ICCJ. Decizia nr. 8334/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8334/2011
Dosar nr.2535/1/2010
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 04 noiembrie 2002, reclamanţii G.L. şi M.I. au chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC C.I. SA, Administraţia Fondului Imobiliar - Oficiul de Administrare şi Ţ.S. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că naţionalizarea imobilului situat în Bucureşti, str. L., s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951; să se dispună retrocedarea imobilului preluat abuziv şi să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate, liniştită posesie şi folosinţă, în natură, imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 3, respectiv apartamentul nr. a, apartamentul nr. b - f, apartamentele c, d şi e împreună cu cotele aferente indivize din părţile comune ale imobilului şi părţile aferente din terenul de la aceeaşi adresă şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătoarea SC C.I. SA (Administraţia Fondului Imobiliar - Oficiul de Administrare) şi pârâtul Ţ.S. cu privire la apartamentul nr. c de la parter, corp 1 situat în imobilul din litigiu.
La data de 13 noiembrie 2002, Ţ.S. şi Ţ.C. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi Administraţia Fondului Imobiliar pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanţilor, chemaţii în garanţie să fie obligaţi la restituirea preţului încasat pentru apartamentul în litigiu (valoarea actualizată), la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată de la 22 noiembrie 2002, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă şi a numitei Ţ.C.
Reclamanţii şi-au precizat acţiunea la termenul de judecată de la 13 decembrie 2002 în sensul că temeiul său îl constituie şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 deoarece pârâtele au refuzat restituirea imobilului, arătând că nu există un răspuns la notificare, conform dispoziţiilor art. 23, 24, şi 25 din Legea nr. 10/2001, iar în temeiul art. 27 şi 28 din Legea nr. 10/2001 competenţa de soluţionare a cererii revine Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 13 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a luat act de această precizare şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, având în vedere dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 215/2001.
Prin încheierile de şedinţă de la 21 februarie 2003 şi 18 aprilie 2003, tribunalul a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în garanţie formulate de către Ţ.S. şi, respectiv, Ţ.C.
La data de 24 octombrie 2003, formulează cerere de intervenţie în interes propriu, V.L.V., precum şi cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu reclamanţii şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC C.I. SA şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti, solicitând să se constate că este cumpărător de bună-credinţă al apartamentului nr. f din imobilul din litigiu, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la despăgubirea cu o sumă egală cu valoarea de circulaţie a apartamentului a cărui proprietară este şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra apartamentului până la plata anticipată a contravalorii acestuia.
Ulterior depunerii acestei cereri la data la care instanţa a constatat cauza în stare de judecată, reclamanţii au precizat că prezenta cauză nu are ca obiect retrocedarea apartamentului nr. f situat la mansarda imobilului din str. Lotusului, nr. 10, sector 3, ci numai a apartamentului nr. b din acest imobil.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 884 din 31 octombrie 2003 a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC C.I. SA, Administraţia Fondului Imobiliar - Oficiul de Administrare, Ţ.S. şi Ţ.C., intervenienta V.L.V. şi chemaţii în garanţie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC C.I. SA şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti.
Instanţa a constatat că imobilul din litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu legal şi a obligat pârâţii, SC C.I. SA şi Administraţia Fondului Imobiliar să lase în deplină proprietate, liniştită posesie şi folosinţă, în natură, apartamentul nr. c, parter, în suprafaţă de 53,51 mp.; apartamentul nr. d - parter, în suprafaţă de 46,94 mp.; apartamentul nr. a, et. 1, în suprafaţă de 37,15 mp.; apartamentul nr. b, et. 4, în suprafaţă de 20,79 mp., toate situate în imobilul din str. L., sector 3.
A fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta V.L.V. şi s-a constatat că intervenienta este cumpărătoare de bună-credinţă a apartamentului nr. f, et. 4, în suprafaţă de 48,33 mp, situat în Bucureşti, str. L., sector 3.
De asemenea, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1999 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti - D.G.A.F.I. şi pârâţii Ţ.S. şi Ţ.C., precum şi cererile de chemare în garanţie formulate de Ţ.S., Ţ.C. şi V.L.V. împotriva Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC C.I. SA şi Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că imobilul care a aparţinut în proprietatea E.G. şi a fiilor săi minori, reclamanţii din prezenta cauză, a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, ca bunuri fără moştenitori sau fără stăpân, deşi, la acea dată imobilul intrase în proprietate reclamanţilor şi a autoarei comune a acestora, astfel că imobilul a trecut, în mod greşit, în proprietatea statului cu încălcarea Constituţiei României la acea dată şi a dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 9 din aceeaşi lege şi art. 480 - 481 C. civ., tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat şi capătul doi din cererea reclamanţilor, mai puţin cel care vizează apartamentul nr. c din imobil care a fost dobândit de familia Ţ.S. şi C. în temeiul Legii nr. 112/1995 aceştia beneficiind de prezumţia instituită de art. 46 din Legea nr. 10/2001 prezumţie ce nu a fost răsturnată de către reclamant.
Tribunalul a mai constatat că intervenienta V.L.V. a cumpărat apartamentul nr. f din imobil cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi nefiind notificată de către reclamanţi, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 49 - 50 C. proc. civ., a admis şi cererea de intervenţie în interes propriu.
Au fost menţinute actele de înstrăinare încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data semnării acestora şi, pe cale de consecinţă, au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate în cauză şi prin care se solicita restituirea preţului actualizat în funcţie de valoarea de piaţă a apartamentului în cazul în care s-ar fi dispus restituirea acestora către reclamanţi.
Prin Decizia civilă nr. 2328 A din 02 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanţii V.L.V., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Administraţia Fondului Imobiliar, M.I. şi G.L. şi cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii P.C.S., C.G. şi Z.O. împotriva sentinţei civile de mai sus pe care a anulat-o în tot, şi evocând fondul a dispus următoarele:
A admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind constatarea modului de naţionalizare a imobilului şi a cererii de retrocedare în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, privind apartamentele d, e, a şi b şi pe cale de consecinţă le-a respins, ca inadmisibile.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.F.I. pe capătul de cerere privind retrocedarea şi a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A respins cererea de intervenţie în interes propriu şi cererea de chemare în garanţie formulată de V.L.V., ca inadmisibilă.
A respins cererile privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 iunie 1999 şi revendicarea, în contradictoriu cu pârâţii Ţ.S. şi Ţ.C., ca neîntemeiate.
A respins apelul formulat de C.G. ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel, a avut în vedere, la rândul său, următoarele argumente:
Prin apelul declarat în cauză de reclamanţi, aceştia au criticat, între altele, modul de soluţionare de către prima instanţă a capătului de cerere privind revendicarea, solicitând admiterea cererii privind revendicarea apartamentului nr. c din imobilul în litigiu.
Sub acest aspect, curtea a constatat că instanţa de fond nici în considerente şi nici în dispozitivul sentinţei pronunţate nu a analizat cererea de revendicare a apartamentului nr. c, deşi în cererea de chemare în judecată s-a solicitat acest lucru, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea acestei cereri şi conduce potrivit art. 296 C. proc. civ. coroborat cu art. 105 C. proc. civ. la anularea sentinţei şi astfel, la admiterea apelurilor promovate în cauză, mai puţin apelul declarat de apelanta C.G. cu privire la care prin încheierea interlocutorie s-a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale, precum şi a cererilor de intervenţie accesorie formulate în apel.
Procedând la evocarea fondului, Curtea a reţinut că primul capăt de cerere al acţiunii privind constatarea naţionalizării abuzive a imobilului este inadmisibil în raport de art. 111 C. proc. civ. O cerere în constatare este potrivit art. 111 C. proc. civ. inadmisibilă cât timp reclamantul are la îndemână acţiunea în realizare. În cauză, reclamanţii au formulat o asemenea cerere în realizare prin chiar capătul doi de cerere privind revendicarea, cerere care presupune şi examinarea modului de preluare de către stat a imobilului revendicat.
Prin urmare, curtea a admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind constatarea modului de naţionalizare a imobilului cu consecinţa respingerii ei, ca inadmisibilă.
Aceeaşi excepţie a inadmisibilităţii a fost apreciată de Curte ca întemeiată şi în ce priveşte cererea de retrocedare în contradictoriu cu pârâţii - persoane juridice, privind apartamentele d, e, a şi b, întrucât retrocedarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este guvernată de prevederile Legii nr. 10/2001, care stabileşte o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun pentru restituirea unor asemenea imobile.
Aplicabilitatea legii speciale de reparaţie rezultă şi din cuprinsul art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora, numai în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Cum, în cauză, acţiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în retrocedare îndreptată împotriva unităţii deţinătoare fără parcurgerea în prealabil a procedurii speciale administrative este inadmisibilă, astfel că s-a dispus admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi a cererii de retrocedare în contradictoriu cu pârâţii - persoane juridice privind apartamentele d, e, a şi b, această cerere fiind respinsă, ca inadmisibilă.
Referitor la legitimarea procesuală pasivă a pârâtei A.F.I., Curtea a avut în vedere că A.F.I. nu este proprietarul imobilului a cărui revendicare se solicită, ci are numai calitatea de administrator, respectiv mandatar pentru apartamentele înstrăinate. Prin urmare, având în vedere că în cauză calitatea de proprietar o are Municipiul Bucureşti prin Primarul General, conform art. 19 din Legea nr. 215/2001, nu este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.F.I. în cererea de retrocedare, motiv pentru care în baza art. 137 C. proc. civ. a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.F.I. pe capătul de cerere privind retrocedarea, şi astfel s-a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Susţinerea reclamanţilor privind erorile de consemnare din încheierea de şedinţă de la 24 octombrie 2003 nu a fost probată în cauză, iar pe de altă parte pentru îndreptarea acestor pretinse erori reclamanţii aveau la îndemână procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
Mai mult, din practicaua încheierii menţionate, rezultă consemnarea precizării făcute de reclamanţi prin apărător în sensul că litigiul nu priveşte retrocedarea apartamentului nr. f, ci a apartamentului nr. b.
Faţă de această precizare a obiectului cererii de chemare în judecată, reluată şi în cuprinsul motivelor de apel ale reclamanţilor, Curtea a constatat că cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta V.L.V. în faţa primei instanţe este lipsită de interes, devenind astfel inadmisibilă în conformitate cu art. 52 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă şi cererea de chemare în garanţie are acelaşi caracter inadmisibil, aceasta fiind respinsă ca atare.
În ce priveşte cererile de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 iunie 1999 şi revendicarea apartamentului nr. c din imobilul în litigiu, s-a reţinut că se impune analizarea, în prealabil, a modului de preluare a imobilului în patrimoniul statului.
Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru imobilul astfel preluat de stat, întrucât Decretul nr. 111/1951 contravine dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948 în vigoare la acea dată şi art. 480 - 481 C. civ.
Preluarea în fapt a imobilului a avut loc prin Decizia nr. 228 din 10 mai 1954, când era în vigoare Constituţia din 1952 şi care consacră în art. 12 acelaşi principiu al garantării dreptului de proprietate şi de moştenire a cetăţenilor.
Prin urmare şi prin raportare la dispoziţiile constituţionale în vigoare la data deciziei fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil.
Legiuitorul a stabilit, însă, în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă.
Aşadar, prin efectul legii, buna-credinţă salvează actul de înstrăinare de la desfiinţare, chiar dacă actul vizează imobile preluate de stat fără titlu valabil.
Cu alte cuvinte, contractul de vânzare-cumpărare, deşi încheiat de către un vânzător neproprietar, îşi păstrează valabilitatea cât timp a fost încheiat cu bună-credinţă, cel puţin din partea cumpărătorului.
În cauză, în raport de probele administrate, s-a constatat că nu se poate reţine reaua-credinţă a intimaţilor pârâţi Ţ.S. şi C.
În acest sens, Curtea a avut în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu a existat o manifestare de voinţă a foştilor proprietari care să exprime intenţia acestora de redobândire a imobilului şi, deci, de constatare a valabilităţii titlului statului. În aceste condiţii, cumpărătorii au avut reprezentarea contractării cu adevăratul proprietar.
Notorietatea modului de preluare a imobilelor de către stat în perioada regimului comunist poate naşte cel mult o prezumţie simplă a nevalabilităţii preluării care, în speţă, nu conduce la altă concluzie asupra bunei-credinţe a pârâţilor cumpărători în lipsa unei contestări a titlului statului din partea fostului proprietar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în oricare modalitate (notificare, acţiune în revendicare, cerere de restituire în natură).
Aprecierile făcute în legătură cu buna-credinţă a pârâţilor prezintă interes şi pentru modul de soluţionare al cererii în revendicare a apartamentului c, în condiţiile în care prin art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a statuat un alt mod de dobândire al proprietăţii imobilelor şi un criteriu expres de preferabilitate al titlului chiriaşilor cumpărători.
Prin urmare, Curtea a respins ca neîntemeiată şi cererea de revendicare în contradictoriu cu pârâţii Ţ.S. şi C.
Referitor la cererile de chemare în garanţie formulate la instanţa fondului de pârâţii Ţ.S. şi C., Curtea a constatat că aceste cereri nu mai pot face obiectul examinării în cauză, întrucât titularii au renunţat la judecarea cererilor, luându-se act de această renunţare la judecată de prima instanţă la termenul din 21 februarie 2003 şi 18 aprilie 2003.
Cu privire la apelul formulat de C.G., faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale prin încheierea interlocutorie, apelanta nefiind parte la judecata în fond, Curtea a respins acest apel ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 99 din 11 ianuarie 2007, a admis recursul declarat de reclamanţii G.L. şi M.I., decedată, şi continuată procesual de moştenitorii acesteia, P.G. şi M.G.B. împotriva deciziei civile de mai sus pe care a casat-o cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
S-a reţinut, referindu-se la capătul de cerere din acţiunea reclamanţilor având ca obiect retrocedarea apartamentelor nr. d, e, a şi b din imobilul naţionalizat că prima instanţă, după ce a constatat că reclamanţii au notificat două pârâte potrivit Legii nr. 10/2001, a păşit la cercetarea acestuia în fond, ceea ce înseamnă că, deşi nu a detaliat, prima instanţă a luat act că, în scopul redobândirii de la entităţile deţinătoare a imobilului preluat de stat, reclamanţii au declanşat procedura administrativă obligatorie şi prealabilă reglementată prin Legea nr. 10/2001, precum şi că pârâtele notificate nu au rezolvat cererea în termenul stipulat de aceeaşi lege, împrejurări de fapt care nasc dreptul notificatorilor de a se adresa justiţiei pentru a obţine protecţia dreptului pretins.
Instanţa de apel a calificat greşit capătul de cerere examinat ca aparţinând dreptului comun ignorând înscrisurile aflate la filele 52 - 58 şi care probează că reclamanţii s-au conformat cerinţelor art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar acţiunea civilă introdusă în justiţie de către notificatori tinde la obţinerea restituirii în natură a unei părţi din imobil, fiind consecinţa nerezolvării cererii, obiect al notificărilor.
Art. 21 din Constituţie, precum şi art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiţiei pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, iar o asemenea acţiune în justiţie rezultă din însuşi scopul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a mai reţinut că, deşi Curtea de Apel Bucureşti a enunţat corect, în principiu, inadmisibilitatea acţiunii aparţinând dreptului comun în domeniul special de reglementare al Legii nr. 10/2001, a calificat greşit cererea din procesul de faţă, ca fiind de drept comun, neglijând cele mai sus arătate.
Instanţa de apel a încălcat esenţial dispoziţiile legale mai sus analizate, respingând pe cale de excepţie capătul de cerere în discuţie şi refuzând nejustificat să verifice criticile de fond din apelurile deduse judecăţii sale.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 19994/1/2005.
Astfel învestită, Curtea a reţinut următoarele:
Prin apelul declarat la data de 17 decembrie 2003, reclamanţii au solicitat respingerea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu, admiterea excepţiei de litispendenţă a judecării acestei cereri de intervenţie, cu consecinţa disjungerii ei şi înaintarea pentru a fi judecată odată cu dosarul nr. 3894/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respingerea capătului de cerere din cererea de intervenţie privind constatarea calităţii de cumpărătoare de bună-credinţă a intervenientei, precum şi admiterea cererilor de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1999 şi a revendicării apartamentului nr. c din imobilul în litigiu, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în garanţie a pârâţilor Ţ.
Apelul a fost declarat de reclamanţi şi împotriva încheierii de şedinţă din 24 octombrie 2003, susţinându-se că în mod eronat în partea introductivă a sentinţei s-a consemnat că sentinţa a fost pronunţată la 24 octombrie 2003, când în realitate dezbaterile în fond au avut loc la 24 octombrie 2003, iar pronunţarea sentinţei la 31 octombrie 2003.
Tot în mod eronat, prin încheierea de şedinţă din 24 octombrie 2003, nu s-a consemnat faptul că reclamanţii, prin apărător, în condiţiile art. 132 C. proc. civ., au precizat obiectul cererii în sensul obligării pârâţilor să lase în proprietate şi posesie apartamentul nr. b, şi nu apartamentul nr. f, deoarece acel apartament face obiectul revendicări într-un alt dosar, respectiv Dosarul nr. 3894/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
La data de 4 februarie 2004, numitul Z.O. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor SC C.I. SA, A.F.I. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, iar la 10 februarie 2004, numita P.C.S. a formulat cerere de intervenţie în interesul Statului Român, precum şi cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că este titularul contractului de închiriere a apartamentului nr. d, situat în imobilul din litigiu, imobil care a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 111/1951, pentru neplata taxelor şi impozitelor aferente imobilului.
De asemenea, la data de 10 februarie 2004, formulează cerere de intervenţie în interesul Statului Român şi în interes propriu P.C.S. (moştenitoarea lui V.L.V.), solicitând instanţei să constate că este cumpărător de bună-credinţă al apartamentului nr. g din imobilul din litigiu, precum şi obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. S-a mai susţinut că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, deoarece în mod greşit, instanţa a constatat că întreg imobilul din litigiu a intrat în posesia statului fără titlu legal, fără ca toţi proprietarii imobilului să fie parte în proces, aceştia fiind chemaţi în judecată, cu rea-credinţă, într-un alt dosar, cu nr. 3894/1999, al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Etajul 4 al imobilului la care este situat apartamentul intervenientei este adăugat de Statul Român, devenind spaţiu de locuit de sine stătător şi consideră că este cumpărătoare de bună-credinţă, potrivit C. civ., Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001.
Ulterior, la data de 1 aprilie 2004, C.G. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor-intimaţi SC C.I. SA, A.F.I. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, arătând că este titulara contractului de închiriere a apartamentului nr. e situat în imobilul din litigiu şi că, în mod greşit tribunalul a considerat că imobilul a fost preluat fără titlu.
Reclamanţii au precizat, aşa cum am arătat atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, că nu înţeleg să revendice apartamentul nr. g, respectiv cel dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de către intervenienta în interes propriu P.C.S., şi nici apartamentul nr. f din imobilul din litigiu dobândit de autoarea acestei interveniente, respectiv, intervenienta V.L.V., în temeiul aceleiaşi legi.
Prioritar, Curtea a apreciat că se impune a se pronunţa asupra apelului formulat de numita C.G.
Acest apel a fost respins de Curte faţă de lipsa calităţii procesuale active a numitei C.G. care, nefiind parte în litigiul care s-a dezbătut în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi soluţionat prin sentinţa care face obiectul cererilor de apel cu a căror dezlegare este învestită Curtea, nu are calitatea procesuală de a formula apel împotriva unei hotărâri care nu îi este opozabilă.
Totodată, având în vedere poziţia procesuală a tuturor părţilor din acest litigiu, ţinând seama de principiul disponibilităţii procesului civil şi de dispoziţiile art. 295 - 297 C. proc. civ., Curtea a luat act de cererile de renunţare la judecata cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâţii Ţ.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.C.S. direct în apel, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., precum şi lipsa acordului apelanţilor-reclamanţi în ceea ce priveşte formularea cererii de intervenţie în interes propriu în instanţa de apel, a respins-o, ca inadmisibilă.
În temeiul dispoziţiilor art. 49 - 56 C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes propriu formulată în faţa primei instanţe de către V.L.V. a fost respinsă, ca fiind lipsită de interes, şi pe cale de consecinţă aceeaşi soluţie a primit şi cererea de chemare în garanţie formulată de această parte, reclamanţii arătând pe parcursul judecăţii că nu înţeleg să revendice apartamentul nr. f din imobilul în litigiu.
Sub acest din urmă aspect, Curtea a apreciat că apelul reclamanţilor formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 24 octombrie 2003 este întemeiat, respectiv sub aspectul încălcării principiului disponibilităţii procesului civil, constatând că prima instanţă a dat o dezlegare greşită cererilor mai sus precizate.
Având în vedere dispoziţiile deciziei de casare, în condiţiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat că soluţia privind primul capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, respectiv cel care vizează constatarea că naţionalizarea imobilului situat în Bucureşti, str. L, sector 3, s-ar fi făcut cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951 a fost dezlegată irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această soluţie dobândind autoritate de lucru judecat, cauza fiind trimisă spre rejudecare faţă de soluţia greşită pe care a primit-o cererea având ca obiect retrocedarea apartamentelor din litigiu, respectiv respingerea acestei cereri ca inadmisibilă.
În acest context, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este consecventă în a reţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului arătând că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor este contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenţei îndelungate a acordării despăgubirilor de către persoane care au fost lipsite de bunurile lor (Popescu şi Dimeca versus România, Czara şi Grofcsik versus România, Străin, Porţeanu, Gingis, etc. versus România).
Mai mult, faptul că dreptul reclamanţilor - stabilirea faptului că preluarea de către stat a bunului este abuzivă - nu a fost recunoscut expres în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanţă pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un bun în sensul convenţiei, în contextul în care nici până la data pronunţării prezentei decizii, statul nu a răspuns notificărilor apelanţilor-reclamanţi, Curtea urmând a se pronunţa asupra cererilor de retrocedare în temeiul dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Faţă de cadrul procesual stabilit de părţi, cât şi prin Decizia decasare, Curtea a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a primit o soluţie greşită în faţa instanţei de fond, deoarece calitatea procesuală pasivă îi este oferită acestei părţi, ca de altfel, şi pârâtului SC C.I. SA prin dispoziţiile art. 21 - 25 din Legea nr. 10/2001, acestea fiind entităţile deţinătoare ale imobilului în accepţiunea acestei legi speciale.
Prin urmare, ca o consecinţă a aspectelor de drept mai sus reţinute, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 112/1995, precum şi ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul revendicat fiind preluat fără titlu de către Statul Român, nu putea face obiectul înstrăinării către chiriaşii pârâţi care îl foloseau în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.
Contractele cumpărătorilor s-au încheiat cu un vânzător a cărui calitate era contestabilă, bunul imobil fiind preluat printr-o confiscare abuzivă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 lit. a), b), c), d) şi art. 1 alin. (2) lit. e), f), g) din Decretul nr. 111/1951, astfel că nu poate fi reţinută nici aplicabilitatea dispoziţiei art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în favoarea cumpărătorilor, deoarece sunt încălcate înseşi dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 112/1995.
Actul de înstrăinare încheiat cu nerespectarea condiţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi fără ca dobânditorul să depună diligenţele unui cumpărător de bună-credinţă a unui bun imobil care are o anumită valoare patrimonială şi care este supus unui regim juridic special, urmează a fost anulat în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 644 - 645 C. civ.
Celelalte critici enumerate în memoriul de apel şi care privesc încheierea de şedinţă din data de 24 octombrie 2003 pronunţată de către prima instanţă, au fost apreciate de Curte ca fiind neîntemeiate, deoarece erorile legate de consemnarea cererilor şi susţinerilor părţilor în şedinţa din data de 24 octombrie 2003 puteau fi îndreptate de către acea instanţă pe calea dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., astfel că nefăcându-se consemnările la care se referă apelanţii relativ la excepţia de litispendenţă a judecării cererii de intervenţie în interes propriu, nu poate fi exercitat controlul judiciar asupra acestui aspect.
Aşa cum se desprinde şi din examinarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea a reţinut că acţiunea de faţă are un caracter complex, fiind întemeiată atât pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, persoana îndreptăţită, în accepţiunea acestei din urmă legi, utilizând toate demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea în materialitatea sa a bunurilor preluate abuziv de stat.
Potrivit cu dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere lipsa unui răspuns din partea unităţii deţinătoare în ceea ce priveşte cererea de restituire a imobilului, Curtea a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede la art. 21 că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru a apărarea intereselor sale legitime.
În mod corect, prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, având în vedere atât dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 215/2001, cât şi pe cele ale H.C.G.M.B. nr. 101/2001, această parte având calitatea de administrator al bunurilor aflate în patrimoniul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi prin intermediul căreia s-au încheiat contractele de închiriere ori de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele din litigiu.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia invocată în apel la termenul de judecată din data de 08 februarie 2010, când cauza a rămas în pronunţare, de către intimaţii-pârâţi Ţ.S., Ţ.C., şi intervenienţii Z.O. şi P.C.S., Curtea a apreciat că această excepţie nu este fondată.
Astfel, prin Decizia pronunţată de Curtea de Apel la data de 02 noiembrie 2004, decizie casată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 11 ianuarie 2007, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă cu aceleaşi argumente invocate de către intimaţii-pârâţi în motivarea acestei excepţii, respectiv, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă această soluţie a fost considerată de către instanţa de recurs ca nelegală, şi a avut drept consecinţă casarea cu trimitere pentru rejudecare, în fond, la instanţa de apel.
În condiţiile mai sus reţinute, această excepţie, chiar dacă este o excepţie de ordine publică, nu mai putea fi invocată, fiind supusă deja controlului judiciar într-un prim ciclu procesual.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a reţinut că nu poate pronunţa o soluţie în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contrară argumentelor instanţei de recurs.
Nici argumentul potrivit căruia reclamanţii nu au deschisă posibilitatea acţiunii în constatare a aceluiaşi drept pe care sunt liberi să şi le realizeze prin intermediul acţiunii în revendicare, nu a fost primit de Curte, deoarece aşa cum s-a arătat mai sus, acţiunea de faţă, faţă de cadrul procesual stabilit şi cauza juridică, are caracterul unei acţiuni în realizare.
În consecinţă, prin Decizia nr. 113 A din 15 februarie 1020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-intervenientă V.L.V. (prin moştenitor P.C.S.) şi de către pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar împotriva Sentinţei civile nr. 884 din 31 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. 7137/2002, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC C.I. SA şi cu intimatul-chemat în garanţie Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti.
A fost respinsă, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, apelul declarat de C.G. (prin moştenitor E.A.).
Au fost respinse, ca nefondate, cererile de intervenţie în interes accesoriu formulate în apel de Z.O., P.C.S. şi C.G. (prin moştenitor E.A.).
A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.C.S.
A fost respinsă, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată în apel, de către intimaţii-pârâţi Ţ.S., Ţ.C. şi de către intervenienţii P.C.S. şi Z.O.
A fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi G.L. şi M.I. (prin moştenitori M.G.B. şi P.G.) împotriva Sentinţei civile nr. 884 din 31 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. 7137/2002.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că:
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi şi în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti.
A fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu şi cererea de chemare în garanţie, formulate de intervenienta V.L.V., ca fiind lipsită de interes.
S-a luat act de renunţarea pârâţilor Ţ.S. şi Ţ.C. la judecarea cererilor de chemare în garanţie.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 16 iunie 1999 între pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti - D.G.A.F.I. şi Ţ.S. şi Ţ.C.A. cu privire la apartamentul nr. c din imobilul din litigiu şi cota indiviză aferentă acestuia şi obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest apartament reclamanţilor.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs pârâţii Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al mun. Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Ţ.C.A. şi Ţ.S., ca şi intervenienţii P.C.S. şi Z.O. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut următoarele:
1. Pârâţii Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al mun. Bucureşti, indicând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâţii au susţinut că în mod greşit s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi s-a dispus restituirea apartamentului ce a făcut obiectul acestui act juridic. S-a arătat că în analiza respectării/nerespectării condiţiilor de validitate ale actului juridic incriminat este necesar ca această verificare să se raporteze la momentul încheierii actului, condiţii îndeplinite de ambele părţi contractante. Nicio dispoziţie legală nu impune în sarcina cumpărătorilor ca chiriaşii cumpărători să facă verificări sub aspectul situaţiei juridice a imobilului, actul normativ ce reglementa transmisiunea bunului (Legea nr. 112/1995) impunând anumite condiţii care, aşa cum s-a arătat mai sus, au fost îndeplinite de dobânditori.
În acest context este greşită soluţia curţii de apel de desfiinţare a titlului cumpărătorului şi de restituire a bunului în natură prin obligarea pârâţilor cumpărători să-l lase în proprietate şi posesie, bunul solicitat nefiind liber în sensul legii.
Au susţinut că nu au calitate procesuală pasivă sub aspectul cererii de revendicare, întrucât nu sunt deţinătorii bunului litigios şi că este lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv şi nelegal a preluării de către stat a imobilului, întrucât prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face nicio distincţie modalităţilor de preluare a bunului de către stat, toate fiind cuprinse în conţinutul noţiunii de preluare abuzivă.
De asemenea, au susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun, lege de imediată aplicare, inclusiv cauzelor aflate în curs de judecată.
2. Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că nu are calitate procesuală pasivă în pricina dedusă judecăţii, nici în raport de capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului şi nici în raport de prevederile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - care reglementează o singură ipoteză în care este atrasă răspunderea statului, art. 28 alin. (3) din lege, inexistentă în cauză.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, competenţa soluţionării cererilor de restituire în natură formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 aparţine exclusiv deţinătorului imobilului care, în speţă, este Primăria mun. Bucureşti, sens în care au fost invocate şi prevederile anexei 2 din HG nr. 250/2007 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Au solicitat admiterea recursului cu consecinţa modificării deciziei recurate şi a respingerii acţiunii ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
3. Pârâţii Ţ.C.A. şi Ţ.S. au susţinut în dezvoltarea recursului lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocate în cauză, pe considerentul greşit că instanţa de recurs ar fi dat o dezlegare acestei probleme, întrucât excepţia menţionată astfel cum a fost invocată în cauză se raportează la alte argumente, respectiv la dispoziţiile Legii nr. 1/2009, prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001 şi care prevăd exceptarea imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 de la restituirea în natură, persoanele îndreptăţite având dreptul exclusiv la despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În acest sens au invocat şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care consacră de asemenea prioritatea legii speciale celei generale, de drept comun, de care au înţeles să uzeze reclamanţii.
Greşit a considerat instanţa de apel că în cauză sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 întrucât reclamanţii nu au învestit instanţele de judecată cu soluţionarea unei atare cereri.
În mod greşit au fost interpretate dispoziţiile art. 1890 C. civ., ajungându-se la concluzia eronată că au fost de rea-credinţă la încheierea convenţiei, întrucât probele administrate în cauză au confirmat buna lor credinţă care este perfectă, lipsită de orice îndoială, îndeplinind întru totul condiţiile prevăzute de legea ce reglementa transmisiunea bunului.
Întrucât reclamanţii nu au răsturnat această prezumţie instituită de lege în favoarea lor, în mod greşit, consecinţă a unei aprecieri pur subiective, lipsită de orice suport probator, instanţa de judecată a reţinut reaua lor credinţă la încheierea actului dispunând astfel greşit anularea actului de transmisiune.
4. Intervenienta P.C.S. a susţinut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., următoarele:
- instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat să se constate că imobilul pretins, "în structura cuprinsă în contractele de donaţie din 30 noiembrie 1946" s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951. Cu toate acestea este menţinută dispoziţia tribunalului care constată că întreg imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu legal, inclusiv etajul 4, construit de stat, nu doar cele trei etaje din 1946, astfel cum ceruseră reclamanţii.
Un alt caz de plus petit îl constituie şi respingerea cererii autoarei sale ca lipsită de interes în condiţiile în care nu a fost invocată această excepţie şi nici pusă în discuţia contradictorie a părţilor.
De asemenea, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului patru din apelul său privind probele asupra cărora a omis a se pronunţa prima instanţă.
- hotărârea criticată cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care deşi se consemnează că reclamanţii au solicitat respingerea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu, după o jumătate de pagină să se menţioneze că cererea nu fusese admisă în principiu.
Greşit s-a reţinut că instanţa de recurs ar fi considerat ca nelegală admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001, în realitate hotărârea instanţei de apel fiind casată pentru că, după admiterea excepţiei menţionate, a intrat în cercetarea fondului pricinii.
- greşit a considerat instanţa de apel, în raport de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii formulate în contradictoriu cu autoarea sa, că cererea de intervenţie în interes propriu a acesteia este lipsită de interes, întrucât această cerere avea natura uneia de sine stătătoare asupra căreia nu putea decide unilateral partea adversă.
Dimpotrivă, cererea acesteia era perfect justificată de un interes născut, actual, legitim şi personal, fiind astfel întrunite condiţiile de admisibilitate stipulate de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., încă de la momentul formulării sale.
În mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate în cauză pe considerentul eronat că acţiunea reclamanţilor are caracterul unei acţiuni în realizare, întrucât prin acţiune au solicitat să se constate existenţa dreptului lor asupra întregului imobil şi nu doar asupra a patru apartamente.
- hotărârea curţii de apel este rezultatul nesocotirii dispoziţiilor Legii nr. 1/2009 a căror aplicare nu a fost făcută în cauză, deşi acestea au fost invocate, însă instanţa a preferat să le ignore.
Nu poate fi avută în vedere precizarea de acţiune de la termenul din 24 octombrie 2003 întrucât aceasta este făcută de un mandatar fără procură specială, astfel încât instanţa de judecată a rămas învestită şi cu revendicarea apartamentului f, interesul autoarei sale fiind justificat, neputând fi afectat de o renunţare nulă.
În dezvoltarea celorlalte motive de recurs care prin reîncadrare au fost subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare - interogatoriul reclamanţilor, expertiza tehnică; nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate în motivul doi al apelului său şi a omis a se pronunţa asupra principiului in dubio pro reo invocat în motivul trei din apelul său.
În mod greşit s-a reţinut că cererea de intervenţie nu a fost admisă în principiu, deşi aceasta fusese depusă în exemplare suficiente, iar părţile au pus concluzii asupra acesteia.
În urma respingerii cererii de intervenţie a autoarei sale, rezultatul unei grave erori de fapt, este pusă în situaţia de a declanşa un nou litigiu costisitor.
A solicitat în principal casarea deciziei curţii de apel, şi, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul menţinerii dispoziţiei sentinţei cât priveşte soluţia dată cererii de intervenţie formulată de autoarea sa.
5. Intervenientul Z.O. a susţinut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de SC C.I. SA, A.F.I. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la care şi el a achiesat şi a susţinut-o întrucât atât în raport de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, cât şi ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, legea specială are prioritate faţă de dispoziţiile legii generale în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant.
Greşit au fost aplicate dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în acest fel instanţa acordând reclamanţilor ceea ce nu au cerut.
În mod greşit s-a considerat că imobilul a fost preluat fără titlu, întrucât Decretul nr. 111/1951 a fost corect aplicat autorilor reclamanţilor care nu achitaseră taxele şi impozitele aferente.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Cadrul procesual al litigiului dedus judecăţii a fost stabilit, irevocabil, prin Decizia nr. 99 din 11 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că "acţiunea civilă introdusă în justiţie de notificatorii G.L. şi M.I. la data de 4 noiembrie 2002, tinzând la obţinerea restituirii în natură a unei părţi din imobil, este consecinţa nerezolvării cererii obiect al notificării.(...)".
"Aşadar, asemenea acţiune în justiţie rezultă din însuşi scopul Legii nr. 10/2001, având un caracter special dat de specificul unei legi speciale şi este pe deplin admisibilă.
Instanţa de apel a enunţat corect în principiu inadmisibilitatea acţiunii aparţinând dreptului comun în domeniul special de reglementare al Legii nr. 10/2001, dar a calificat greşit cererea din procesul de faţă ca fiind de drept comun, neglijând cele sus-arătate".
Astfel fiind, în rejudecare, instanţa de apel nu avea altceva de făcut decât judecând în cadrul astfel determinat să verifice condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, atât în ce priveşte calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, a preluării abuzive a bunului şi a modalităţii de restituire a acestuia (pentru cele pretinse în prezenta procedură), ca şi a calităţii de unitate deţinătoare în accepţiunea aceleiaşi legi. Dispoziţiile aceleiaşi legi sunt aplicabile şi cererii de anulare/constatare nulitate a contractului de vânzare-cumpărare atacat, respectiv de art. 45 din lege.
Or, dacă în privinţa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, calitate necontestată, probaţiunea administrată în cauză a confirmat susţinerile reclamanţilor privind calitatea de moştenitori ai proprietarului deposedat, dispoziţiile instanţelor de restituire a bunului (în compunerea indicată) fiind legale (bunurile neînstrăinate - închiriate - putând fi restituite în natură, fiind libere în sensul legii), se vădesc a nu fi legale dispoziţiile privind soluţia dată capătului de cerere în constatare şi a cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare.
Aceasta pentru că, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, care defineşte noţiunea de preluare abuzivă, legea reparatorie include în câmpul său de reglementare toate imobilele preluate de stat în perioada de referinţă a legii, în conţinutul acestei noţiuni ce include atât imobilele preluate cu titlu, cât şi cele preluate fără titlu valabil, fiind încadrate şi cele preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Din acest motiv se vădesc a fi fondate criticile din recursul pârâţilor Primăria mun. Bucureşti şi Consiliul General al mun. Bucureşti, instanţa de apel în mod greşit păstrând dispoziţia primei instanţe de constatare a nevalabilităţii titlului statului, care în contextul menţionat este lipsită de interes.
Cu nerespectarea dispoziţiilor aceleaşi legi a fost soluţionat şi capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor Ţ., întrucât, potrivit art. 45 alin. (5) din lege, "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen care a fost prelungit succesiv cu încă şase luni prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, epuizându-se la data de 14 august 2002.
În acest sens sunt şi prevederile pct. 45.1 din HG nr. 250/2007 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stipulează: "termenul de un an este un termen special de prescripţie care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare după 14 august 2002".
Or, în cauză, cererea de constatare a actului juridic menţionat a fost formulată după data expirării termenului legal menţionat, mai precis la data de 4 noiembrie 2002, data introducerii acţiunii, astfel încât stingându-se dreptul material la acţiune, acţiunea reclamanţilor cu acest obiect este prescrisă, motiv pentru recursul pârâţilor Primăria mun. Bucureşti şi al pârâţilor Ţ. urmează să fie admis, cu consecinţa respingerii acestei cereri.
De asemenea, în mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor aceleiaşi legi, instanţa de apel a păstrat în calitate de pârâtă, deci de parte a raportului juridic obligaţional Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice atâta vreme cât, pe de o parte faţă de acesta nu s-a dispus nicio măsură, iar pe de altă parte acesta nici nu poate avea o atare calitate, limitată potrivit aceleiaşi legi speciale (art. 28 alin. (2) doar la ipoteza neidentificării unităţii deţinătoare, ceea ce nu este cazul în speţă, motiv pentru care se vădeşte a fi fondat şi recursul acestei părţi cu consecinţa modificării hotărârilor şi respingerii acţiunii reclamanţilor faţă de acesta.
Sunt legale dispoziţiunile instanţei de apel şi consecutiv ale primei instanţe, în măsura în care nu le contrazic, privind soluţia dată cererilor de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii P.C.S., V.L.V. şi Z.O., pentru considerentele:
Apartamentul nr. f din imobilul în litigiu nu a constituit obiectul litigiului de faţă în raport de poziţia reclamanţilor exprimată prin mandatar şi susţinută apoi constant de renunţare la judecata acestei pretenţii. Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, ceea ce înseamnă că este declanşat ori încetat la sesizarea reclamantului, deosebit de cel penal, ce este guvernat de principiul oficialităţii, care înseamnă că poate fi continuat şi în condiţiile în care intervine o cauză de încetare a procesului penal, legal instanţa a luat act de poziţia exprimată de reclamanţi în sensul renunţării la judecata acestui capăt de cerere. Din această perspectivă, cererea intervenientei de constatare a dreptului de proprietate asupra acestui apartament apare ca fiind lipsită de interes, cum corect a reţinut instanţa de apel care, legal a dispus respingerea sa.
Fiind formulate direct în apel şi în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., legal instanţa de apel a dispus respingerea cererilor de intervenţie formulate de P.C.S. şi Z.O. În acest context criticile acestora din recurs care vizează alte aspecte decât soluţia dată cererii lor, neavând legătură cu modul de soluţionare a acesteia, de asemenea nu pot fi primate.
Criticile dezvoltate în recursul P.C.S. încadrate în prevederile art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., din modul de dezvoltare nu pot fi subsumate motivelor de recurs invocate, iar pe de altă parte, referitor la critica privind acordarea către reclamanţi a mai mult decât s-a cerut cât priveşte soluţia dată cererii în constatare, în raport de soluţia din recurs se vădeşte a fi rămas fără obiect.
Celelalte critici privind neadministrarea unor probe ori nesoluţionarea unor excepţii, se constată că deşi acestea au fost reîncadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de o asemenea încadrare întrucât norma enunţată reglementează ca motiv de nelegalitate încălcarea sau aplicarea greşită a legii, iar nu administrarea/neadministrarea unei probe, chestiune incompatibilă a actualei structuri a recursului.
Celelalte critici din recursul aceleaşi părţi de asemenea nu pot fi primite întrucât instanţa de apel, după rejudecare, nu mai putea, în raport de cadrul procesual determinat de instanţe de casare, să mai soluţioneze acţiunea prin raportare la normele dreptului comun pentru a putea face incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii urmează să fie soluţionate potrivit celor consemnate în dispozitivul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 113 A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Admite recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi recursul pârâţilor Ţ.C. şi Ţ.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia atacată.
Admite apelul formulat de reclamanţii G.L. şi M.I. (continuat de moştenitorii M.G.B. şi P.G.) împotriva Sentinţei nr. 884 din 31 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar - C.G.M.B. şi SC C.I. SA prin administrator judiciar L.L.R. SPRL să restituie în natură reclamanţilor apartamentele nr. d, e, a şi b situate în imobilul din str. I. (fostă str. L.), sector 3, Bucureşti.
Respinge capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I. (fostă str. L.), sector 3.
Respinge, ca prescrisă, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 iunie 1999 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin D.G.A.F.I. şi pârâţii Ţ.C. şi Ţ.S.
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi respinge acţiunea faţă de acest pârât.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de P.C.S. şi Z.O., continuat de moştenitorul Z.H. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8327/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8319/2011. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
