ICCJ. Decizia nr. 8310/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8310/2011
Dosar nr.1208/105/2010
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1208/105 din 10 martie 2010, pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 440.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic, repunerea în drepturi şi să constate, în baza Legii nr. 221/2009, caracterul politic al acestor măsuri, aplicate familiei sale.
Prin Sentinţa civilă nr. 1434 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că dispoziţiile art. 1 alin. (1), (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 stipulează că reprezintă vechime în muncă, luându-se în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi, perioadele în care persoana a fost deportată în străinătate, după 23 august 1944.
Din analiza probelor administrate în cauză, instanţa a constatat că autorii reclamantului, defuncţii V.G. şi V.I.A., au avut, în timpul vieţii, calitatea de pensionari, beneficiind de recunoaşterea vechimii neîntreruptă în muncă, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, pentru perioada 1952 - 1955, în care ar fi fost dislocaţi, împreuna cu familia, în comuna Urleasca.
S-a mai arătat că, atât timp cât reclamantul pretinde suportarea, în timpul vieţii, de către familia sa, a unor măsuri administrative aplicate în mod nelegal, a unor condamnări politice pentru săvârşirea unei infracţiuni de uneltire contra ordinii sociale, iar, în baza probelor administrate la dosar, există doar hotărâri emise în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind recunoaşterea vechimii neîntrerupte în muncă, în favoarea autorilor reclamantului, înseamnă că, în realitate, nu există nicio dovadă certă privind aplicarea unor măsuri administrative cu caracter politic, a unor condamnări politice pentru diferite infracţiuni împotriva fostului regim comunist, care sa fi fost suportate de către autorii săi.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul V.I., care a arătat că, deşi a reţinut faptul că, asupra familiei sale, a fost luată o serie de măsuri administrative, instanţa de fond a respins acţiunea, pe considerentul că nu există, la dosar, niciun act care să ateste că autorii lui ar fi fost condamnaţi.
A mai susţinut apelantul că Tribunalul Prahova nu a ţinut seama de Decizia nr. 200/1951, la care se face referire în Adresa nr. 7717 din 10 iunie 1991, eliberată de Ministerul de Interne, în care se menţionează că, împotriva părinţilor reclamantului, s-au luat măsuri administrative cu caracter politic.
Prin Decizia civilă nr. 12 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantul V.I., a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 euro, exprimată în RON, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a constatat următoarele:
Prin art. 3 lit. c) din Legea nr. 221/2009, s-a stabilit că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă aceasta a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În speţa dedusă judecăţii, din Adresa nr. 77174 din 10 iunie 1991, emisă de Ministerul de Interne, rezultă că autoarea apelantului a fost dislocată, împreună cu familia, la 18 iunie 1951, în baza Deciziei Ministerului de Interne nr. 200/1951, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în comuna Urleasca, iar, ulterior, prin Decizia Ministerului de Interne nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, s-au ridicat restricţiile domiciliare întregii familii. În perioada menţionată, la 03 februarie 1952, s-a născut şi reclamantul, aşa cum reiese din actele de stare civilă aflate la dosar.
Intervalul de timp scurs de la data de 03 februarie 1952 şi până la 20 decembrie 1955, când s-au ridicat restricţiile domiciliare impuse familiei V., i-a fost recunoscut reclamantului drept vechime în muncă, în baza Decretului nr. 118/1990, acordându-i-se, totodată, o indemnizaţie lunară de 776 lei, prin Hotărârea nr. 886 din 25 februarie 1992.
Având în vedere prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 221/2009, actul nou depus în faţa instanţei de apel, respectiv Adresa nr. 77174 din 1991 a Ministerului de Interne şi situaţia de fapt expusă, s-a apreciat că măsura dislocării familiei reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic, prin care au fost lezate drepturile fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs fiind întemeiat.
Având în vedere perioada în care familia reclamantului a fost dislocată, intervalul de timp scurs de la acea dată până în prezent (circa 57 de ani), măsurile reparatorii care i-au fost acordate reclamantului în temeiul Decretului nr. 118/1990, intensitatea cu care au fost percepute aceste măsuri, precum şi consecinţele negative pe care măsura dislocării le-a produs pe plan fizic, social şi psihic asupra familiei acestuia, Curtea a apreciat că solicitarea apelantului este întemeiată în parte şi urmează a i se acorda daune în sumă de 2.500 euro.
În ceea ce priveşte susţinerea intimatei, prin care menţionează că se impune respingerea acţiunii reclamantului, pe considerentul că dispoziţiile art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, aceasta urmează a fi înlăturată, pentru următoarele motive:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept, iar, în alin. (4) al aceluiaşi text, se stipulează că deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Câtă vreme cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale s-au epuizat, fără ca instituţiile statului abilitate să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu soluţiile Curţii Constituţionale, potrivit legii, aceste dispoziţii urmează a fi considerate abrogate, pe viitor.
În ceea ce priveşte efectele acestei decizii asupra acţiunii de faţă, se impune a se face precizarea că, printr-o altă hotărâre a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, s-a stabilit că efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
În speţa dedusă judecăţii, existenţa acestei decizii nu împiedică acordarea daunelor morale, întrucât, la data introducerii acţiunii (10 martie 2010), sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri. Având în vedere principiul neretroactivităţii, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate, ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se ţină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă faţă de cea veche, ci şi de siguranţa raporturilor sociale, care impune să nu fie desfiinţate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, şi de drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate, în acte de voinţă sau în raporturi definitiv încheiate valabil, conform legii existente în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivităţii, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche, care nu şi-au epuizat toate efectele şi, cu toate că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi, excepţia şi fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică, prin raportare la legislaţia aflată în vigoare, la data pronunţării acesteia.
În acest context, dacă s-ar considera că dispoziţiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-ar aplica şi acţiunii de faţă, introdusă înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor Curţii Constituţionale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile, ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Ţinând seama de aceste considerente, urmează a se constata că acţiunii de faţă, introdusă la data de 10 martie 2010, îi sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009, la acea dată, hotărârea instanţei de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării controlului jurisdicţional, în limitele cererii de apel şi raportat la stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurentul a arătat următoarele:
În speţă nu se aplică o prevedere legală nouă, astfel cum reţine instanţa de apel, ci nu se mai aplica nicio prevedere, fiind incidente dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. din 15 noiembrie 2010, astfel încât instanţa trebuie sa aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, iar, pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept. Chiar dacă termenul de 45 de zile nu ar fi expirat până la data soluţionării apelului, dispoziţiile declarate neconstituţionale nu se mai pot aplica, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului menţionat, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi la alte cauze, este opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, şi are putere numai pentru viitor. Aceasta înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În concluzie, în prezent, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, în temeiul unei dispoziţii declarate neconstituţionale.
Recursul reclamantului este fondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se, cu putere de lege, că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, astfel încât, în raport de Decizia în interesul legii menţionată, se impune modificarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă, în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantul V.I., norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale."
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 26 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a analizat efectele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 şi din perspectiva încălcării art. 14 din Convenţie, invocat de instanţa de apel, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale, la data adoptării acestor decizii.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile. Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva Deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va modifica Decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul V.I. împotriva Sentinţei nr. 1434 din 09 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva Deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul V.I. împotriva Sentinţei nr. 1434 din 09 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8313/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8309/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
