ICCJ. Decizia nr. 8373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8373/2011
Dosar nr.19380/3/2009
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 8 mai 2009 şi precizată ulterior, reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 11374 din 26 martie 2009 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 215 mp, situat în Bucureşti, str. C., în prezent Bd. T., sector 6 şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia aflată pe teren, în prezent demolată.
În subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă, reclamanta a solicitat, şi pentru terenul în litigiu, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 777 din 4 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins contestaţia formulată de reclamantă cu motivarea că, autorul ei nu a fost proprietar al terenului trecut în proprietatea statului. Instanţa a reţinut că, deşi terenul a trecut în proprietatea statului din posesia autorului reclamantei, prezumţia de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată, deoarece există dovada contrară a existenţei dreptului de proprietate şi anume chitanţa sub semnătură privată încheiată de autorul reclamantei şi proprietarul terenului, act care reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare şi nu un titlu translativ de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia nr. 108 A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat şi a schimbat în parte sentinţa apelată.
A admis în parte contestaţia şi a modificat Dispoziţia nr. 11374 din 26 martie 2009 emisă de Municipiul Bucureşti în sensul că a stabilit dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia în suprafaţă de 54 mp, în prezent demolată, ce a fost edificată pe terenul situat în Bucureşti, str. C., în prezent B-dul T., sector 6 - măsurile reparatorii urmând procedura prevăzută de Legea 247/2005, titlul VII.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, cu privire la terenul situat la aceeaşi adresă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, cu privire la interpretarea actului din 8 ianuarie 1959, în baza căruia reclamanta susţine existenţa dreptului de proprietate asupra terenului, că în sistemul propus de Legea nr. 10/2001 sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" nu are un conţinut mai larg, ci sensul derivat din dreptul comun.
Atât Legea nr. 10/2001, cât şi normele de punere în aplicare a legii se referă, în mod repetat, la actele translative de proprietate. Or, actul prezentat de reclamantă, chiar legalizat de notarul public, nu este un act translativ de proprietate. Chiar în cuprinsul lui este inserată clauza în conformitate cu care actul nu ţine loc de contract de vânzare-cumpărare. Prin acel act, autorului reclamantei nu i s-a transmis proprietatea, ci posesia asupra terenului. Iar prezumţia de proprietate, prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi aplicată, deoarece există proba contrară clară a inexistenţei dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra terenului.
Cu privire la construcţia edificată pe teren, instanţa a constatat că, prin notificare, autorul reclamantei a cerut despăgubiri pentru acest bun expropriat. Din exprimarea din finalul notificării „suprafaţa de 215 mp teren şi imobil" rezultă că, voinţa reală a autorului reclamantei a fost aceea de a obţine despăgubiri şi pentru construcţia demolată. Cererea a fost clarificată şi reiterată, iar reclamanta a cerut expres despăgubiri pentru construcţie.
Construcţia demolată ca urmare a exproprierii, în suprafaţă de 54 mp, a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 410/1971, din patrimoniul autorului reclamantei. Sub acest aspect, este prezumat, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, că locuinţa se afla în proprietatea autorului reclamantei, fiind construită de acesta, cu acordul proprietarului terenului, cu care încheiase un antecontract de vânzare a terenului. Nu există nicio probă contrară în sensul că locuinţa nu aparţinea autorului reclamantei în proprietate. De aceea, reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctului A.D. este îndreptăţită la plata unor măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea casei demolate, în condiţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu aplicarea art. 11 alin. (7), în cazul în care autorul reclamantei a primit deja despăgubiri pentru casa demolată.
Procedura de obţinere a despăgubirilor va urma calea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2009 deoarece, în baza Legii nr. 10/2001, instanţa nu a fost învestită decât cu stabilirea dreptului reclamantei la despăgubiri - plata acestora urmând regimul legii speciale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta A.M.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Imobilul situat în Bucureşti, sector 6, str. C. a aparţinut tatălui recurentei, A.D., care l-a dobândit prin cumpărare de la numita M.D., conform chitanţei autentificate din 08 ianuarie 1959, plătind integral preţul convenit, în cuantum de 7.000 RON.
Dovada dreptului de proprietate a autorului apelantei reclamante asupra terenului a fost realizată, din toate înscrisurile depuse rezultând, fără putinţă de tăgadă, că acesta a avut în proprietate suprafaţa de teren pentru care reclamanta solicită acordarea despăgubirilor.
În cauză, există o prezumţie de proprietate care ar fi putut fi răsturnată numai de intimatul Municipiul Bucureşti. Acesta trebuia să producă dovada că suprafaţa de teren pentru care reclamanta a solicitat restituirea sau acordarea de despăgubiri este deţinută în proprietate de o altă persoană.
Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, în accepţiunea legii reparatorii, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similar corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie în spiritul şi finalitatea acestei legi.
Ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite.
În speţă, conform actului de preluare abuzivă (Decretul nr. 410 din 01 noiembrie 1971), la poziţia 21.1 figurează autorul contestatoarei, A.D., expropriat cu imobil compus din teren şi construcţie, la adresa sus-menţionată.
Deşi, în speţă, chitanţa din 08 ianuarie 1959 are valoarea unui antecontract. Transmiterea proprietăţii a avut loc de la data încheierii sale, în sensul dispoziţiilor art. 969 C. civ. Forma autentică s-a realizat în condiţiile în care acest înscris a fost legalizat de către notariatul de stat.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acţiunii în revendicare imobiliară.
Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.
În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din lege, legiuitorul instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. Or, în cauză, există o astfel de probă contrară, şi anume înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul reclamantei la data de 08 ianuarie 1959, care răstoarnă prezumţia de proprietate rezultată din faptul că, în actul de expropriere, alături de construcţie, autorul reclamantei figurează şi cu terenul în litigiu.
În aplicarea regulilor de probaţiune menţionate, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra unui teren ce se pretinde a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi cea rezultată din înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul reclamantei, acesta neputând constitui un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că în cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii 10/2001 adoptate prin HG nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că „prin acte doveditoare se înţelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea).
Prin urmare, legea face trimitere şi la actele sub semnătură privată, însă impune condiţia ca ele să fi fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950. Or, în cauză, această condiţie nu este îndeplinită, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat la data de 08 ianuarie 1959.
Împrejurarea că acest înscris este unul legalizat este lipsită de relevanţă sub aspectul efectelor juridice pe care le produce din perspectiva transferului dreptului de proprietate. Legalizarea efectuată de notar nu poate substitui forma autentică necesară pentru transmiterea proprietăţii, părţile contractante inserând de altfel în cuprinsul înscrisului clauza conform cu care: „Chitanţa de faţă nu ţine loc de act de vânzare-cumpărare şi nu poate fi transcrisă".
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.M. împotriva Deciziei nr. 108 A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8377/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8369/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
