8207/2011. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
