ICCJ. Decizia nr. 8255/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8255/2011
Dosar nr.3079/101/2010
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 23 aprilie 2010, sub nr. 3079/101/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta P.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 250.000 euro, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a strămutării în Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1955.
Prin Sentinţa civilă nr. 470 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale, precum şi 1.000 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost strămutată împreună cu întreaga familie în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1955, iar în toată această perioadă au îndurat condiţii foarte grele de viaţă, suferind de foame, de frig, neavând locuinţe, asistenţă medicală, haine.
Fiind vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de ea şi familia ei, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valorile nepatrimoniale încălcate prin măsura administrativă aplicată reclamantei şi familiei acesteia - dreptul la libertate, consecinţele negative suportate de victime - afectarea stării de sănătate şi a posibilităţii de realizare deplină pe plan social, profesional şi familial, precum şi limitele valorice ale despăgubirilor ce pot fi acordate, impuse prin OUG nr. 62/2010, în raport de care a apreciat că suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă pentru reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 474 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, arătând că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 31 decembrie 1955 a fost deportată împreună cu familia, din localitatea Burila Mare, judeţul Mehedinţi, în Ezerul Călăraşi, Câmpia Bărăganului, stabilindu-li-se domiciliu forţat.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Deşi la data soluţionării apelurilor de faţă, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului menţionat, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of., nr. 151 din 12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei are obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. Partea I, la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situaţia în care în termen de 45 zile, Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea să-şi înceteze efectele juridice.
Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Urmează ca, faţă de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, să se constate că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale, astfel încât se impune reformarea sentinţei de fond, în sensul respingerii acţiunii.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. Soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de curtea de apel, se datorează neînţelegerii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Din motivarea acestei soluţii se deduce că, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, textul de lege care a reprezentat temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 5 din Legea nr. 221/2009, va fi abrogat. Practic, instanţa echivalează suspendarea unei norme (până la modificarea acesteia) cu inexistenţa acesteia.
Din cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale şi din dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie rezultă, însă, o cu totul altă situaţie, respectiv faptul că înlăuntrul termenului de 45 de zile (termen care nu se împlinise la data soluţionării cauzei), cât durează suspendarea textului declarat neconstituţional, Parlamentul sau Guvernul trebuie să pună în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Curtea Constituţională, în motivarea deciziei, a explicat că acţiunile promovate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu trebuie respinse, aşa cum a procedat instanţa de apel, ci soluţionate în temeiul unui text modificat care să prevadă criterii clare de cuantificare a despăgubirilor.
Nu există niciun pasaj în această decizie din care să rezulte că aceste despăgubiri nu trebuie să mai fie acordate, ci că modalitatea de reglementare este defectuoasă sub aspectul coexistenţei a două acte normative care prevăd acordarea de despăgubiri şi al normelor de tehnică legislativă.
Acest aspect rezultă şi din faptul că dispoziţiile art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, prin care a fost introdus alin. (11) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, care se referă în mod expres la modul de cuantificare a despăgubirilor, nu a fost declarat neconstituţional, nefiind necesar un text expres care să prevadă posibilitatea acordării de despăgubiri.
Există situaţii în care persoanele care au suferit o măsură administrativă cu caracter politic nu au beneficiat de o altă reparaţie morală, cum ar fi cazul celor decedaţi sau persoane care au beneficiat o perioadă scurtă de aceste drepturi, or Curtea Constituţională, în motivare, invocă dreptatea ca valoare supremă.
A admite contrariul (interpretarea instanţei de apel), ar conduce la o soluţie inechitabilă, în sensul că cei care au obţinut deja hotărâri, anterior declarării textului ca fiind neconstituţional, sau cei care vor fi judecaţi în baza textului modificat, să aibă un tratament diferit, ce creează premisele unei discriminări între persoane, care deşi se regăsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Soluţia legală, care ar fi fost în concordanţă cu Decizia invocată de instanţă, adoptată de aproape toate curţile de apel din ţară, era aceea de suspendare a cauzei până la reglementarea textului declarat neconstituţional.
Instanţa a respins cererea de suspendare, fără a se pronunţa însă asupra cererii de amânare a cauzei după termenul de 45 de zile.
Soluţia de respingere a acţiunii reprezintă un caz clar de denegare de dreptate (art. 3 C. civ.), motivarea fiind fundamentată pe inexistenţa textului legal.
Chiar în situaţia în care nu s-ar modifica niciodată textul declarat neconstituţional, acţiunile în despăgubiri pot continua pe calea dreptului comun, în temeiul dispoziţiilor art. 504 şi urm. C. proc. pen. sau al răspunderii civile delictuale.
Art. 3 din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituţional, este în vigoare, or prin acest text s-a stabilit că măsurile administrative, cum este şi cea suferită de reclamantă, sunt măsuri cu caracter politic, iar prin chiar titlul legii, aceste măsuri sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic.
Prin art. 2 al acestui act normativ s-au înlăturat de drept toate efectele hotărârilor de condamnare, recunoscându-se implicit faptul că aceste măsuri au fost abuzive şi nelegale.
În acest context, având în vedere că reclamanta a suferit în mod nedrept, din partea statului, o măsură de restrângere a libertăţii şi a tuturor drepturilor fundamentale ale persoanei, este îndreptăţită să primească despăgubiri odată cu stabilirea prin lege a nelegalităţii măsurii luate.
2. Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererile şi apărările formulate de reclamantă, şi anume pe cererea de amânare a cauzei până la împlinirea termenului de 45 de zile şi pe cererea de a analiza acţiunea în temeiul dispoziţiilor de drept comun, faţă de faptul că temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanţa.
Din motivare rezultă că soluţia de respingere a acţiunii s-a datorat inexistenţei unei norme juridice care să prevadă posibilitatea acordării de despăgubiri: „în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale".
De vreme ce prin lege s-a constatat că măsura administrativă luată împotriva reclamantei este nedreaptă, nici nu era necesar să existe un text de lege care să prevadă posibilitatea de a solicita despăgubiri, ele putând fi cerute şi în temeiul răspunderii civile delictuale.
Sunt de notorietate ororile îndurate de persoanele strămutate, presiunea psihică la care erau supuse, fiind ameninţate că vor fi duse în Siberia, mizeria şi condiţiile inumane în care au trăit, dormind sub cerul liber sau în gropi săpate sub pământ, lipsa de alimente şi de apă, etc.
Această soluţie vine să legitimeze aceste orori, ideea de dreptate fiind doar un concept (ce se aplică diferenţiat) ce nu rezultă, nu transpare din soluţia pronunţată.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru a se judeca cauza în raport de dispoziţiile legale modificate sau în raport de dispoziţiile de drept comun.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în care acestea se încadrează, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În acest context, nu se poate reţine că instanţa de apel s-ar face vinovată de denegare de dreptate prin pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii pentru inexistenţa temeiului juridic, urmare a declarării lui ca neconstituţional, cum greşit pretinde recurenta. Dimpotrivă, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern, nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
2. Având în vedere argumentele prezentate în analiza motivului de recurs precedent, referitoare la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel cum acestea au fost dezlegate cu putere obligatorie pentru instanţe prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, nu avea nicio relevanţă în pronunţarea soluţiei în cauză faptul că termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie pentru compatibilizarea normei neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, nu era expirat la data fixată pentru judecata apelului. Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, conform tezei finale a art. 147 alin. (1) din Constituţie, pe durata termenului de 45 de zile, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, ceea ce echivalează cu inexistenţa normei juridice declarată neconstituţională.
Ca atare, nu se justifica amânarea cauzei până după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, cum greşit pretinde recurenta, criticile formulate în acest sens nefiind fondate.
De asemenea, nu sunt fondate nici criticile prin care se impută instanţei de apel că nu a analizat pretenţiile deduse judecăţii în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care a reţinut inexistenţa temeiului juridic al acţiunii. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilităţii, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.
Din moment ce, iniţiind demersul judiciar, reclamanta a arătat expres că îşi fundamentează cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menţionate în motivele de recurs cu trimitere la C. civ. - art. 998 - şi C. proc. pen. - art. 504, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina.
Pentru toate aceste motive, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 474 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8264/2011. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 8247/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
