ICCJ. Decizia nr. 8434/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8434/2011
Dosar nr.1937/1/2010
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererile de revizuire înregistrate la 10 martie 2010, 22 martie 2010 şi respectiv 10 iunie 2010, revizuenţii N.D.I., R.V.Ş. şi D. (căsătorită P.) S. au solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pentru următoarele motive:
Astfel revizuentul N.D.I. a solicitat revizuirea deciziei sus evacuate în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. susţinându-se că s-a încălcat principiul non reformatio in pejus şi implicit şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac.
Incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este invocată de revizuentul N.D.I. în condiţiile în care recursul Statului Român viza doar respingerea apelului formulat de D.S. şi menţinerea Sentinţei civile nr. 1684/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar nu şi a celorlalte dispoziţii din Decizia nr. 854/2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
Revizuenta D.S. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 1055/2010 tot prin prisma dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, întrucât singurele aspecte cu care a fost învestită instanţa de recurs, era acela al stabilirii nelegalităţii hotărârii instanţei de apel sub aspectul recunoaşterii în favoarea lui N.D.I. doar a cotei de ½ din imobilul revendicat, şi respectiv acela al calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare, a lui N.D.I.
Se mai susţine, că a fost analizată lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, deşi această excepţie nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, încălcându-se astfel şi principiul contradictorialităţii, dar şi limitele învestirii, depăşind cadrul procesual limitat a ceea ce s-a cerut, modificând chiar şi natura legatului, prin analiza pe fond a calităţii ei, prin prisma succesiunii legale.
Revizuentul R.V.Ş. a solicitat revizuirea aceleiaşi decizii prin prisma dispoziţiilor art. 322 pct. 2 dar şi a art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, acest revizuent susţine că nici unul din recursurile promovate de reclamantul N.D.I. şi de intervenient în interesul reclamantului şi nici cel promovat de Statul Român, nu erau îndreptate împotriva părţii din dispozitivul deciziei pronunţate în apel, prin care a fost admis apelul promovat de N.D.I., precum şi cererea de intervenţie în interesul acestei părţi.
Ca atare, susţine revizuentul, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra a ceea ce în mod vădit nu s-a cerut, iar consecinţa unei asemenea judecăţi constă în încălcarea flagrantă a principiului "non reformatio in pejus".
Pentru acest motiv, se solicită schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul înlăturării din cuprinsul hotărârii a dispoziţiilor privind respingerea apelului formulat de N.D.I., respingerea cererii de intervenţie în interesul acestuia, precum şi cele privind admiterea apelului declarat de pârâta RA APPS, şi schimbarea Sentinţei civile nr. 135/2005 în sensul respingerii contestaţiei formulate de N.D.I.
În ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., acelaşi revizuent susţine că suntem în prezenţa unor hotărâri potrivnice.
Acest motiv de revizuire este invocat de revizuent tot pe împrejurarea că nici recursurile promovate de N.D.I. şi de intervenient în interesul reclamantului şi nici cel al Statului Român, nu erau îndreptate împotriva părţii din dispozitivul deciziei pronunţate în apel prin care a fost admis apelul lui N.D.I., precum şi cererea de intervenţie, iar consecinţa acestei împrejurări, în opinia revizuentului este că partea sus-menţionată, din dispozitivul deciziei din apel, neatacată cu recurs, a devenit definitivă şi irevocabilă conform art. 377 C. proc. civ.
Astfel, susţine revizuentul, partea din dispozitivul deciziei pronunţată în apel, prin care a fost admis apelul promovat de N.D.I., şi cererea de intervenţie a rămas definitivă şi irevocabilă în dispozitivul deciziei din recurs, şi ca atare apare o a doua soluţie, de această dată de respingere, a apelului şi respectiv a cererii de intervenţie menţionate.
Ca atare, se susţine că este o singură consecinţă, ca în aceeaşi pricină şi între aceleaşi persoane având aceeaşi calitate, au fost pronunţate două hotărâri potrivnice, ambele irevocabile, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Cum, cele trei cereri de revizuire au fost înregistrate sub trei dosare diferite, şi în condiţiile în care vizau aceeaşi Decizie civilă nr. 1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a impus conexarea acestora, pentru o mai bună administrare a justiţiei.
Examinând astfel cele trei cereri de revizuire prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi respectiv 322 pct. 7 (motiv de revizuire invocat doar de revizuentul R.V.Ş.) Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Dosar nr. 14119/2/2005, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de reclamantul N.D.I., de pârâtul M.F.P. pentru Statul Român şi de intervenientul R.V.Ş. împotriva Deciziei civile nr. 854 din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind modificată în parte hotărârea instanţei de apel în sensul: respingerii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de D.S.; - respingerii cererii de intervenţie accesorie formulată de R.V.Ş. în interesul reclamantului N.D.I.
A fost respins apelul declarat de reclamantul N.D.I. împotriva Sentinţei civile nr. 135 din 16 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti şi s-a admis apelul pârâtei RA – A.P.P.S. împotriva aceleiaşi sentinţe şi pe cale de consecinţă s-a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 135 din 16 februarie 2005 în sensul respingerii contestaţiei formulată de reclamantul N.D.I.
De asemenea s-a respins apelul declarat de reclamanta S.D. împotriva Sentinţei civile nr. 1684 din 18 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate privind admiterea cererii de intervenţie accesorie în favoarea RA A.P.P.S. formulată de R.M., în nume propriu şi în calitate de mandatar a numiţilor L.C.A. şi L.F.A. şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de D.S. în favoarea RA A.P.P.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Autoarea reclamantei S.D. şi a contestatorului I.R. a deţinut în proprietate imobilele aflate în litigiu, conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 mai 1935 prin care numitul P.A. vinde către Societatea Anonimă Română "R." terenul în suprafaţă de 42000 m.p. compus din trei loturi de împroprietărire cu numerele 138, 139, 140, societate dizolvată conform jurnalului din 18 mai 1938 din Dosarul nr. 1225/1935 al Tribunalului Ilfov, secţia I comercială, prin care proprietatea trece la autoarea G.D., fostă G.G., căsătorită în anul 1941 cu A.D., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.
De asemenea, reclamanta S.D. este fiica lui M.D. şi M.D. (fiul lui G. şi A.D.), aceştia din urmă fiind şi părinţii lui A.D.
Prin urmare, A. şi M.D. au avut calitatea de fraţi, S.D. fiind fiica lui M.D., astfel încât reclamanta este nepoata de frate a autoarei G.D.
La rândul său, contestatorul I.R. este fiul lui V.I. (frate cu numitul A.D., căsătorit cu G.D. şi antedecedat acesteia la data de 9 mai 1957), conform înscrisurilor aflate în Dosarul nr. 14119/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acesta având calitatea de nepot de frate a aceleiaşi autoare, G.D.
Aceste înscrisuri însă, nu fac dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru contestatorul I.R., în sensul Legii nr. 10/2001, precum şi a calităţii de proprietar al imobilelor aflate în litigiu pentru reclamanta S.D., proprietate nedobândită prin moştenire legală.
Aceasta întrucât cei doi nu au calitatea de moştenitori legali ai autoarei G.D., câtă vreme sunt nepoţi de frate ai soţului acesteia A.D., antedecedat acesteia în cursul anului 1957, astfel încât A.D. nu a putut-o moşteni pe soţia sa G.D., pentru ca apoi, prin retransmitere, succesiunea în privinţa bunului imobil solicitat, să se transmită către succesorii acestuia S.D. şi I.R. al cărui moştenitor testamentar este contestatorul N.D.-I.
În acest sens, dispoziţiile art. 654 C. civ., stipulează faptul că, orice persoană este capabilă de a moşteni, sub condiţia să existe la data deschiderii succesiunii, astfel încât cei care au murit înainte de de cujus, nu-l pot moşteni pe acesta, căci la data când s-ar naşte dreptul lor succesoral, ei nu se mai bucură de personalitate, dovada supravieţuirii succesibilului făcându-se de obicei cu uşurinţă prin extrasul de pe actul de deces.
Dovada existenţei în momentul deschiderii succesiunii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (art. 1169 C. civ.) şi care poate să fie moştenitorul în cauză, dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, dar ulterior a decedat, iar drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi.
În această din urmă ipoteză, dobândirea moştenirii are loc prin retransmitere, instituţie specifică atât moştenirii legale cât şi testamentare, în baza acesteia moştenitorul legal sau testamentar, supravieţuind un timp cât de scurt defunctului, dobândeşte el succesiunea acestuia din urmă şi, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor săi moştenitori legali sau testamentari (moştenire succesivă sau subsecventă). În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale, prin retransmitere, trebuie să dovedească existenţa moştenitorilor (ascendenţii lor) în momentul deschiderii primei moşteniri şi, bineînţeles, propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată de aceştia, inclusiv existenţa lor la data deschiderii acestei din urmă moşteniri.
Faţă de cele arătate, în condiţiile în care reclamanta şi contestatorul sunt nepoţii de frate al lui A.D., căsătorit cu G.D., proprietarul imobilelor aflate în litigiu la data preluării lor de către stat, A.D. care a decedat anterior soţiei sale, în cursul anului 1957, se poate concluziona că acesta, nefiind în viaţă la data deschiderii succesiunii soţiei sale G.D., nu a putut să o moştenească pe aceasta, astfel încât nu a putut retransmite averea succesorală a acesteia, către descendenţii săi de frate, nepoţii S.D. şi I.R.
Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut că aceştia neavând calitatea de moştenitori legali ai autoarei G.D., în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta S.D. are calitate procesuală activă în cadrul acţiunii civile în revendicare şi că şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate în litigiu, proprietate dobândită prin moştenire legală, cât şi faptul că I.R., care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul acestei legi speciale cu caracter reparatoriu.
În al doilea rând, este eronată şi cea de-a doua teză reţinută de către instanţa de apel, potrivit căreia reclamanta şi contestatorul au calitate procesuală activă, fiind îndreptăţiţi la restituire, în calitatea acestora de moştenitori testamentari (legatari universali), calitate conferită de testamentul întocmit de autoarea G.D. la data de 10 aprilie 1968, în limba franceză şi tradus în limba română (încheierea de legalizare a traducerii din 25 noiembrie 1968 la notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti şi al judeţului Ilfov ), şi a certificatului de moştenitor din 1972 autentificat de Notariatul de Stat local al sectorului nr. 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 350/1972.
Aceasta, întrucât testamentul respectiv a fost calificat în mod greşit ca fiind un legat universal, în realitate, din conţinutul acestuia, rezultând fără echivoc faptul că este vorba de un legat cu titlu particular, prin testamentul respectiv autoarea G.D., testând în favoarea a 11 beneficiari, printre care reclamanta şi contestatorul, bunuri mobile individual determinate.
În acelaşi timp, expresia folosită de testatoare în finalul filei a doua din legat - "împărţiţi sau vindeţi tot ce mai rămâne" - cu referire expresă la nepoţii săi S.D. şi I.R., nu poate fi interpretată în sensul determinant al calificării înscrisului pentru cauză de moarte, ca fiind un legat universal.
Prin folosirea cuvintelor respective, testatoarea nu a dorit altceva decât să specifice faptul că dorinţa sa este aceea ca cei doi nepoţi ai săi să-şi împartă între ei celelalte bunuri mobile existente în domiciliu şi care nu fac obiectul legatelor cu titlu particular, beneficiari fiind persoanele enumerate în testament.
Această concluzie se impune întrucât legatul universal este acela care conferă legatarului chemare eventuală la întreaga succesiune (art. 888 C. civ.); legatul cu titlu universal este cel care dă legatarului chemare la o fracţiune din moştenire, aceste legate fiind nominalizate în art. 894 C. civ. (legatul tuturor nemişcătoarelor, legatul tuturor mişcătoarelor; legatul unei fracţiuni din mişcătoare şi legatul unei fracţiuni din nemişcătoare), iar legatul cu titlu particular este acela care dă legatarului vocaţie la unul sau mai multe bunuri determinate, considerate în individualitatea lor.
În acest sens, C. civ., în dispoziţiile art. 894, dă o definiţie negativă legatului cu titlu particular şi anume: "orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este particular".
Aceste dispoziţii legale au fost interpretate în sensul că, nu emolumentul, ci vocaţia determină caracterul legatului, în această privinţă testamentul putând fi calificat ca fiind universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, potrivit voinţei testatorului.
În cauză, însă, voinţa testatorului priveşte exclusiv împărţirea bunurilor mobile, iar expresia "împărţiţi şi vindeţi tot ce mai rămâne" nu poate fi interpretată decât cu referire la restul bunurilor mobile rămase ca bunuri determinabile.
Aşadar, atât reclamanta S.D., cât şi contestatorul I.R. au dobândit, în baza testamentului respectiv, doar calitatea de legatari particulari, aceştia neputând culege decât bunurile mobile individualizate prin testament, neavând vocaţie succesorală concretă la bunurile imobile rămase de pe urma defunctei.
Prin urmare, reclamanta S.D. nu are justificare procesuală activă de a revendica imobilele aflate în litigiu, iar contestatorul I.R. nu are calitate de persoană îndreptăţită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme vocaţia succesorală testamentară a acestora este limitată doar la bunuri mobile, prin legatul respectiv, testatoarea G.D. conferindu-le doar calitatea de legatari cu titlu particular.
Prin admiterea acestei excepţii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a contestatorului, recurentului-contestator N.D.-I. (moştenitorul testamentar al lui I.R.) nu i se creează o situaţie mai grea în propria-i cale de atac, întrucât legitimarea procesuală activă a părţilor este un motiv de ordine publică, şi excepţia respectivă a fost invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă RA. A.P.P.S., iar prin prisma Legii nr. 10/2001, recurentul-contestator nu-şi demonstrează calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2).
Pe de altă parte, recursul declarat de contestatorul I.R. este fondat, în ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D., pe dreptul comun şi întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, act normativ special cu caracter reparatoriu ce reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel reţine instanţa de recurs că sub acest aspect, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., este admisibilă şi după apariţia Legii nr. 10/2001, faţă de practica constantă a instanţelor de judecată şi de dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aceasta întrucât, prin raportare la situaţia de fapt existentă în cauza dedusă judecăţii, situaţia juridică a imobilului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/200 şi prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a recursului în interesul legii privind acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat şi de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia menţionată, a fost consacrat principiul conform căruia "concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (art. 480 C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Astfel, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale cu caracter reparatoriu rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la revendicarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi, iar accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, numai în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare era guvernată pe dreptul comun, respectiv prevederile art. 480 şi urm. C. civ.
Deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun a fost înlocuit cu o lege specială, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură prealabilă, obligatorie, anterior sesizării instanţei.
Prin urmare, legea nouă suprimă practic acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect imobilele preluate de stat în perioada regimului politic existent în România anterior lunii decembrie a anului 1989, şi fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator.
În acelaşi timp, este adevărat şi faptul că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, se instituie şi o excepţie, în sensul că dacă "sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice".
În cauză, nu este însă aplicabilă această excepţie, care nu exclude de plano posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care reclamanta S.D. nu şi-a întemeiat acţiunea şi pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi pe jurisprudenţa C.E.D.O.
În acelaşi timp, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., invocată prin întâmpinare, reclamanta nu deţine "bun" în sensul Convenţiei sau măcar o speranţă legitimă de a-şi recupera şi a intra în posesia bunului imobil preluat în mod abuziv de Statul Român, câtă vreme aceasta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neformulând notificare în cadrul procedurii speciale, pentru a se putea verifica în raport de datele concrete ale speţei conformitatea Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, neurmând procedura specială a Legii nr. 10/2001 pentru a se putea stabili în acest cadru juridic dacă este posibilă sau nu restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, sau dacă este posibilă acordarea de măsuri reparatorii, nu mai poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., care să impună conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea Fundamentală.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Decizia recurată este afectată de motivul de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., sunt admisibile recursurile declarate de contestatorul N.D.-I., intervenientul accesoriu V.R.-Ş. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P. în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte motivele de ordin procedural invocate prin motivele de recurs de către contestator şi intervenientul accesoriu în favoarea sa, R.V.-Ş., Înalta Curte constată următoarele:
Astfel, dispoziţiile art. 49 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., stipulează faptul că intervenţia este un interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său şi că ea este în interesul uneia dintre părţi când sprijină numai apărarea acesteia.
Prin urmare, intervenţia este cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din acel proces, intervenţia voluntară fiind folosită de terţul care urmăreşte să i se recunoască sau stabilească un drept propriu, iar intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie favorabilă părţii pentru care a intervenit, natura juridică a acesteia fiind una de apărare.
Aceste dispoziţii de ordin teoretic procesual au fost aplicate corect de către instanţa de apel la datele concrete ale speţei şi, în consecinţă, în mod legal au fost caracterizate ca fiind accesorii cererile de intervenţie formulate de intervenientul R.V.Ş., în favoarea contestatorului N.D.-I. şi de intervenienţii R.M., L.A. şi L.A., în favoarea pârâtei R.A A.P.P.S.
Aceasta, întrucât intervenienţii nu au intervenit în proces pentru a invoca un drept propriu, ci pentru sprijinirea celor două părţi; intervenientul R.V.-Ş., fiind interesat să-l sprijine pe contestator pentru a triumfa în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, întrucât este beneficiarul unu antecontract de vânzare-cumpărare cu acesta, având ca obiect o parte din imobilul aflat în litigiu, iar ceilalţi intervenienţi sprijinind-o pe pârâta R.A A.P.P.S., în condiţiile în care au susţinut că terenul solicitat s-ar putea suprapune cu suprafaţa ce le-a fost acordată în aceeaşi zonă, în baza legilor fondului funciar.
De asemenea, măsura conexării celor două dosare de către instanţa de apel, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de către reclamanta S.D. şi contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., a fost luată în baza dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., ca o măsură de bună administrare a justiţiei, fiind lăsată la aprecierea instanţelor, pentru a se evita pericolul contrarietăţii de hotărâri, neputându-se susţine că prin conexare, cererile şi-au pierdut indivizibilitatea şi că părţile ar putea avea mai multe drepturi decât acelea pe care le-ar fi putut avea dacă nu ar fi fost dispusă măsura conexării.
În acelaşi timp, conexitatea, spre deosebire de litispendenţă, presupune două afaceri distincte şi care, fără să fie legate între aceleaşi părţi, prezintă astfel de raporturi între ele, încât cele două instanţe sesizate ar putea pronunţa hotărâri contradictorii, astfel încât se impune reunirea celor două cauze.
În consecinţă, s-a reţinut de către instanţa de recurs că în mod legal instanţa de apel a dispus conexarea celor două cauze; admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii R. în favoarea R.A. A.P.P.S, precum şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.D., în favoarea aceleiaşi pârâte.
În schimb, instanţa de apel a soluţionat greşit din punct de vedere procedural, cererea de intervenţie în mod propriu formulată de S.D. în cadrul contestaţiei introdusă în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., încălcându-se dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, prin încheierea interlocutorie de şedinţă din data de 8 ianuarie 2008, instanţa de apel a respins, în principiu, cererea de intervenţie în nume propriu formulată de S.D., avându-se în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (1) C. proc. civ. şi faţă de împrejurarea că nu există acordul tuturor părţilor privind admiterea sa în faza apelului, pentru ca, ulterior, prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa să admită aceeaşi cerere de intervenţie principală.
Încheierea de şedinţă respectivă, din data de 8 ianuarie 2008, este una interlocutorie, care leagă instanţa, astfel încât aceasta nu mai putea reveni asupra ei, astfel încât, în mod eronat, prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel a revenit asupra hotărârii iniţiale, dispunând admiterea cererii de intervenţie în nume propriu formulată de intervenienta S.D.
Pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanta nu are legitimare procesuală activă pentru a formula acţiune în revendicare pe dreptul comun, astfel încât, şi din acest punct de vedere, intervenţia principală a acesteia în cadrul dosarului având ca obiect Legea nr. 10/2001, trebuie respinsă ca neîntemeiată.
În acelaşi timp, cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenientul R.V.-Ş. în interesul contestatorului N.D.-I., a fost soluţionată în mod corect de către instanţa de apel, prin admiterea acesteia în condiţiile în care se întemeia pe antecontractul încheiat între părţi, acesta având interesul să susţină admiterea contestaţiei formulată în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 şi sprijinind poziţia procesuală a contestatorului.
În consecinţă, faţă de cele arătate, s-a constatat că Decizia recurată este afectată de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară a revizuirii în condiţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi respectiv art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează motivul de revizuire în situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează situaţia de plus sau minus petit.
Or, raportând aceste dispoziţii la soluţia instanţei de recurs, este de reţinut că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză.
Nemulţumirea revizuenţilor ce vizează principiul non reformatio in pejus şi ignorarea limitelor motivelor de recurs cu care a fost învestită, nu poate face însă obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac prin prisma motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care are în vedere pronunţarea instanţei sub aspectul comiterii de ultra, extra sau minus petit, în raport de pretenţiile deduse judecăţii, care alcătuiesc fondul cauzei, şi nu în raport de motivele pentru care se exercită o cale de atac. Din această perspectivă motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. nu este fondat.
În ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., invocat doar de revizuentul R.V.Ş., sunt de reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. vizează existenţa a două hotărâri definitive, potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Prin hotărâri definitive potrivnice se înţeleg acelea care s-au pronunţat în dosare separate, prin hotărârea din cel de al doilea dosar încălcându-se autoritatea de lucru judecat rezultat din hotărârea din primul dosar.
Nu sunt întrunite condiţiile acestui text de lege când soluţiile atacate ca fiind contradictorii, sunt date în aceeaşi cauză dar pe parcursul mai multor cicluri procesuale, determinate de căile de atac folosite de părţi.
Prin reglementarea art. 322 pct. 7 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiei, în care judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neconstatându-se existenţa lucrului judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispozitive nu se pot concilia.
În cadrul aceluiaşi proces, însă, nu se poate ajunge la hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă, în diferite faze sau cicluri procesuale, soluţiile pot fi diferite de cele anterioare, în final o singură hotărâre pune capăt litigiului.
Or, în cauză hotărârea care finalizează litigiul dintre părţi este cea a instanţei de recurs, cu privire la care însă nu sunt incidente dispoziţiile art. 312 pct. 7 C. proc. civ.
Din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite nici cerinţele art. 322 pct. 2 şi nici ale art. 322 pct. 7 C. proc. civ., toate cererile de revizuire urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererile de revizuire formulate de revizuenţii D.S., N.D.I şi R.V.Ş. împotriva Deciziei civile nr. 1055 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8436/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8433/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
