ICCJ. Decizia nr. 8352/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8352/2011
Dosar nr.8518/3/2010
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta G.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva soţului său, G.D., prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 696 din 18 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta G.S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a fost supusă la astfel de măsuri ori soţul sau descendenţii acesteia pot solicita, în condiţiile Legii nr. 221/2009, doar despăgubiri materiale, conform literei b) a art. 5, nu şi despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit literei a) a art. 5 din lege.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 70A din 31 ianuarie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, la data de 02 iunie 2009, Parlamentul a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Conform art. 5 din această lege, persoanelor care au suferit condamnări politice în perioada menţionată sau care au făcut subiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau soţilor ori descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv, li s-a dat posibilitatea de a solicita obligarea statului la repararea materială a prejudiciului încercat, prin mai multe modalităţi şi, în primul rând, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), prin acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, condamnare sau luarea unei măsuri administrative.
Prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 au fost stabilite limitele maxime ale acestor despăgubiri în funcţie de persoana îndreptăţită la acordarea lor, respectiv persoana supusă măsurii abuzive avute în vedere de lege, sau de soţ supravieţuitor ori rudă a acesteia. Acest act normativ a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală. Curtea Constituţională a observat că, în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional."
Curtea Constituţională a ajuns la concluzia neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 examinând comparativ mai multe acte normative, şi anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea 568/2001, cu modificări şi completări ulterioare. Curtea Constituţională a constatat că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate. Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 instituie o nouă procedură de reparare materială, identică în scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a articolului menţionat are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii se aplică doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituţionalităţii articolului menţionat, nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Astfel, Decizia de constatare a neconstituţionalităţii va produce consecinţe pentru viitor în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Obligaţia statului de plată, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor pentru daune morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, rezultă din lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare, reprezentând astfel simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul rămânerii ei definitive în apel, în baza art. art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Astfel, raportul juridic obligaţional stabilit în cauzele având ca obiect despăgubiri pretinse în temeiul Legii nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele la data soluţionării apelului. În speţă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost pronunţată şi publicată anterior pronunţării deciziei în apel, situaţie în care aceasta, având caracter obligatoriu, trebuie avută în vedere la soluţionarea litigiului.
În ceea ce priveşte obligaţia impusă prin acte internaţionale Statului Român de a recunoaşte şi repara consecinţele produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, s-a arătat că legislativul a adoptat o serie de acte normative având în vedere necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor morale.
Instanţa de apel a mai reţinut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă constă nu atât în repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept.
Constatând că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea despăgubirilor solicitate a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, curtea de apel a reţinut că, în prezent, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, nu mai poate constitui o bază legală pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei şi, având în vedere că, pentru considerentele expuse, acţiunea reclamantei este nefondată, a menţinut soluţia de respingere a acţiunii, însă nu ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată, cu motivarea arătată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.S., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că Decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât şi cele prevăzute de lege, motiv pentru care se impune modificarea „sentinţei" recurate şi reţinând cauza spre judecare să se analizeze toate actele depuse şi să se pronunţe o soluţie temeinică şi legală, având în vedere că reclamantei din prezenta cauză i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, aşa încât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, parag. 81).
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat de Constituţia României, însă tot în Constituţia României se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2).
Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curţii Constituţionale o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi s-ar situa deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituţie în acest sens.
În privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, care nu este proporţional cu scopul urmărit.
Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaşte reclamantului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanţă de judecată, garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţie.
Premisa pe care se sprijină Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei duble reparaţii, este total greşită, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Pe de altă parte, constatarea Curţii Constituţionale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea.
Prin aplicarea în cauza de faţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
În acest context, sunt relevante şi cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Prin legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu prevederile constituţionale, această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult decât atât, într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunţată în cauza Klaus şi Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reţinut că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranţă legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respectiv, 1998 „art. 9 din Legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care vor putea obţine compensaţiile morale (legea nu a fost adoptată de autorităţile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „Legea din 11 noiembrie 1997", o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
S-a conchis, că de vreme ce voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ, autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.S. împotriva deciziei nr. 70A din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8345/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8324/2011. Civil. Servitute. Revizuire - Fond → |
|---|
