ICCJ. Decizia nr. 8306/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8306/2011
Dosar nr.5477/100/2009
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1090 din 25 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Maramureş, în Dosarul nr. 5477/100/2009, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de către reclamantul T.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă:
S-a constatat caracterul politic al condamnării pronunţate de Tribunalul Militar Cluj, în Dosarul nr. 238/1961, prin Sentinţa nr. 266 din 26 august 1961, prin care reclamantul T.T. a fost condamnat, în baza art. 209 pct. 1 alin. (1) C. pen., la 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 130.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 266 din 26 august 1961, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani, 6 luni şi 18 zile de detenţie, în arestul Poliţiei Baia Mare, Satu Mare şi, apoi, în Penitenciarul Jilava.
Condamnarea s-a pronunţat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 C. pen. din 1936, infracţiune prevăzută expres de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca reprezentând o condamnare cu caracter politic.
Martorii audiaţi, persoane condamnate în aceeaşi cauză cu reclamantul şi care au trecut prin exact aceleaşi experienţe, au descris sugestiv regimul de detenţie, caracterizat prin violenţe fizice şi psihice, umilinţe, înfometare, muncă forţată şi istovitoare, lipsa asistenţei medicale, întreruperea oricărei legături cu exteriorul, toate în scopul degradării fiinţei umane.
Reclamantul a fost condamnat la vârsta de 16 ani, iar cei 3 ani şi jumătate petrecuţi în condiţiile de detenţie au avut consecinţe extrem de grave atât asupra sănătăţii reclamantului, cât şi în plan social, aducându-se o atingere extrem de gravă tuturor valorilor care definesc personalitatea umană.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, instanţa a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 60/R din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis, ca fondat, în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 1090 din 25 iunie 2010 a Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia din sentinţă privind obligarea pârâtului la plata sumei de 130.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantul T.T. şi a menţinut dispoziţia sentinţei privind constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului prin Sentinţa penală nr. 266 din 26 august 1961 a Tribunalului Militar Cluj.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:
Motivele de apel privitor la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate, întrucât, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, iar dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale.
Reţinând că această decizie este definitivă şi obligatorie, rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acţiunii nu mai există, astfel că acţiunea este, în prezent, lipsită de temei legal şi, prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri, în temeiul unui act normativ inexistent.
Curtea a mai reţinut că acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., nu este posibilă din două motive, care ţin de aspectele procedurale ale cauzei şi de fondul cererii.
Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legii speciale, nu pot, în apel, să schimbe temeiul juridic al cererii, pentru că ar schimba cauza acţiunii, ceea ce este inadmisibil.
În ce priveşte fondul cererii, din deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că nu există o obligaţie a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârşite de regimurile politice existente anterior în acele state, dar, dacă aleg să acorde despăgubiri, atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparaţie în echitate care nu îşi are izvorul într-un fapt trecut, ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, neexistând obligaţia reparării, fapt reţinut şi de Curtea Constituţională.
Or, declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale echivalează, în opinia curţii de apel, cu lipsa opţiunii statului de acordare a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
În ce priveşte prezenta cauză, Curtea a considerat că trebuie analizat dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009, pe perioada cât au fost în vigoare, până la declararea lor ca neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanţii au un bun sau o speranţă legitimă, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanţii au o hotărâre de primă instanţă, pronunţată în temeiul acestui act normativ.
Cu privire la această speranţă legitimă, s-a constat că există o ingerinţă din partea statului, care este legitimă, ingerinţă care constă în chiar declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale care au oferit însăşi speranţa legitimă, procedura de constatare a neconstituţionalităţii fiind necesară într-o societate democratică şi predictibilă.
Distinct de considerentele de mai sus, s-a arătat că, în materia despăgubirilor, pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituţională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, Curtea a constatat, în prezenta cauză, că nu se poate susţine că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice, în perioada comunistă, dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin OUG nr. 62/2010, Curtea a observat existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, deşi acestea au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, şi a considerat că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În raport de considerentele expuse, curtea de apel a reţinut că există, în mod evident, o culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar, prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituţional, şi a născut, pentru persoanele care au formulat acţiuni, doar speranţe care s-au dovedit nefondate, prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.T., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei primei instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanţa de apel nu a mai analizat motivele de apel privitoare la cuantumul despăgubirilor, având în vedere că, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţionala a stabilit că dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, iar dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 au fost declarate şi acestea neconstituţionale, prin Decizia nr. 1354/2010.
Ca principiu general, căile ordinare de atac, din care face parte şi apelul, se exercită pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate de prima instanţă.
Instanţa de apel nu a găsit, în cauză, vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei atacate, limitându-se în a expune argumentele care au stat la baza hotărârii prin care dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, admiţând practic, tacit, că, la data de 25 iunie 2010, Tribunalul Maramureş a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Aceeaşi curte de apel a constatat că statul a creat o inechitate, dat fiind că persoanele care au obţinut hotărâri judecătoreşti irevocabile, anterior controlului de constituţionalitate, sunt, în mod evident, într-o situaţie de avantaj, care induce o situaţie de discriminare faţă de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfăşurare.
Este evidenta existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri morale pentru condamnări politice, câtă vreme o importanţă decisivă o are momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, cu toate că cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură, decalajele fiind determinate de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor în cauză. Astfel, gradul de operativitate al organelor judiciare, eventualele incidente legate de procedura de citare, complexitatea cauzei, exercitarea sau neexercitarea căii de atac, tergiversarea voită, venită din partea adversarului, ca factori ce determină direct durata procesului şi, implicit, momentul rămânerii irevocabile a unei hotărâri, nu pot constitui elemente imputabile reclamantului şi de care să atârne decisiv soluţia în cauză.
Cu privire la aceste elemente aleatorii şi exterioare conduitei părţii, însăşi Curtea Constituţională a reţinut că sunt în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Curtea de Apel Cluj a observat şi a reţinut că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul rămânerii definitive a hotărârii, nu are o justificare rezonabilă şi obiectivă. Cu toate acestea, Curtea, reţinând că există, în mod mai mult decât evident, o culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar şi a născut doar speranţe, ce s-au dovedit nefondate, pentru persoanele îndreptăţite, a admis apelul şi a modificat în parte hotărârea atacată, creând ea însăşi o astfel de situaţie de discriminare.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
În ceea ce priveşte efectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte va face următoarele consideraţii, care se vor raporta, în mod necesar, la motivele de recurs invocate în cauză:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, în cauză, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul său la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea, critică ce poate fi dedusă din conţinutul motivelor de recurs, deşi nu este, în mod expres, indicat acest articol.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul T.T. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile. Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are, spre deosebire de opinia instanţei de apel, o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
În acest cadru normativ şi în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.T. împotriva Deciziei nr. 60R din 21 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.T. împotriva Deciziei nr. 60R din 21 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8309/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8303/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
