ICCJ. Decizia nr. 8369/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8369/2011
Dosar nr.41011/3/2007
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta H.M.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a solicitat instanţei ca, în temeiul Legii 10/2001, să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de decizie sau, după caz, o dispoziţie motivată referitor la imobilul situat în Bucureşti, str. F., sector 4.
La data de 06 februarie 2008, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că imobilul situat în Bucureşti, str. F., sector 4 este compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie formată din 3 camere, dependinţe şi 2 magazii din scândură.
Prin Sentinţa civilă nr. 647 din 12 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta H.M.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. F., sector 4 compus din teren în suprafaţă de 300 mp; a respins cererea privind restituirea în natură a construcţiei edificată pe terenul mai sus menţionat, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că prin Notificarea nr. 2365 din 01 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta H.M.G. a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, str. F., sectorul 4.
Până în prezent, Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis o dispoziţie, prin care să se pronunţe asupra cererii formulate de reclamantă, privind restituirea în natură a imobilului menţionat mai sus.
În aceste condiţii, tribunalul este competent să soluţioneze pe fond notificarea formulată de reclamanţi, atitudinea pârâtei echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia XX din 19 martie 2007, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Pe fondul notificării, tribunalul a reţinut că prin actul de donaţie autentificat din 21 august 1948 de Tribunalul Ilfov, secţia I civilă comercială, numita B.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. F., compus din teren în suprafaţă de 300 mp.
Prin Decizia nr. 104 din 28 ianuarie 1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti s-a dispus preluarea, cu plată, în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, str. F., compus din 3 camere, dependinţe, 2 magazii din scândură şi trecerea, fără plată, în proprietatea statului a terenului în suprafaţă de 300 mp, de la numita A.M.G.
Din actele de stare civilă aflate la dosar reiese că H.M.G. este una şi aceeaşi persoană cu B.G. şi cu A.M.G.
Prin raportul de expertiză topo efectuat de expertul M.B.M. s-a identificat terenul situat în Bucureşti, str. F., sector 4 şi s-a stabilit că pe acesta este edificată o construcţie cu destinaţia de locuinţă, care ocupă circa 80% din întregul teren.
Din Adresa din 28 mai 2009 emisă de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 4 rezultă că, prin Sentinţa civilă nr. 5861 din 18 iunie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 73382/1998, numita N.M. a devenit proprietar al terenului în suprafaţă de 281,3 mp situat în str. F., sector 4, aceasta înstrăinându-l numitei S.I., conform actului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 2000. În baza autorizaţiei de construire din 03 august 2000 emisă de Primăria Sectorului 4, numita S.I. a edificat pe terenul mai sus menţionat o construcţie compusă din subsol, parter şi etaj.
În privinţa măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei pentru terenul mai sus menţionat, tribunalul a reţinut că acestea nu pot consta decât în despăgubiri, restituirea în natură nefiind posibilă, întrucât imobilul nu se mai află în posesia unităţii deţinătoare, dreptul de proprietate asupra acestuia intrând în patrimoniul unei persoane fizice, care, la rândul său, l-a înstrăinat unei alte persoane fizice.
În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, atunci când restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte construcţia compusă din 3 camere, dependinţe şi 2 magazii de scândură, tribunalul a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită să primească măsuri reparatorii şi pentru acest imobil, având în vedere că nu a formulat notificare, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a imobilului arătat sau acordarea de despăgubiri pentru acesta.
Prin Notificarea nr. 2365/2001, reclamanta a solicitat doar restituirea terenului în suprafaţă de 300 mp situat în Bucureşti, str. F., sector 4, nu şi a construcţiei care a existat pe acest teren.
Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În baza dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul, care este în culpă procesuală, la plata către reclamantă a sumei de 5.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (5.000 RON) şi onorariul pentru expertul topo (600 RON).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, apel care a fost respins prin Decizia civilă nr. 12 A din 11 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În condiţiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ la instanţele judecătoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, instanţa poate să dispună ea însăşi, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În acelaşi timp şi pentru considerente de identitate de raţiune, în cazul când unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, cazul în speţă, de a se pronunţa asupra cererii de restituire, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să soluţioneze fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speţă, prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ. (menţionată, de altfel, şi în considerentele sentinţei apelate), s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptăţit de a se adresa instanţei, ci dimpotrivă, drept consfinţit şi prin art. 21 alin. (2) din Constituţia României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere că în cauză Primăria Municipiului Bucureşti a fost învestită cu o notificare la data de 1 august 2001, notificare nesoluţionată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor acesteia fundamentate pe prevederile legii speciale de reparaţie prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziţii motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecăţii, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanta, în raport de conduita unităţii deţinătoare, nu poate fi lipsită de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, întrucât rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în faţa persoanei juridice notificate, ceea ce ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei, reglementat de art. 129 C. proc. civ.
Tribunalul a stabilit, pe baza probatoriului administrat, conform celor expuse anterior, şi împrejurarea că imobilul-teren în suprafaţă de 300 mp solicitat prin notificare nu este liber şi nu poate face astfel obiectul restituirii în natură, conform art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Or, faţă de această situaţie, cum corect a reţinut instanţa de fond, devin incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ în ceea ce priveşte modalitatea de restituire, pârâtului revenindu-i obligaţia de restituire prin echivalent a imobilului notificat, cu respectarea însă a reglementărilor speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - chiar dacă în cuprinsul hotărârii atacate nu se menţionează expres, fără a se institui însă în sarcina apelantului-pârât o obligaţie directă de plată, ci doar aceea de emite o dispoziţie în acest sens cuprinzând propunerea acestora în favoarea reclamantei, în condiţiile Legii nr. 247/2005 (Titlul VII).
Ulterior emiterii acesteia, dispoziţiile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile în cazul de faţă, astfel cum rezultă şi din interpretarea celor statuate prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte posibilitatea ca fostul proprietar să fi încasat despăgubiri ca urmare a preluării abuzive nu s-au propus alte probe de către apelant, Curtea observând însă că preluarea imobilului s-a realizat prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nr. 104 din 28 ianuarie 1976, decizie emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi în conţinutul căreia se menţionează expres că „se trece, fără plată, în proprietatea statului terenul în suprafaţă de 300 mp" (art. 2), a constatat că şi aceste susţineri ale apelantului rămân simple supoziţii, care nu fac necesară schimbarea hotărârii pronunţate în cauză nici sub acest aspect.
Invocarea de către apelant în acest context a prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 (Titlul VII, Cap. V) nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecăţii, având în vedere că în speţă nu s-a emis şi nici nu ar putea ulterior să se emită în executarea hotărârii tribunalului o atare dispoziţie, ci doar o dispoziţie cuprinzând propunerea acordării măsurilor reparatorii respective, în condiţiile Legii nr. 247/2005 (Titlul VII), cum deja s-a arătat mai sus prin considerentele prezentei decizii care le complinesc pe cele expuse de prima instanţă referitor la aceeaşi împrejurare.
În privinţa motivului de apel vizând obligarea pârâtului la plata unor cheltuieli de judecată prea mari, Curtea de Apel a constatat că şi acesta este nefondat, criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată neputând fi analizate cu ignorarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretenţii, în raport de culpa sa procesuală reţinută în cauză.
O atare analiză nu poate deci avea ca punct de plecare onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocaţi, cum în mod vădit neîntemeiat se sugerează de către apelant.
Apreciind prin prisma dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., asupra volumului de muncă necesar şi depus în speţă de apărătorul intimatei, examinând elemente obiective cum ar fi complexitatea cauzei sau durata litigiului, instanţa de apel a reţinut că nu rezultă în mod evident un cuantum al onorariului avocaţial prea mare, care să impună schimbarea sentinţei apelate în sensul reducerii cheltuielilor de judecată acordate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se formulează următoarele critici de nelegalitate:
1. Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţiona pârâtul în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003).
2. Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
3. Se mai susţine că, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, este necesară rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare precum şi cu dobânzile legale de la data exproprierii.
4. Instanţa de apel a respins în mod greşit critica vizând aplicarea în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În raport de poziţia procesuală a reclamantei, de activitatea depusă de apărătorul acesteia, soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.600 ROM, este vădit nejustificată.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte susţinerile grupate la pct. 1 - 3 ale motivelor de recurs, Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conţinut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Critica vizând interpretarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este nefondată.
Ceea ce poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate exercitat în urma recursului declarat, este modul în care instanţa de apel a interpretat prevederile art. 274 C. proc. civ.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod corect că, în cauză, a existat, în raport de soluţia pronunţată, o culpă procesuală a pârâtului. Fiind în culpă procesuală, prin aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost în mod legal obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate, dovedite şi solicitate de reclamantă.
Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.: „Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor (...) ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."
Cenzurarea hotărârii pronunţate din perspectiva argumentelor pentru care instanţa de apel a menţinut cuantumul cheltuielilor de judecată acordat de prima instanţă în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaţilor şi anume valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Or, în cauză aceste criterii au fost avute în vedere şi au fost corect aplicate de instanţa de apel.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 12 A din 11 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8368/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
