ICCJ. Decizia nr. 8239/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8239/2011
Dosar nr.24238/3/2006
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1296 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatorul O.V., în contradictoriu cu intimatele Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, Ministerul Sănătăţii Publice şi Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 57 din 16 mai 2006, emisă în procedura Legii nr. 10/2001 de Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că prin Decizia contestată s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 5.083 mp, situat în Bucureşti, sector 2 şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Întrucât pe terenul în litigiu funcţionează, în prezent, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, fiind ocupat de birouri, garaje, parcări şi căi de acces, tribunalul a apreciat că acesta nu este liber, astfel că nu poate fi restituit în natură, ci numai prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 379 A din 31 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia atacată, reclamantului i s-au recunoscut drepturile la reparaţie în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la terenul în suprafaţă de 5083 mp situat în Bucureşti, sector 2, cu motivarea că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat cu construcţii şi anexe ale acestora aparţinând intimatei Serviciul de Ambulanţă.
Niciunul din textele invocate de reclamant nu a fost încălcat, chiar mai mult decât atât, art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu doar că nu sprijină punctul său de vedere, dar chiar îl infirmă. Potrivit alin. (2) din acest articol, pentru terenurile ocupate, cum este cazul în speţă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, textul fiind neechivoc, ca de altfel şi situaţia de fapt, necontestată de reclamant.
Critica în sensul că imobilele construcţie au fost edificate nelegal nu este susţinută probatoriu şi, chiar dacă s-ar accepta acest fapt, imobilele nu se încadrează în dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, fiind edificate anterior anului 1990, aspect reţinut corect şi de judecătorul fondului.
În cauză nu s-a făcut dovada vreunei încălcări a procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 la care reclamantul a înţeles să apeleze, astfel încât critica sa privind nerespectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu poate fi primită sub niciunul din aspectele invocate, fiindu-i respectate toate drepturile procedurale şi substanţiale la care legea specială îi dădea dreptul.
În acest context, invocarea art. 3 din C. civ. este nefondată, întrucât diferenţa de opinii dintre o parte şi judecătorul cauzei nu poate fi reţinută ca o culpă a acestuia din urmă şi care să fie sancţionată, ci firesc, ca o modalitate de exercitare a funcţiei de judecător, drept şi obligaţie în acelaşi timp.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către contestator, care a invocat următoarele motive:
1. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Decizia a fost dată:
a) cu încălcarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6 alin. (1) din aceeaşi lege, modificată prin Legea 247/2005.
În cazul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce se aplică prioritar faţă de art. 10 din aceeaşi lege, afectaţia imobilului prevalează asupra situaţiei ocupării terenului de către construcţii noi sau de către amenajări.
Art. 16 din Legea nr. 10/2001 permite o restituire mai generoasă a terenurilor cu sau fără construcţii decât art. 10, chiar dacă sunt acoperite de clădiri noi, dar afectate unor utilităţi publice, ceea ce este cazul de faţă.
În art. 10 se restituie terenul liber spre a nu se aduce atingere drepturilor câştigate de locatarii blocurilor de locuinţe, societăţi etc; în cazul că statul sau municipalitatea sau o unitate sanitară, ceea ce este cazul de faţă, foloseşte aceste terenuri cu sau fără construcţii, art. 16 Legea nr. 10/2001 permite restituirea terenurilor, nu numai a clădirilor, chiar dacă sunt noi (legea nu face distincţie), dar impune o singură condiţie: ca proprietarul ce beneficiază de aplicarea art. 16 să menţină afectaţia imobilului restituit, în cazul de faţă a terenului cu sau fără construcţii pe care se află noile clădiri ale Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, şi să nu facă nimic pe terenul ocupat timp de 5 ani.
b) cu aplicarea greşită a art. 10 alin. (1) (în dauna aplicării art. 16 din Legea nr. 10/2001) şi art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 arată un caz de restituire în care nu este vorba despre afectaţiunea imobilului, teren cu sau fără construcţii (cum enunţă art. 6), aşa cum arată şi art. 16 din lege, ci indică restituirea terenurilor după cum sunt sau nu libere de construcţii şi refuză restituirea celor ocupate de clădiri noi, de elemente de sistematizare ale unei localităţi.
Curtea de apel a aplicat acest text greşit, fără a aplica art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru că s-a lăsat înşelat de sensul prim al sintagmelor: „construcţii demolate"; „terenul liber", „restituirea terenului liber", fără să observe că din economia textelor art. 10 şi art. 16 nu există o relaţie ca de la general la special, care, fiecare, se ocupă de altă situaţie de imobile: art. 10 doar de terenuri, iar art. 16 de imobile, deci de terenuri cu sau fără construcţii pe ele, fără să elimine cazul când s-au edificat noi clădiri pe aceste terenuri.
Legea nu face deosebire la art. 16 din Legea nr. 10/2001 între terenurile cu sau fără construcţii (deci înţelegând aici toate imobilele afectate unităţii din acest text), deci este ilegal să o facă instanţa. Dacă ar fi să se restituie doar terenul liber, în toate cazurile, atunci se pune problema care dintre art. 10 şi art. 16 se va aplica prioritar şi după ce criteriu. Or, curtea de apel nu o spune în Decizia sa.
Art. 10 alin. (2) în interpretarea per a contrario prevede că se restituie terenurile pe care se află construcţii neautorizate. Din probele depuse la dosar, rezultă că Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti nu are construcţii autorizate pe terenul din sector 2. Nu există niciun act denumit autorizaţie de construcţie în acest sens la dosar. Nu există o autorizaţie de construcţie legată de acest teren, imobilul în discuţie, teren identificat prin 2 expertize. Nu există nici autorizaţie de construcţie, nici titlu pentru terenul ce nu a fost preluat de stat la 1950. Art. 10 alin. (2) arată că, în mod cumulativ, se restituie acele terenuri care sunt supuse următoarelor condiţii, printre care se află şi condiţia „autorizării" noii construcţii aflate pe terenul abuziv preluat.
Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti şi ceilalţi pârâţi nu au depus niciun act prin care să se dovedească faptul că s-au comasat terenurile de la numerele ..., sector 2, în cel ce poartă nr. ..., ca să se dea acestuia un singur număr factorial şi o autorizaţie de construcţie.
Terenul în litigiu şi-a păstrat identitatea de fapt şi de drept şi, mai mult, a rămas în proprietatea autorului contestatorului şi acum a acestuia din urmă, iar în baza probelor de la dosar şi în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti nu are autorizaţie de construcţie pe acest teren de la numerele ... .
Curtea de apel aplică la caz nu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în interpretarea per a contrario, ci art. 10 alin. (3) din lege, când din acte rezultă că nu este vorba de clădiri neautorizate şi ridicate ilegal după 1 ianuarie 1990, ci de clădiri realizate la 1964, dar cărora le lipseşte autorizarea cerută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca să nu se poată restitui în natură. Deşi dispoziţia este inutilă, câtă vreme există art. 16 din Legea nr. 10/2001, ce permite restituirea imobilelor.
În cazul de faţă, este vorba despre aplicarea greşită a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că la curtea de apel s-a dispus a se înlătura de la aplicare art. 16 din Legea nr. 10/2001, şi să se aplice art. 10 alin. (3) din lege.
Aşa fiind, condiţia că nu se restituie decât terenul liber, pe care nu sunt amplasate clădiri şi nu şi cel de sub clădirile autorizate, nu se aplică în cazul de faţă, pentru că Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti nu are autorizaţie de construcţie pe acest teren, cel de la numerele ..., nu pe altul, cel de la numerele ... . Imobilul de la numerele ... nu există în fapt şi în drept, pentru că nu există niciun act prin care să se fi hotărât să se preia mai întâi la stat aceste terenuri, apoi să se comaseze şi să se emită autorizaţie de construire. La dosar există situaţia că imobilul a fost cotropit la 1948, la 1950 nu apare pe liste cum cerea legea, ca să fie considerat ca fiind proprietate de stat, că la 1964 s-au demolat clădirile şi s-a dat un număr, după cum a vrut puterea vremii, că nu s-au ridicat imobilele construcţii cu autorizaţie de construcţie.
2. Art. 304 pct. 7 prima teză C. proc. civ. - Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul în ce priveşte consideraţiile referitoare la încălcarea de către tribunal a art. 16 şi art. 6 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Curtea de apel rezumă motivaţia, în drept, la următoarea propoziţie: „Niciunul din textele invocate de reclamant nu a fost încălcat." Aceasta nu este o motivaţie, pentru că nu apare nicio explicaţie pentru care a fost respins apelul în privinţa încălcării art. 16 şi art. 6 de către tribunal.
Conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuia să cuprindă expres de ce a fost respins apelul în privinţa încălcărilor art. 10, art. 16 şi art. 6 din Legea nr. 10/2001, şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, curtea de apel, după ce a rezumat, prea general, că nu există nicio încălcare din textele „invocate de reclamant", adaugă că art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu sprijină apelul, ci dimpotrivă. Cu toate acestea, încălcarea celorlalte texte invocate nu a fost explicată de curte, respectiv art. 16 şi art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Viaşu contra România.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Decizia a fost dată cu încălcarea art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, implicit cu încălcarea deciziei date în Cauza Viaşu contra României, precum şi cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a reţinut, contra legii (art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie), contra art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi contra soluţiei date în cazul Viaşu contra România (hotărâre - pilot, obligatorie) că, „În cauză nu s-a făcut dovada vreunei încălcări a procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (...) astfel încât critica sa privind nerespectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu poate fi primită sub niciunul din aspectele invocate, fiindu-i respectate toate drepturile procedurale şi substanţiale la care legea specială îi dădea dreptul."
Este nelegal ca un judecător să nu „primească" aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nici măcar atunci când este invocată, mai ales că în cazul Viaşu contra României se dă o interpretare oficială, retroactivă, a legilor de reparaţie, adoptate după 1994, şi a art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În felul acesta se încalcă art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora Convenţia Europeană, adoptată de România prin Legea nr. 30/1994, este de atunci drept intern şi prioritar, în cazul în care legea internă, fie ea şi una specială, intră în conflict pe o temă, în cazul de faţă dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în discuţie.
În Cauza Viaşu contra României, Curtea Europeană a reţinut că „(…) atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către reprezentanţii unui regim anterior, o legislaţie similară poate fi considerată ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire".
Curtea de apel a încălcat, prin prisma acestei decizii, art. 46 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Decizia citată, pentru că nu a respectat dreptul actual de proprietate la care este îndrituit contestatorul, conform soluţiei de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel trebuia să dea ascultare art. 10, art. 16 coroborat cu art. 6 din Legea nr. 10/2001, dar cu prioritate, trebuia să dea ascultare art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cauzei Viaşu. Chiar dacă imobilul este acoperit cu construcţii noi, edificate după 1948 - 1950, chiar dacă imobilul ar fi fost preluat cu titlu de stat, chiar dacă este vorba de teren ocupat, tot art. 16 şi art. 6 din Legea nr. 10, coroborate cu art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cazul Viaşu contra României erau valabile.
Tribunalul a mai încălcat la darea sentinţei şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea dată de Curtea Europeană în cauza Viaşu, iar curtea de apel în mod nelegal nu a sancţionat această încălcare prin recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului cu sau fără construcţii pe el, concretizată în restituirea în natură a terenului.
4. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Decizia a fost dată cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În contra dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a refuzat accesul real la justiţie, nu s-a pronunţat asupra încălcărilor cu caracter civil invocate de contestator, semnalate în apel. Nu s-a dat motivaţie pentru ce s-a respins aplicarea textelor de lege invocate - art. 16 şi art. 6 din Legea nr. 10/2001, şi de ce nu poate fi primit C.E.D.O. în prezentul litigiu.
Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii contestaţiei şi restituirii în natură a terenului.
Intimaţii-pârâţi Serviciul de Ambulanţă Bucureşti - Ilfov şi Ministerul Sănătăţii au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Recursul este fondat şi va fi admis în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare:
Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În accepţiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanţei care să susţină soluţia din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar şi motivarea superficială are aceeaşi semnificaţie, atrăgând deopotrivă incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În speţă, este de observat că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri generale privind netemeinicia criticilor formulate de apelantul-contestator.
Astfel, curtea de apel s-a limitat să reţină că niciunul din textele invocate de contestator nu a fost încălcat şi că, mai mult, art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu doar că nu sprijină punctul de vedere al acestuia, dar chiar îl infirmă, respectiv că potrivit alin. (2) al acestui articol, pentru terenurile ocupate, cum este cazul în speţă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Nu s-au arătat, însă, în concret, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, argumentele pentru care nu pot fi primite apărările părţii cu referire la fiecare dintre textele de lege invocate - art. 10 alin. (2), art. 16, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, lăsând practic necercetate criticile formulate pe acest aspect în apel.
De asemenea, curtea de apel nu a făcut o analiză proprie a criticilor contestatorului vizând respectarea judiciară a dreptului la bun, din perspectiva dispoziţiilor legale invocate - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la Cauza Viaşu contra României şi la dispoziţiile art. 46 din Convenţie, ci s-a rezumat să constate că nu poate fi primită critica privind nerespectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sub niciunul din aspectele invocate, contestatorului fiindu-i respectate toate drepturile procedurale şi substanţiale la care legea specială îi dădea dreptul. Or, o atare motivare, are doar caracter formal.
Acelaşi gen de aprecieri generice se regăsesc în considerentele deciziei recurate şi cu privire la legalitatea edificării construcţiilor de pe terenul solicitat a fi restituit în natură, contestată prin motivele de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la acest aspect, curtea de apel nu a făcut o judecată propriu-zisă, care să răspundă, în fapt şi în drept, apărărilor părţii, rezumându-se să afirme că, critica în sensul că imobilele construcţie ar fi fost edificate nelegal nu este susţinută de probatoriu, fără însă a indica probele pe care şi-a întemeiat această afirmaţie. Pe de altă parte, argumentul subsidiar al instanţei, în sensul că şi dacă s-ar accepta faptul pretins de contestator privind nelegalitatea edificării construcţiilor, imobilele nu se încadrează în dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, fiind edificate anterior anului 1990, este mult prea general şi nu are la bază o reală analiză de text, nefiind astfel lămuritor în ce priveşte respingerea motivului de apel în discuţie.
Rezultă că, instanţa de apel nu a răspuns niciunuia dintre motivele de apel formulate de contestator, prezentate mai sus.
Or, simpla afirmaţie în sensul că apelul este nefondat, fără o analiză propriu-zisă a criticilor din cererea de apel, care implică un răspuns, în fapt şi în drept, la fiecare din aceste critici, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătoreşti desprins din dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând în fapt cu o nemotivare.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanţa de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunţate, în fapt şi în drept, la toate motivele de apel.
Neprocedând în acest mod şi rezumându-se la aserţiuni generale privind legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce impune soluţia casării cu trimitere, criticile vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ce priveşte soluţionarea pe fond a contestaţiei deduse judecăţii nu pot fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanţa de trimitere.
În consecinţă, apreciind că prin nemotivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) şi art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul exercitat în cauză, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să analizeze toate criticile formulate în apel, luând în considerare şi apărările formulate pe calea recursului, precum şi înscrisurile depuse în această fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul O.V. împotriva Deciziei nr. 379A din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8246/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8238/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs. Legea... → |
|---|
